Sinking barge damages claim fails; fortuitous event exonerates defendants, appeal dismissed as unfounded with costs.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L., la plata: debitului în cuantum de 576,797.25 RON; suma constând în actualizarea debitului de 576,797.25 RON cu rata inflaţiei de la data punerii în întârziere 25.09.2014 şi până la data plăţii efective; daunelor interese constând în dobânda legală aferentă debitului de 576,797.25 RON de la data punerii în întârziere 25.09.2014 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii

Prin cererea modificatoare depusă la data de 10.04.2016, în dosarul tribunalului, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a S.C. D. S.A. Constanta şi a lui E. solicitând obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor în măsura în care, pe baza probelor, se va stabili că scufundarea barjei 1045 s-a datorat culpei comandantului împingătorului Borduşani 1, E., prepusul S.C. D. S.A. Constanta.

La solicitarea tribunalului, la data de 01 martie 2017 reclamanta a depus la dosarul cauzei precizare a acţiunii prin care a precizat cauza juridică pe care îşi întemeiază pretenţiile în raport de fiecare pârât, astfel: B. - art. 1349 coroborat cu art. 1357 - răspundere pentru fapta proprie; C. - art. 1373 C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; S.C. D. S.A. Constanta,- art. 1373 C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului; E. - art. 72 şi art. 74 O.G. n.42/1997 coroborat cu art. 1349 C. civ. - răspundere pentru fapta proprie.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 3598 din 28.11.2018 a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. D. S.A. Constanta; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a admis în parte cererea pârâtei S.C. D. S.A. Constanţa de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanta la plata acestora în cuantum de 6.240,95 RON şi a luat act că pârâţii B. S.R.L. şi E. au declarat că îşi rezervă dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.A. a declarat apel, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din data de 21 octombrie 2019, instanţa de apel a amânat soluţionarea cauzei pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosarul cauzei concluzii scrise.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1915A din 11 noiembrie 2019 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3598 din data de 28.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a obligat apelanta la plata sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată către S.C. D. S.A. Constanta şi la plata sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată către E..

Împotriva încheierii din data de 21 octombrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1915A din 11 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-reclamantă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a refuzat să analizeze chestiunea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana intimaţilor argumentând că acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat, pe motiv că nu ar fi fost criticat prin apel, în cauză fiind încălcate prevederile art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. raportat la art. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că centrarea criticii din apel asupra greşitei reţineri a cazului fortuit nu poate să excludă întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ci din contră o consacră ca o premisă a criticii, concluzionând că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 13, art. 249 şi art. 477 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că instanţa a înlăturat anumite critici pe argumentul modificării cauzei, încălcând prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că acţiunea a fost fundamentată pe răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât şi a comitentului pentru fapta prepusului.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 22 C. proc. civ. imputând apelantei faptul că ar fi invocat în calea de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe, iar instanţa de apel a săvârşit aceeaşi eroare de judecată refuzând administrarea oricăror probe în apel, fiind încălcate prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte condiţia imprevizibilităţii suntem în prezenţa unui simplu exerciţiu cantitativ, iar nu a unui răspuns la vreuna din criticile ridicate prin apel, în timp ce în ceea ce priveşte condiţia inevitabilităţii motivarea este goală de conţinut, fiind imposibil de decelat prin raportare la ce acţiuni/împrejurări a fost reţinut comportamentul prudent şi diligent.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a validat incidenţa cazului fortuit ca efect a cel puţin trei grave erori de interpretare a prevederilor art. 1531 alin. (3) C. proc. civ. ajungând practic la conturarea unei instituţii noi, bizare, în dezacord cu mecanismul său de funcţionare recunoscut de doctrina şi practica domeniului.

După redarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (3) C. proc. civ. şi a unor opinii privind aplicarea menţionatelor dispoziţii, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa îşi fundamentează întreaga motivare pe o premisă greşită, contrară logicii instituţiei plecând de la premisa existenţei cazului fortuit pe care reclamanta ar fi ţinută să o infirme.

Contrar interpretării viciate a instanţei de apel, susţine recurenta-reclamantă, revenea intimaţilor pârâţi sarcina dovedirii mai presus de orice dubiu a intervenţiei evenimentului exterior imprevizibil şi inevitabil de natură să înlăture vinovăţia acestora, iar nu reclamantei.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit condiţiile survenirii cazului fortuit, apreciind că acesta poate avea efect exonerator şi atunci când debitorul a fost anunţat, putând să ia măsurile de prevedere/precauţie necesare.

