Recurs of nullity due to failure to articulate specific illegality grounds in foreign-currency credit contract litigation

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14.04.2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO.,PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW. au chemat în judecată pârâtele XXXX. S.A., YYYY. şi YYYY. (ROMÂNIA) S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana M din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana H, precum şi din actele adiţionale indicate (acolo unde este cazul) în coloana N (clauzele de risc valutar), pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; să fie obligată banca la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1 coloana K; să fie obligată banca la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 5580 din 13 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus disjungerea cererilor formulate de ceilalţi reclamanţi şi formarea unui nou dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1114 din 5 martie 2015, pronunţată în dosarul nou format nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată. A obligat pe fiecare din reclamanţi la plata către pârâta YYYY. (ROMÂNIA) S.A. a sumei de 421,49, RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pe fiecare din reclamanţi la plata către pârâta XXXX. S.A. a sumei de 881,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1779 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse excepţiile lipsei de obiect şi lipsei de interes în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de apelanta reclamantă V..

A fost respins apelul declarat de către apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., ZZZZ., M., N., O., P., Q., R., S., T., V., W., X., Y., Z., BB., DD., EE., FF., GG., HH., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., VV., UU., WW., XX., YY., ZZ., AAA., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., KKK., LLL., MMM., NNN., AAAAA., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., KKKK., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., BBBBB., UUUU., VVVV. şi WWWW. împotriva sentinţei civile nr. 1114 din 05 martie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x, ca nefondat.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la câte 212,13 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă YYYY. (ROMÂNIA) S.A. şi la câte 446.47 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă XXXX. S.A.

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi T., W., FF., GG., KK., PP., RR., YY., ZZ.,CCC., FFF., NNN., AAAAA., PPP., RRR., UUU., EEEE., LLLL., NNNN. şi VVVV. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că, prin primul motiv de apel, au arătat că prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, a pronunţat o hotărâre nulă, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv nu s-a pronunţat cu privire la încălcarea: (i) obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (ii) obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; motivele esenţiale pe care reclamanţii le-au invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Sentinţa tribunalului nu conţine nici măcar o referire la cele două capete de cerere, motiv pentru care aceasta trebuia anulată. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod total eronat că "instanţa nu este obligată să răspundă fiecărui argument în parte".

Un astfel de argument, consideră recurenţii, este contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat toate cererile părţilor. Or, se arată, Tribunalul Bucureşti nu a arătat care erau motivele pentru care a respins cele două capete de cerere, iar instanţa de apel avea obligaţia de a sancţiona o asemenea motivare precară.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenţii-reclamanţi vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

O primă critică se referă la aplicarea greşită de către instanţa de apel a deciziei CJUE din cauza C-186/16 şi este susţinută de următoarea argumentaţie:

Prin Decizia pronunţată în cauza C - 186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de faţă şi trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE. După cum se poate observa, doar una dintre întrebări viza aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Pe lângă răspunsurile clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat şi mecanismul pe care trebuie să-1 aplice judecătorul naţional atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Raportat la exigenţele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 şi nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Mecanismul de verificare prezintă următoarele iteraţii:Paragrafele 26-31 din Hotărârea CJUE obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13; dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13; potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13; chiar dacă va constata că acele clauze intră în sfera obiectului principal al contractului, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor CJUE; în cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera noţiunilor de mai sus şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 4 alin. (2) şi art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000; dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor; în fine, paragrafele 52-58 din Decizie, obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului. Exact în cheia paşilor de mai sus trebuie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu şi, după cum vom arăta, clauzele contestate: pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive; pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil; în fine, clauzele sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

A doua critică de nelegalitate se referă la modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea principiului nominalismului monetar. Argumentele aduse în sprijinul acestei critici sunt următoarele:

Consideră recurenţii că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Instanţa de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C - 186/16, a constatat în mod greşit că este incidenţă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare. În conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislaţia protecţiei consumatorilor este guvernată de principiul efectivităţii, motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural naţional nu trebuie sa aibă drept consecinţă să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Aşadar, excepţiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancţionator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenţia prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianţilor.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivaţia pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziţii din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a UE.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecţiei consumatorilor, există o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competenţă exclusivă în materia protecţiei consumatorilor. Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)".

