Prescriptibility of a civil action compelling issuance of a corrective VAT invoice following a sale-purchase of immovable property

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 20.03.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN, solicitând instanţei să oblige pârâtul să emită o factură de corecţie a facturii nr. x/25.11.2011, prin care să se procedeze la înscrierea corectă a valorii T.V.A. aplicabile operaţiunii de vânzare-cumpărare din actul autentificat sub nr. x/30.11.2011, respectiv 24%, precum şi la plata de daune-interese pentru emiterea facturii menţionate cu încălcarea legii, echivalente cu dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de 379.000 RON, începând cu data de 25.11.2011, până la data remiterii documentului de corecţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5242 din 29 iunie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 4044 din 06 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins, pentru acest motiv, cererea reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 143A din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 4044 din 06 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei Tribunalului Bucureşti pentru judecarea cauzei pe fond.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta învederează faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii faţă de natura litigiului dedus judecăţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că, în motivare, la paragraful 3 al paginii 4 din decizie, Curtea a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul fiscal, referitoare al obligaţia contribuabilului de a emite beneficiarului o factură fiscală.

Mai mult, se arată, în paragraful următor tot Curtea a argumentat că, pe lângă obligaţiile vânzătorului reglementate în C. civ., Codul fiscal reglementează şi obligaţia, corelativă dreptului cumpărătorului, de a emite factură.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel, cu ignorarea propriilor reţineri referitoare la normele aplicabile raportului juridic dintre părţi, a separat contractul de vânzare-cumpărare de aspectul său fiscal şi a ignorat susţinerea conform căreia, în baza art. 2.503 din noul C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în prezenta cauză trebuie apreciată în funcţie de momentul în care s-ar împlini prescripţia dreptului principal, respectiv cel de proprietate, dobândit de recurentă prin contractul de vânzare-cumpărare.

Apreciază recurenta-reclamantă că se aduce ca argument o analogie juridică, interzisă în dreptul românesc, în momentul în care invocă existenţa unor drepturi asociate proprietăţii imobiliare dar care sunt limitate în timp, respectiv obligaţia de garanţie pentru evicţiune sau obligaţia de garanţie contra viciilor.

Mai mult, susţine recurenta-reclamantă, dincolo de faptul că factura fiscală reprezintă oglindirea fiscală a cumpărării imobilului de către aceasta, aşa cum chiar Curtea a reţinut la paragraful 4 al paginii 4 din decizie, se are în vedere forma Codul fiscal în vigoare la momentul tranzacţiei imobiliare, iar în acea variantă nu exista opţiunea cumpărătorului de autofacturare, operaţiune care ar fi lămurit aspectul litigios.

Recurenta-reclamantă susţine, de asemenea, că instanţa a abordat argumentul său privitor la imprescriptibilitatea acţiunii conform art. 2.502 alin. (2) pct. 1 C. civ., în sensul că acest drept nu este unul nepatrimonial în sensul C. civ., adăugând, astfel, nepermis la lege.

Potrivit recurentei-reclamante, faptul că între părţi a existat un raport juridic patrimonial nu înseamnă că absolut toate raporturile juridice dintre aceste părţi, decurgând din vânzare, trebuie să aibă caracter patrimonial. Or, chiar Curtea arată care sunt criteriile după care o acţiune are sau nu caracter patrimonial la finalul deciziei (paragraful 7 din pagina 6 a deciziei), atunci când analizează chestiunea timbrajului.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă arată că, deşi Curtea a reţinut că în cauză sunt deduse judecăţii raporturi juridice cu o natură mixtă (atât civilă cât şi fiscală), nu a dat valoare aspectelor fiscale ce generează drepturi şi obligaţii specifice, reţinând în mod eronat că nu ar fi aplicabile în speţă.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea deciziei atacate în raport cu faptul că aceasta a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţie.

Recurenta-recurenta afirmă că în cauză a operat o întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, un nou termen începând să curgă odată cu soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2015

Recurenta-reclamantă susţine că acţiunea în corectarea facturii are caracter imprescriptibil, factura a cărei corectare o solicită fiind corespunzătoare unei operaţiuni de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, operaţiune înfăptuită prin contractul de vânzare-cumpărare x/30.11.2011.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 2501 - 2502 noul C. civ., în sensul că nici prestaţia de emitere a facturii şi nici factura în sine nu au un caracter patrimonial, astfel încât nu este incidenţă instituţia prescripţiei, conform art. 2.501 (1) C. civ., iar acţiunea are menirea de a ocroti dreptul de proprietate privată, drept care este imprescriptibil extinctiv (art. 2502 alin. (1); datorită naturii sale de document tehnic-contabil menit să constate natura fiscală a operaţiunii întreprinse de un operator economic, acţiunea în corectarea facturii este una imprescriptibilă inclusiv conform art. 2.502 alin. (2) pct. 2 noul C. civ.