Recurenta-reclamantă susţine că din cuprinsul motivării lipseşte deopotrivă un examen al comportamentului persoanelor responsabile prin raportare la circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta, pentru a verifica condiţia inevitabilităţii.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel a încălcat/interpretat greşit prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ. şi nu a ţinut cont de însuşi fundamentul acţiunii reclamantei anume răspunderea civilă delictuală.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare în apel şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

La data de 15 aprilie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar "Motiv de recurs de ordine publică" împotriva încheierii din 21.10.2019 şi a deciziei civile nr. 1915A din 18.11.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În susţinere, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat atât principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 C. proc. civ., cât şi principiul respectării dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ.

Astfel, susţine recurenta-reclamantă, principalul motiv pentru care instanţa a respins apelul formulat de A. este reprezentat de reţinerea puterii de lucru judecat a unor considerente ale hotărârii primei instanţe referitoare la fapta ilicită imputată.

Or, aspectul puterii de lucru judecat a respectivelor considerente, susţine recurenta-reclamantă, nu a făcut obiect al apărărilor formulate de intimaţi în apel şi nici nu a fost ridicat de instanţă din oficiu, astfel că instanţa nu putea proceda la judecată în temeiul unei excepţii pe care nu a pus-o în prealabil în discuţia părţilor.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi pentru motivul de ordine publică formulat şi casarea în tot a deciziei apelate cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare în apel, cu cheltuieli de judecată în recurs.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L., C. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar pârâta D. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii parţiale a recursului pentru argumentele arătate în para. 35-37, 44-45 şi 49-51, solicitând anularea în parte a recursului, iar pe fond respingerea ca neîntemeiat.

Prin concluziile scrise depuse la data de 22.05.2020, referitoare la "Motive de recurs de ordine publică" depusă de recurenta-reclamantă la data de 15.04.2020, intimata-pârâtă C. S.R.L. a apreciat că, în speţă, critica suplimentară invocată de recurentă nu poate fi primită.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 iunie 2020 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi D. S.A. şi E.; a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 9, art. 13, art. 14, art. 22, art. 249, art. 477 alin. (1) şi (2) şi art. 478 alin. (2) şi (3) raportat la art. 476 alin. (1) C. proc. civ. şi că instanţa a restrâns limitele învestirii fiind încălcată regula tantum devolutum quantum apellatum.

Criticile vor fi înlăturate.

Înalta Curte, subliniază faptul că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv, iar limitele devoluţiunii sunt imperativ stabilite prin dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că:"(1) Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".

Din interpretarea logică şi sistematică a normei procedurale enunţate, ţinând seama şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil în toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia că instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, este ţinută să analizeze criticile pe care partea apelantă a înţeles să le formuleze la adresa sentinţei apelate prin cererea de apel, fără a putea realiza o analiză a chestiunilor care nu au fost cuprinse în cererea de apel şi nici nu poate efectua o judecată a fondului cauzei în aceleaşi coordonate ca şi prima instanţă.

Nu poate fi susţinută cu temei critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi încălcat principiul aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., prin presupusa neadministrare a probelor în apel, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, instanţa de apel este ţinută să examineze apelul în limitele devoluţiunii fixate prin efectul introducerii cererii de apel, respectând dispoziţiile art. 477 şi art. 478 Cod procedură civilă.

Astfel, se constată că limitele investirii instanţei de apel au fost stabilite de către apelanta-reclamantă, cum corect a reţinut instanţa de apel, prin pct. 4.1 din memoriul de apel în care s-a menţionat în mod expres că soluţia primei instanţe este criticată exclusiv prin prisma reţinerii incidenţei cazului fortuit în speţă.

Întreaga argumentare a recurentei-reclamante referitoare la administrarea probatoriului va fi înlăturată având în vedere că instanţa de apel este suverană în aprecierea oportunităţii, utilităţii şi concludenţei materialului probator în cauză.

Nu se poate aprecia ca fiind încălcate dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, atât timp cât instanţa de apel a pus în discuţie toate aspectele esenţiale în soluţionarea cauzei, a respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezenţa apărătorilor ambelor părţi, iar dezbaterile şi susţinerile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 21 octombrie 2019.

Mai mult decât atât, instanţa de apel în virtutea respectării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, a amânat pronunţarea cauzei pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.

Aprecierea unei instanţe devolutive asupra aptitudinii unei probe de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii.

Totodată, este de reţinut că efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant. Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului, care poate relua pretenţiile sale din primă instanţă în totalitate sau numai parţial.

Apelul este o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanţa de apel a tuturor problemelor de fapt şi de drept care s-au ridicat în faţa primei instanţe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant, conform adagiului "tantum devolutum, quantum apellatum".

