SME credit guarantee enforcement: inadmissible cassation for failure to frame material law errors as specific cassation grounds

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la 18 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, şi precizată ulterior, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN ("FNGCIMM"), să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 251.166,54 RON, reprezentând procentul de 46,6667% din finanţarea restantă acordată beneficiarului B. S.R.L., garantată de către FNGCIMM în temeiul Confirmării de garantare nr. 10_06_603_UNI_CGP din 29 iunie 2010, obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare legale aferente perioadei 15 octombrie 2015 - 18 octombrie 2018, în sumă de 44.688,72 RON, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 766 din 25 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 251.166,54 RON, procent de garantare 46,667%, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 15 octombrie 2015 până la achitarea efectivă a debitului şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.531 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâtul FNGCIMM a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate.

Prin decizia civilă nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 766 din 25 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 4.195,04 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta a declarat recurs, solicitând instanţei să caseze decizia atacată şi să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile de drept material reglementate de art. 969, art. 970, art. 977, art. 1652 şi urm., art. 982 şi art. 1073 C. civ. din 1864.

În susţinerea acestor critici, recurenta-reclamantă a adus următoarea argumentaţie:

Prin convenţia nr. 81/2008 intimatul-pârât şi-a asumat obligaţii guvernate de regulile din materia fidejusiunii, respectiv de prevederile art. 1652 C. civ. din 1864; aceste obligaţii se împart în obligaţii principale (obligaţia fidejusorului de a îndeplini el însuşi obligaţia pe care debitorul garantat nu o îndeplineşte) şi obligaţii secundare (punerea la dispoziţia intimatului-pârât a anumitor înscrisuri care să dovedească încadrarea debitorului garantat în categoria IMM-urilor). Din această perspectivă, se arată că obligaţiile principale, specifice fidejusiunii, se aplică cu prioritate faţă de cele secundare, aşa cum ar fi trebuit să reţină şi instanţa de apel dacă ar fi aplicat corect dispoziţiile art. 970, art. 977 şi art. 982 din C. civ. şi ar fi interpretat prevederile convenţiei nr. 81/2008 şi a actelor subsecvente ţinând cont de intenţia comună a părţilor şi de înţelesul clauzelor aşa cum rezultă din actul întreg.

Se arată că, în aplicarea prevederilor art. 969 C. civ. din 1864, instanţa de apel nu a acordat putere de lege convenţiei în ansamblul său, ci numai uneia din obligaţiile asumate de părţi, fără a analiza şi restul drepturilor şi obligaţiilor incluse în convenţie. De asemenea, instanţa nu a aplicat regulile de interpretare a convenţiilor întrucât nu a identificat la ce obliga legea după natura obligaţiei şi intenţia comună a părţilor şi nici care a fost obiectul şi scopul urmărit de către părţi.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a acordat prioritate unei obligaţii secundare prin care convenţional s-a agreat ca se poate dovedi o anumită situaţie de fapt (încadrarea debitorului garantat în categoria IMM-urilor) pe baza anumitor documente şi a interpretat greşit clauzele convenţiei, respectiv art. 7.2 şi art. 3.1, precum şi prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (care stabilesc condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un operator economic să fie considerat IMM).

În opinia recurentei-reclamante, dovada deplină a calităţii de IMM a debitorului garantat se făcea potrivit prevederilor legale mai sus invocate pe baza datelor cuprinse în situaţiile financiare, şi nu, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, prin declaraţia pe proprie răspundere a reprezentanţilor beneficiarului.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin intermediul poştei electronice, solicitând respingerea excepţiei nulităţii, invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situaţiei de fapt.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În expunerea argumentelor, recurenta, deşi a indicat dispoziţii de drept material, a înţeles să critice hotărâre atacată doar sub aspectul interpretării date de instanţă situaţiei de fapt şi probelor depuse la dosar, fără a aduce, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv. Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greşelile identificate şi imputate instanţei de apel şi nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speţă, nu se poate considera că afirmaţiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor care conţin o enumerare expresă şi limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziţii speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce susţinerile recurenţilor vizează netemeinicia afirmată a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, soluţie dispusă în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN prin întâmpinare şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2212/A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.