În subsidiar, recurenta-reclamantă arată că acţiunea ar putea fi supusă, eventual, termenului de prescripţie de 20 de ani, în baza art. 2.503 noul C. civ. pe care instanţa de apel l-a ignorat.

Recurenta-reclamantă invocă, de asemenea, dispoziţiile art. 149 (2) lit. b) din Codul fiscal în vigoare la data de 30.11.2011 (Legea 571/2003).

De asemenea, recurenta-reclamantă afirmă că, şi în cazul în care ar fi luat în considerare termenul de prescripţie de 5 ani invocat de pârâtă prin punctul 4 al întâmpinării, termenul de prescripţie nu este împlinit, dată fiind întreruperea sa în repetate rânduri - art. 2.537 şi următoarele noul C. civ. şi repunerea reclamantei în termen conform art. 2.539 alin. (2) noul C. civ.

Recurenta-reclamantă face o expunere a evenimentelor întrerupătoare de prescripţie, din care ultimul în data de 14.12.2016, urmată de chemarea în judecată a persoanei în favoarea căreia ar curge prescripţia, în interiorul unui termen de 6 luni de zile, conform art. 2540 noul C. civ., astfel că cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie, fie el calculat ca fiind de 3, de 5 sau de 20 de ani.

Nu în ultimul rând, arată recurenta-reclamantă, dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) noul C. civ. se aplică prezentei speţe, prin prisma tezei a doua, respectiv reintroducerea unei acţiuni în instanţă în termen de 6 luni de la data respingerii acţiunii iniţiale.

Intimatul-pârât AUTOMOBIL CLUBUL ROMÂN a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10. 06. 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 14 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este susţinută de o serie de argumente dintre care cele care vizează contradictorialitatea hotărârii se referă strict la faptul că instanţa de apel, deşi a reţinut caracterul mixt al raporturilor juridice dintre părţi, nu a valorificat natura fiscală a drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Celelalte argumente sunt reiterări ce se regăsesc în fazele procesuale anterioare şi care vizează aspectele de fond ale cauzei.

Această critică este nefondată, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de a fi motivată prin considerente contradictorii.

Astfel, este de precizat că, deşi instanţa de apel a apreciat asupra naturii mixte a raporturilor juridice dintre părţi, a stabilit normele legale aplicabile cauzei prin raportare la obiectul şi natura cererii de chemare în judecată, în limitele stabilite de însăşi autoarea demersului judiciar.

Instanţa de apel a punctat asupra faptului că raportul juridic dedus judecăţii este unul de drept privat, între particulari, astfel încât orice referire la termenele stabilite de legislaţia fiscală pentru raporturile dintre contribuabili şi organele fiscale este eronată, că, în speţă, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii dispoziţiile din Codul fiscal invocate de reclamantă.

C. proc. civ. consacră în art. 425 alin. (1) pct. b) principiul general după care orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată şi toate motivele de apel, apărările şi excepţiile să fie analizate şi să reprezinte premisa pentru soluţia din dispozitiv. Aceasta dispoziţie este edictată atât în interesul unei bune administrări a justiţiei şi încrederii ce trebuie să inspire justiţiabililor cât şi pentru a se da instanţelor superioare posibilitatea de a controla judecata în fazele de judecată anterioare.

Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde exigenţelor dispoziţiilor de procedură evocate, reţinând caracterul pertinent al considerentelor ce susţin raţionamentul logico-juridic pe care instanţa de apel îşi motivează hotărârea pronunţată.

Nu lipsit de importanţă în susţinerea caracterului nefondat al acestei critici este şi faptul că litigiul de faţă a fost soluţionat atât la fond, cât şi în apel, de instanţele civile şi nu cele de contencios administrativ şi fiscal, în nicio fază procesuală nefiind invocată excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a vreunei instanţe.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care priveşte modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat legea în soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, este de asemenea, nefondată.

Cu titlu prealabil, este de relevat caracterul neîntemeiat al excepţiei invocate de intimată ce vizează puterea de lucru judecat privitor la temeiul şi obiectul cauzei pendinte, în raport cu sentinţa nr. 1281 din 25 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1827 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018. Aceasta întrucât, în raport cu art. 432 C. proc. civ., se remarcă lipsa de identitate între cauza, părţile şi obiectul celor două cauze.

Aceasta întrucât, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal acţiunea are ca obiect anularea unor acte de control pentru nerespectarea legii de procedură fiscală, recurenta din litigiul pendinte nefiind parte în acea cauză.

Revenind la speţa de faţă, se constată că temeiul juridic al acţiunii este contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.11.2011 de BNP B., în care s-a arătat şi că la data de 25.11.2011 a fost achitat restul de preţ în cuantum de 1.878.165 RON.