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. In acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea in drept pe care părţile le invocă, judecătorul este in drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau in scris, să pună in dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate in cerere sau in întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Textul de lege sus-menţionat consacră principiul rolului activ al instanţei în desfăşurarea procesului, respectiv să atenţioneze părţile asupra drepturilor şi obligaţiilor care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluţionarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului şi să se pronunţe numai asupra obiectului dedus judecăţii.

În speţă, se constată că printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi, interpretând corect întreaga documentaţie existentă, soluţia pronunţată fiind în deplină concordanţă cu situaţia de fapt şi de drept.

Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.

Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor.

Astfel fiind, se constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, neexistând o încălcare a normelor procedurale pentru a fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea este nemotivată în sensul că instanţa de apel nu a răspuns la criticile în ceea ce priveşte condiţia inevitabilităţii, motivarea fiind goală de conţinut şi imposibil de decelat prin raportare la ce acţiuni/împrejurări a fost reţinut comportamentul prudent şi diligent.

În verificarea legalităţii sentinţei apelate, instanţa de apel a pornit de la analiza îndeplinirii condiţiilor ce reglementează cazului fortuit, iar în analiza efectuată, după prezentarea detaliată a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, a constatat că împrejurările în care s-a produs incidentul şi amploarea lor nu puteau fi prevăzute de pârâţi.

Astfel, se constată că instanţa de apel nu numai că a răspuns criticilor formulate de apelanta-reclamantă, dar a analizat în mod concret din perspectiva imprevizibilităţii toate circumstanţele în care s-a produs evenimentul şi a explicat de se poate reţine caracterul imprevizibil care caracterizează cazul fortuit.

Ceea ce critică recurenta - reclamantă prin prisma acestui motiv de casare, prin trunchierea considerentelor şi izolarea unor fraze de restul conţinutului celorlalte, este în realitate raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte, constată că în speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de apel a expus în mod clar şi convingător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta - reclamantă este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a validat incidenţa cazului fortuit ca efect a erorii de interpretare a prevederilor art. 1531 alin. (3) C. civ. şi a încălcării dispoziţiilor art. 1357 alin. (2) C. civ.

Criticile sunt nefondate.

Susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1531 alin. (3) C. civ., în sensul că instanţa de apel a plecat de la premisa greşită a existenţei cazului fortuit pe care reclamanta ar fi ţinută să o infirme, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1531 alin. (3) "Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs."

În analiza cazului fortuit instanţa de apel a plecat de la analiza condiţiilor ce trebuiesc îndeplinite pentru existenţa acestuia având în vedere contestarea de către apelanta-reclamantă a îndeplinirii condiţiei imprevizibilităţii producerii evenimentului.

Or, dacă chiar reclamanta a fost cea care a invocat lipsa imprevizibilităţii producerii evenimentului, imprevizibilitate ce reprezintă una din condiţiile existenţei cazului fortuit, nu i se poate reproşa instanţei de apel că a plecat de la premisa greşită a existenţei cazului fortuit când însăşi apelanta-reclamantă a învestit instanţa cu o astfel de apărare.

Este de reţinut că prin invocarea unor pretinse încălcări a dispoziţiilor legale, recurenta-reclamantă reia criticile cu privire la soluţia instanţei de apel asupra stabilirii situaţiei de fapt şi a modului în care a fost apreciat probatoriul administrat în cauză, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Distinct de aceste reţineri, se constată că instanţa de apel nu a inversat sarcina probei, ci a reţinut că a fost făcută dovada incidenţei cazului fortuit, sens în care a expus pe larg raţionamentul care a condus la reţinerea acestei împrejurări.

Totodată, se constată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a constatat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ci, a constatat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât nu există nici faptă ilicită şi nici legătură de cauzalitate şi că este incident cazul fortuit.

Din argumentele prezentate în susţinerea acestui motiv de recurs se constată că recurenta-reclamantă prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispoziţiilor legale, doreşte o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurent-reclamantă prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. S.A. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererile formulată de intimatele-pârâte C. S.R.L. şi D. S.R.L., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 7500 RON către intimata-pârâtă C. S.R.L. şi a sumei de 2500 RON către intimatul-pârât E., reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 21 octombrie 2019 şi a deciziei civile nr. 1915A din 18 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 5950 RON către intimata-pârâtă C. S.R.L., a sumei de 7500 RON către intimata-pârâtă D. S.R.L. şi a sumei de 2500 RON către intimatul-pârât E. reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.