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie sa fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative. Echivocul şi caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumţii de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluţia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun. Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor. Iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora. Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţa de apel a apreciat că articolele care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv. Directiva 93/13 îşi propune, printre altele, să îi protejeze pe consumatori şi contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceştia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, prin cvadrupla sa superioritate contractuală (tehnică, juridică, economică şi temporală).

O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a doua că "statele membre ar trebui sa aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie". Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte.

În aceste condiţii, consideră recurenţii, revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă.

Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Consideră recurenţii că instanţa trebuie să ţină cont de legislaţia specială a protecţiei consumatorului, şi nu de dreptul comun aplicabil împrumutului şi să aibă în vedere poziţia juridică a consumatorului, garantată de legea română care este una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile şi riscurile contractului în care se pregăteşte să intre, iar modul în care profesionistul a acţionat 1-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, tară a cunoaşte riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situaţie juridică mai puţin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Potrivit raţionamentului instanţei de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părţilor.

De altfel, precizează recurenţii, întregul raţionament al instanţei de apel se bazează pe analiza situaţiei împrumutatului din dreptul comun şi a principiilor incidente: forţa obligatorie a contractului, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză. Or, instanţa de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecţiei consumatorului.

Precizează că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fî absolut intangibilă. In orice caz, atenţia instanţei trebuie concentrată pe momentul acordării creditului, nu pe modalitatea în care trebuie restituit creditul.

În acest sens, se arată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 3864/4.12.2014, într-un dosar în care a fost contestată clauza de risc valutar:

"instanţa de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecăţii, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, în cauza de faţă avem de a face cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deşi trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenţei CJUE şi a jurisprudenţei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie".

Recurenţii consideră surprinzătoare aprecierea făcută de instanţa de apel în ceea ce priveşte calitatea de consumator, deşi, acest aspect a fost tranşat de mult în jurisprudenţa CJUE. Redăm în acest sens câteva considerente din Cauza Costea C-l 10/14: Potrivit Curţii, normele uniforme privind clauzele abuzive ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între "consumatori" şi "vânzători sau furnizori", noţiuni definite de Directiva 93/13. Conform definiţiei din directivă, "consumator înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menţionată, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale." CJUE a mai arătat că noţiunea de "consumator" are un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real. Totodată, situaţia de inferioritate a consumatorului faţă de vânzător sau furnizor pe care urmăreşte să o remedieze sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 priveşte atât nivelul de informare al consumatorului, cât şi puterea sa de negociere în prezenţa unor condiţii redactate în prealabil de vânzător sau furnizor şi asupra conţinutului cărora acest consumator nu poate exercita o influenţă. Astfel, nu poate fi exclusă posibilitatea de a califica un avocat drept "consumator" atunci când acesta acţionează în afara activităţii sale profesionale.

O altă critică de nelegalitate invocată se referă la faptul că, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al acestora. Se arată că, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie . CJUE a reţinut în speţa Kasler:

"este necesar să se constate că aceeaşi cerinţă figurează la articolul 5 din Directiva 93/13, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate într-un limbaj clar şi inteligibil. Al douăzecilea considerent al Directivei 93/13 precizează în această privinţă că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract."

Cu alte cuvinte, se arată, caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase speţe, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-1 informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoştinţele juridice şi economice necesare pentru a înţelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul de credit este unul nenumit şi nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte.

Recurenţii-reclamanţi invocă, de asemenea, faptul că informarea, în faza precontractuală, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei şi că C.J.U.E. se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora.