La data de 22.03.2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat Judecătoriei Craiova obligarea pârâtului ACR la restituirea sumei de 87097 euro, reprezentând TVA din preţul de vânzare mai sus arătat. Cauza a fost soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 58 R/20.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 care a reţinut cu autoritate de lucru judecat faptul că împrejurarea dacă operaţiunea este sau nu purtătoare de TVA nu are relevanţă sub aspectul obiectului respectivei judecăţi.

Analiza excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a fost realizată de instanţa de apel prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost configurate de reclamantă.

Pretenţia dedusă judecăţii de către recurenta-reclamantă derivă din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/2011 de BNP B. şi din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.11.20111, semnate de părţi, cererea societăţii A. S.R.L. de a se emite o factură de corecţie a facturii nr. x/25.11.2011 cu privire la valoarea TVA aferentă operaţiunii de vânzare-cumpărare fiind justificată de împrejurarea că, în opinia sa, preţul vânzării a fost agreat de părţi ca incluzând TVA.

Raportându-se strict la obiectul primului capăt de cerere (în condiţiile în care cel de-al doilea petit are caracter accesoriu), prima instanţă învestită cu soluţionarea acţiunii, judecătoria, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, a apreciat că acesta implică, în mod evident, o componentă patrimonială, obiectul diferendului dintre părţi constituindu-l împrejurarea dacă suma de 379.000 RON, echivalentul a 87.097 euro, a fost achitată de reclamantă cu titlu de TVA aferentă operaţiunii de vânzare-cumpărare a imobilului din Craiova sau cu titlu de preţ. A statuat judecătoria, cu autoritate de lucru judecat, că a fost învestită cu o acţiune având ca obiect o obligaţie de a face evaluabilă în bani - reclamanta solicitând obligarea pârâtei la înscrierea corectă a valorii TVA de 24% (respectiv 379.000 RON, echivalentul a 87.097 euro) în factura fiscală de corecţie a facturii nr. x/25.11.2011, obligaţie a cărei valoare pecuniară intrinsecă reiese chiar din cuprinsul acţiunii.

Potrivit art. 2517 C. civ., acţiunea de a face este supusă termenului general de prescripţie, ceea ce interesează în speţă fiind natura acţiunii care este dată de obiectul acesteia - obligaţia de a face ce poate fi solicitată numai înlăuntrul termenului de prescripţie - şi nu bunul ce a format obiectul contractului dintre părţi.

Factura a cărei corectare se solicită prin acţiune este corespunzătoare unei operaţiuni de vânzare-cumpărare imobil nu imprimă acţiunii de faţă un caracter imprescriptibil şi nu este de natură a atrage incidenţa art. 2502 C. civ., aserţiunile recurentei sub acest aspect neputând fi primite, în speţă nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii dispoziţiile art. 149 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal, respectiv cele specifice raporturilor dintre organele fiscale şi contribuabili.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect că, în lipsa unui text de lege care să instituie un termen special, este aplicabil termenul general de trei ani, termen ce începe să curgă de la data emiterii facturii pretins eronate, 25.11.201.

Potrivit art. 2.502 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. civ. sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ. nu sunt incidente în cauză, obligaţia de emitere a unei facturi corecte are caracter patrimonial, întrucât această obligaţie derivă dintr-un contract de vânzare -cumpărare ce reprezintă un act juridic în esenţă patrimonial, dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ.. referindu-se la drepturi nepatrimoniale.

De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., acţiunea dedusă judecăţii nefiind una în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, ci una în executarea (realizarea) unei obligaţii de a face presupus născute dintr-un contract de vânzare, aspect asupra căruia instanţa de apel a statuat în mod judicios.

Aserţiunile recurentei cu privire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie nu pot fi primite faţă de faptul că litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 - invocat ca şi cauză de întrerupere - a privit problema caracterului datorat sau nedatorat al sumei corespunzătoare unei cote de 24% din preţul plătit, iar nu problema emiterii facturii, astfel că, în mod corect, instanţa de apel a statuat asupra faptului că obiectul dosarului nr. x/2015 nu se înscrie între cauzele de întrerupere a prescripţiei reglementate de art. 2537 şi urm. C. civ. pentru acţiunea de faţă.

Referitor la notificările din data de 27.11.2011, respectiv din data de 14.12.2016, Curtea a reţinut în mod corect că, din moment ce distanţa în timp dintre ele este de circa cinci ani, termenul de prescripţie era împlinit la data trimiterii celei de-a doua, chiar calculat de la data trimiterii celei dintâi. Prin urmare, notificarea din data de 14.12.2016 nu avea cum să mai întrerupă prescripţia, aceasta fiind deja împlinită.

În speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. întrucât acest text de lege vizează situaţia în care se introduce o nouă cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect, nefiind suficient ca obiectul doar să privească acelaşi raport juridic.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 143A din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 143A din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.