CHF loan challenge: abuse found on administration commission; appeal quashed and remanded in part, rest upheld.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună.

1.constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5 lit. a), art. 6.1 lit. a) din condiţiile convenţiei de credit nr. x din 19 iunie 2008 şi art. 2.1.2 din Actul adiţional nr. x, în consecinţă constatarea nulităţii absolute a acestora;

2.restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale;

3.exonerarea reclamantului de la plata comisionului de administrare pentru viitor;

4.obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii având în vedere evoluţia indicelui Libor, începând cu data încheierii convenţiilor de credit şi până în prezent;

5.obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor şi marja fixă a băncii, având în vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor CHF de la data încheierii contractului;

6.stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

7.denominarea în monedă naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

B.Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 10454 din 14 octombrie 2015 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 8107 din 29 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intervenientul forţat D. şi pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea parţială a clauzei stipulate la art. 6 pct. 1 lit. a) din Contractul de credit bancar nr. x din 19 iunie 2008, care prevede că dobânda variabilă va fi "compusă din Dobânda de Referinţă a Băncii la care se adaugă Marja de 5,15505%, dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia Dobânzii de Referinţă a Băncii"; a respins celelalte pretenţii ale reclamanţilor, ca neîntemeiate şi a luat act că reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel A. şi D., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată şi precizată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea acestui litigiu.

De asemenea, împotriva sentinţei pronunţate de tribunal a declarat apel şi pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul de a respinge în tot acţiunea formulată de reclamant.

D.Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 406 A din 28 februarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi D.; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI C. împotriva sentinţei civile nr. 8107 din 29 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 6 pct. 1 lit. a) cu privire la sintagma "dobânda de referinţă a băncii"; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

E.Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Nu este întemeiată critica cu caracter general prin care se invocă lipsa de rol activ a judecătorului, motivarea evazivă şi interpretabilă, precum şi încălcarea dreptului la un proces echitabil. Motivarea sentinţei atacate este amplă şi răspunde tuturor susţinerilor şi apărărilor părţilor cu argumente pertinente şi de natură să sprijine soluţia dată, nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Referitor la comisionul de administrare s-a reţinut că şi dacă clauza de la art. 5 lit. a) din contractul de credit nu redă serviciile pentru care este perceput de către bancă acest comision, aspectul nu este de natură să conducă la concluzia existenţei caracterului abuziv al clauzei.

Valoarea comisionului este în mod clar şi inteligibil exprimată la art. 5 lit. a) din contract, menţionându-se suma de 2% flat calculat asupra sumei creditului acordat şi modalitatea de reţinere a acesteia, adică se achită din credit la data primei utilizări a acestuia.

În cauză nu au fost administrate probe concludente în sensul răsturnării prezumţiei de negociere a clauzei contractuale în discuţie.

Dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor nu se poate deduce doar din faptul neprecizării în contract a serviciilor pentru care se percepe comisionul, din moment ce acest comision reprezintă contravaloarea unor servicii pe care banca le prestează în mod efectiv, real, concomitent pe perioada derulării contractului de credit.

Nu se poate reţine nici reaua-credinţă a băncii cu privire la introducerea comisionului de administrare, întrucât acesta reprezintă contravaloarea prestării unor servicii reale.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu poate interveni în sensul modificării clauzei privind modul de calcul al dobânzii în sensul dorit de reclamant, având în vedere respectarea principiului libertăţii contractuale şi a principiului forţei obligatorii a contractului, cât şi jurisprudenţa CJUE.

Clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, respectiv în CHF nu are caracter abuziv din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Nu se poate considera că banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de informare a consumatorului cu privire la riscurile devalorizării monedei naţionale în detrimentul creşterii CHF, în condiţiile în care previzionarea evoluţiei unei valute pe o perioadă mare de timp, cum este cazul duratei contractului de credit, nu este posibilă nici chiar pentru un specialist cum este instituţia financiară.

Aplicarea principiului nominalismului monetar consacrat de dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 are ca efect şi imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Nu sunt aplicabile cererii de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit nici dispoziţiile privind efectuarea plăţilor în moneda naţională conţinute de Regulamentul nr. 4/2005, având în vedere că Anexa 2 lit. d) a acestuia exceptează de la regulă "persoanele fizice, juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni stipulate de prevederi legale exprese".

Nu este aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii şi posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creşterea excesivă a cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului. Variaţia cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă şi care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, atâta timp cât este de notorietate variaţia cursului de schimb valutar al monedei naţionale faţă de alte monede străine, în speţă a CHF.

Schimbul valutar este un aspect extrinsec contractului de credit, cotaţia oficială de schimb valutar fiind redată de către BNR, astfel că mecanismul de efectuare a schimbului valutar nu trebuie redat în cuprinsul contractului de credit printr-o formulă.

Clauza de la art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit referitoare la calculul dobânzii variabile ca fiind "compusă din Dobânda de Referinţă a Băncii la care se adaugă Marja de 5,1550%, dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia Dobânzii de Referinţă a Băncii" nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, în condiţiile în care nu este definită în contract expresia "Dobânda de Referinţă a Băncii".

Art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dispune că sunt considerate ca fiind abuzive clauzele contractuale care "obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

Dispoziţiile legale ce privesc posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a modifica în mod unilateral rata dobânzii plătibile de către consumator se referă la existenţa unei motivaţii întemeiate.