Recurenţii-reclamanţi susţin, de asemenea, că îndeplinirea obligaţiei de informare de către banca trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din decizia C.J.U.E. pronunţată în speţa Andriciuc).

În opinia recurenţilor-reclamanţi, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din decizia C.J.U.E. pronunţată în speţa Andriciuc).

Recurenţii-reclamanţi susţin, de asemenea, că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor din Codul consumului şi din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor acestora referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Un ultim aspect invocat de către recurenţii-reclamanţi vizează încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare şi avertizare.

Intimatul-reclamant I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.

Intimatul-reclamant FFFF. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că nu a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, motiv pentru care consideră că nu deţine calitate procesuală în cauză.

Intimatele-pârâte XXXX. S.A., YYYY. şi YYYY. (ROMÂNIA) S.A. au formulat întâmpinare, prin care au invocat:

1) Excepţia nulităţii cererii de recurs:

În susţinerea excepţiei se arată că, prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi şi alin. (3) teza întâi C. proc. civ., cererea de recurs este vădit informă, fiind încălcate cerinţele esenţiale de validitate ale căii de atac promovate, cu consecinţa incidenţei sancţiunii nulităţii, conform prevederilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi şi alin. (3) teza întâi, coroborate cu dispoziţiile art. 194 lit. a) şi ale art. 196 alin. (1), prin raportare la art. 494 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte invocă faptul că cererea de recurs nu permite identificarea titularilor acesteia, lipsind orice precizări cu privire la datele de identificare ale părţilor care au exercitat calea de atac.

Prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) teza întâi şi alin. (3) teza întâi, precum şi ale art. 487 alin. (1) şi art. 480 alin. (1) C. proc. civ., intimatele-pârâte mai arată că cererea de recurs este lovită de nulitate inclusiv faţă de nerespectarea prevederilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) teza întâi şi alin. (3) teza întâi, precum şi ale art. 487 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cererea nu cuprinde nicio critică de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, fiind preluate, în integralitate, motivări străine prezentei cauze şi argumente fără nicio legătură cu raporturile juridice deduse judecăţii.

2) Excepţia puterii de lucru judecat:

În susţinerea acestei excepţii se arată că prezentul dosar, având numărul iniţial 39561/3/2014 (şi înregistrat, în prezent, pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2018) s-a format ca urmare a disjungerii de către Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă, a pretenţiilor formulate de către 12 dintre reclamanţi, acestea constituind dosarul nr. x/2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Dosarul nr. x/2015 a fost soluţionat prin raportare la aceleaşi motive şi argumente prezentate instanţei în prezenta cauză, fiind invocate, în integralitate, temeiuri de drept şi susţineri identice (ca urmare a măsurii disjungerii) în susţinerea pretenţiilor nefondate.

Or, precizează intimatele, toate aceste pretenţii au fost respinse ca nefondate, prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv prin decizia civilă nr. 363 din data de 05.02.2018. pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă, în dosarul nr. x/2015.

3)Decăderea recurenţilor din dreptul de a invoca temeiuri noi, nesupuse analizei instanţelor de fond:

Intimatele-pârâte susţin că, prin calea de atac formulată, recurenţii - reclamanţi au încălcat limitele judecăţii în faţa instanţei de recurs, aceştia invocând temeiuri noi, care nu au fost niciodată supuse analizei instanţelor de fond, cu nesocotirea prevederilor imperative ale art. 488 alin. (2) şi ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, intimatele solicită instanţei înlăturarea de plano a temeiurilor noi menţionate prin cererea de recurs, acestea neformând obiectul judecăţii în faţa instanţelor de fond:

• susţinerile privind pretinsa "viciere" a consimţământului ori privind presupusa "eroare -obstacol (error in negotio)", "error in corpore"" sau "viclenie";

• art. 45 indice 13, art. 48 indice 14 şi art. 16 indice 15 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (în continuare, "Codul consumului");

• art. 2 pct. 9 indice 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor (în continuare, "O.G. nr. 21/1992").

