Abusiveness of loan fees and exclusion of CHF repayment clause via monetary nominalism from Unfair Contract Terms Directive review

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 septembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să constate faptul că prevederile Cap. V - Comisioanele şi costurile creditului, Art. 5.1. lit. b) comision de acordare, din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/14.02.2008, sunt abuzive şi să oblige pârâtele, în solidar, la restituirea sumei de 3.003,90 CHF, încasată în mod abuziv drept comision de acordare a creditului; să oblige pârâtele la eliminarea acestei clauze contractuale din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/14.02.2008; să constate caracterul abuziv al prevederile cap. V-Comisioanele şi costurile creditului Art. 5.1. lit. c) comision de administrare lunar, din Contractul de Facilitate de Credit şi de Garanţie nr. x/14.02.2008 şi să oblige pârâtele la restituirea sumei de 7432,39 CHF plătită cu titlu de comision de administrare suma achitată de reclamanta până în luna august 2015, plus sumele achitate cu acelaşi titlu până la pronunţarea hotărârii, precum şi la plata dobânzii legale aferente raportată la momentul fiecărei plăţi; să oblige pârâtele la eliminarea acestei clauze contractuale din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/14.02.2008, să constate caracterul abuziv al prevederilor art. 4.4. dobânda din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/14.02.2008, să oblige pârâtele la calcularea dobânzii creditului conform prevederilor art. 4.2. şi art. 4.3. şi să dispună restituirea de către pârâte a sumelor încasate în mod necuvenit, cu titlul de "dobândă"; să oblige pârâtele să deruleze contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/14.02.2008 la cursul valutar la care a încheiat contractul, adică 1 CHF = 2,27 RON; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 4390 din 19 mai 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată de ambele părţi şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cererii introduse de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la de 26 septembrie 2016, sub număr de dosar x/2016

Prin sentinţa civilă nr. 642 din 24 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2401 A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2187,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2401 A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reţinând că, în speţă, comisionul de administrare prevăzut în contract este clar, inteligibil, că algoritmul de calcul al acestuia este explicit, iar din acest motiv se exclude analiza acestuia din perspectiva naturii abuziv.

Astfel, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare, cu privire la care în contract s-a prevăzut că este lunar, fiind în cuantum de 0,15%, instanţa nu a analizat dacă aceasta e o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la comisionul de a acordare credit, apreciază că instanţa nu a aplicat criterii obiective de natura celor prevăzute de Legea nr. 193/2000 în analiza pe care o face, ci se limitează la a afirma, că prin compararea acestui comision cu comisionul de analiză se poate deduce că cele două comisioane sunt diferite.

Or, dacă instanţa stabileşte prin deducţie este evident că acest comision nu este exprimat clar şi inteligibil pentru consumator, astfel cum prevede Legea nr. 193/2000.

Faptul că cele două comisioane reclamate ca fiind abuzive sunt exprimate fie într-o sumă fixă sau procent nu denotă că ele sunt clare din perspectiva a ceea ce reprezintă şi nici că au fost negociate de către părţi.

Se creează o confuzie, prin care se susţine motivarea sentinţei privitoare la faptul că, clauzele referitoare la preţ nu intră sub incidenţa analizei judecătorului pentru a se constata caracterul abuziv al acestora.

Cu referire la stabilizarea cursului valutar, recurenta consideră că au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 1578 C. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Intimatele-pârâte B. S.A. şi C. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2020, a fost respinsă ca lipsită de interes cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 14 februarie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor formulate de către parte nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în concret în ce constă nemotivarea/motivarea contradictorie, conform motivului de casare invocat.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare şi de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv activitatea de administrare a creditului, activitate cu caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă.

S-a reţinut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamanta deţinând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului.

Totodată, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă, cum în mod eronat pretinde recurenta. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

În egală măsură, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic şi prin menţionarea atât a sumei totale cât şi a procentului de determinare "3003,90 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat", fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiţii exprese şi explicaţii suplimentare.

Aşa fiind, în mod corect s-a constatat şi lipsa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b) din contractul de credit), arătându-se că în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza este expresia unui serviciu prestat de către bancă în favoarea împrumutatului, serviciu constând în desfăşurarea activităţilor specifice şi întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului.

Pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a arătat că aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare şi al comisionului de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45).

Mai mult, instanţa de apel a verificat şi dacă reclamanta a fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestaţiile Băncii aferente atât comisionului de acordare, cât şi comisionului de analiză, fiind lipsite de justificare în acest context susţinerile recurentei vizând o pretinsă confuzie a instanţei între comisionul de acordare şi cel de analiză, respectiv o analiză prin deducţie a instanţei, cum în mod greşit pretinde recurenta.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut cu justeţe şi aplicarea principiului nominalismului monetar, consacrat de dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, text de lege în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Aplicarea acestui principiu are ca efect şi imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi. Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenta-reclamantă s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamantă din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenta-reclamantă nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate susţinerea privind aplicarea greşită a acestui principiu de către instanţa de apel.

Deşi decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanţei europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanţa de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reţinerea retroactivă în cauză de faţă a jurisprudenţei instanţei europene.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elveţieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, a se pretinde eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2401 A din 20 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2401 A din 20 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.