Interpretarea şi aplicarea acestor prevederi legale trebuie să ţină seama şi de interpretările date de CJUE care a statuat cerinţa ca o clauză contractuală să fie nu doar inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului, scopul fiind ca să poată fi evaluate de consumator, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din respectiva clauză. Ca urmare, este necesar ca motivaţia întemeiată să fie de natură să expună în mod transparent mecanismul de variere a ratei dobânzii, pentru ca, în baza acestui mecanism, consumatorul să poată să evalueze consecinţele economice ce rezultă cu privire la obligaţiile sale potrivit contractului de credit.

S-a constatat că este întemeiată susţinerea apelantei-pârâte cu privire la existenţa unui criteriu clar de compunere a dobânzii contractuale, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din contract, cel referitor la marja băncii care este stabilită ca sumă fixă.

S-a dedus că nu întreaga expresie reţinută de către instanţa de fond din clauza de la art. 6 alin. (1) lit. a) din contract întruneşte condiţiile caracterului abuziv, ci doar expresia "Dobânda de Referinţă a Băncii" care nu este niciunde explicitată în conţinutul contractului şi nu este redat în mod transparent mecanismul de calculare a acestei dobânzi de referinţă.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A. şi D., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc.

În situaţia în care banca acordă un împrumut în moneda străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţă de cauză.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, această clauză contractuală nu a fost negociată cu consumatorul. Dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin determinabile, care să justifice perceperea acestui comision.

Faptul că unui consumator îi este impus un cost neilustrat de nici un serviciu suplimentar prestat de bancă, ci majorând costul total al creditului, reprezintă o conduită contrară bunei-credinţe şi de natură a afecta echilibrul contractual.

În ceea ce priveşte restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare, având în considerare caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei ce permite perceperea lui se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acesteia.

În ce priveşte dobânda, de la semnarea convenţiei de credit şi până în prezent, banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credinţe şi prevederilor legale.

În cuprinsul contractului de credit nu se arată concret modul în care se calculează procentul de dobândă, în funcţie de indicele Euribor şi nici valoarea acestuia nu este precizată.

Contractul de credit trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Legea interzice în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcţie de voinţa exclusivă a acesteia.

Deşi indicele de referinţă Libor a înregistrat scăderi semnificative, nivelul dobânzii a stagnat sau a crescut, probabil ca urmare a aplicării netransparente a "politicii băncii", antrenând consecinţe vătămătoare pentru consumator. Pârâta nu a înţeles să respecte dispoziţiile contractuale şi legale, întrucât a perceput o dobândă în mod abuziv, nefiind calculată conform unei formule şi prin raportare la indici verificabili prevăzuţi de lege.

În ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit. În calitate de profesionist banca trebuia în mod obiectiv să prezinte riscurile unui astfel de contract şi să aducă la cunoştinţa consumatorilor şi existenţa unui risc şi nu să inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri. Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar banca nu a oferit informaţii din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport de CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF denaturează, contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor. În virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate iar în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată. Sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

G.Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul negociat al clauzei privind comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acesta nu a fost negociat de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzelor, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisionul de administrare nu a fost definit şi în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Deşi această hotărâre priveşte comisionul de acordare, Înalta Curte apreciază că acelaşi raţionament juridic este valabil şi pentru comisionul de administrare, mai ales că în litigiul de faţă, comisionul de administrare, potrivit art. 5 lit. a) din contract este 2% flat calculat asupra creditului acordat şi se achită din credit la data primei utilizări a acestuia.

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare. Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de consumator nu face decât să conducă la concluzia că această clauză creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii a prestat banca în schimbul acestui comision.

Referitor la criticile privind dobânda, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect şi a înlăturat în mod legal sintagma "dobânda de referinţă a băncii" din contractul de credit. În ceea ce priveşte dobânda fixă şi respectiv marja de 5,11550%, aceste clauze nu sunt abuzive. În realitate, recurenţii solicită modificarea clauzei privind modul de calcul al dobânzii în sensul dorit de către aceştia.

Aceasta ar duce la încălcarea principiului libertăţii contractuale şi a principiului forţei obligatorii a contractului. De altfel, din jurisprudenţa CJUE reiese faptul că instanţa naţională, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, nu poate să completeze respectivul contract modificând conţinutul acelei clauze.

Dispoziţiile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 au fost introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, în vigoare de la 27 decembrie 2008 şi, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, nu se aplică în prezentul litigiu.

Criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în cunoştinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului, deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Este de reţinut soluţia pronunţată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că în această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la momentul încheierii contractului nu există nici un temei de drept care să susţină o astfel de măsură. Cursul de schimb al monedei în care a fost acordat creditul nu este stabilit de pârâtă, fiind cunoscut faptul că acesta se stabileşte pe piaţa financiară ca urmare a tranzacţiilor în baza cererii şi a ofertei, situaţie în care instanţa nu poate stabili un curs de schimb fix, valabil o anumită perioadă având în vedere mecanismul de stabilire a acestuia.

În litigiul de faţă a existat un acord al părţilor cu privire la moneda de acordare a creditului şi a plăţilor, situaţie în care recurenţii-reclamanţi sunt ţinuţi de respectarea acestei obligaţii asumate în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului.

Deşi se arată în memoriul de recurs că se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii nu au menţionat dacă hotărârea cuprinde motive contradictorii şi care sunt acestea ori dacă aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei. Aşa fiind, Înalta Curte nu are cum să analizeze dacă în cauză sunt întrunite cerinţele acestui motiv de nelegalitate.

Faţă de aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi urmează a fi admis, va fi casată în parte decizia recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţi, numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 406 A din 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţii A. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 8107 din 29.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 februarie 2021.