Faţă de faptul că toate aceste temeiuri de drept sunt invocate, pentru întâia oară, în faza recursului, intimatele solicită instanţei să procedeze la aplicarea sancţiunii decăderii recurenţilor-reclamanţi din dreptul de a completa cererea cu motive şi argumente noi, conducând la înlăturarea acestora de la analiza legalităţii hotărârii recurate, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) şi ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierile pronunţate în complet de filtru la data de 10 iunie 2020 şi 14 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 9 decembrie 2020, a fixat termen în şedinţă publică la data de 10 februarie 2021, cu citarea părţilor, în vederea discutării excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatele - pârâte XXXX. S.A., YYYY. şi YYYY. (ROMÂNIA) S.A.

Examinând, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului recurenţilor-reclamanţi, invocată de intimatele - pârâte XXXX. S.A., YYYY. şi YYYY. (ROMÂNIA) S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. a) şi d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea, respectiv motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi şi alin. (3) teza întâi C. proc. civ., este de relevat caracterul inform al cererii de recurs rezultat din imposibilitatea efectivă de identificare a titularilor cererii de recurs, în cuprinsul acesteia neregăsindu-se precizări cu privire la datele de identificare ale părţilor care au exercitat calea de atac: numele, prenumele, domiciliul, reşedinţa şi codul numeric personal.

Procedând astfel, recurenţii au nesocotit normele procedurale de ordine publică a căror nerespectare atrage însăşi nelegala învestire a instanţei de recurs, lipsind elementele obligatorii pentru configurarea cadrului procesual sub aspect subiectiv.

În acest context Înalta Curte reţine că cererea de recurs este formulată cu încălcarea dispoziţiile imperative ale art. 486 alin. (1) lit. a) teza întâi C. proc. civ., lipsindu-i elementele obligatorii pentru configurarea cadrului procesual sub aspect subiectiv, sens în care devine incidentă sancţiunea nulităţii, prevăzută, în mod expres, de art. 486 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Cererea de recurs este lovită de nulitate şi faţă de nerespectarea prevederilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) teza întâi şi alin. (3) teza întâi C. proc. civ., precum şi ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul reglementat de art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Faţă de dezvoltarea criticilor formulate de recurenţi în memoriul depus la dosar, se constată că acestea nu vizează decizia atacată şi rezidă doar în preluarea motivelor de apel şi, parţial în temeiuri şi argumente străine de natura cauzei care se referă la faptul că instanţa de apel a apreciat că atât O.G. nr. 21/1992 cât şi Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare şi serviciile financiare, că instanţa a constatat neîndeplinirea obligaţiei de informare de către Bancă, că, în opinia instanţei de apel, contractele de credit în valută nu ar fi caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum.

Se reţine, aşadar, că cererea de recurs nu cuprinde nicio veritabilă critică de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, fiind preluate, în integralitate, motivări străine prezentei cauzei, argumente fără nicio legătură cu raporturile juridice deduse judecăţii, precum şi reiterări ale motivelor de apel, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură este invocat în mod formal. Procedând astfel, recurenţii - reclamanţi au încălcat cerinţele cuprinse în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., conform cărora recursul trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care acesta se sprijină, dar şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul supune instanţei examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În concluzie, în prezenta speţă, nu se poate considera că alegaţiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate sau când criticile vizează aspecte străine de pricină, aceasta fiind situaţia proprie speţei.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată şi că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Dat fiind caracterul întemeiat al excepţiei nulităţii recursului în raport cu art. 486 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. civ., aspect de natură a împiedica exercitarea controlului de legalitate a deciziei atacate, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea cererii de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi, formulată de recurenţi, precum şi a celorlalte excepţii invocate de intimatele-pârâte XXXX. S.A., YYYY. şi YYYY. (ROMÂNIA) S.A.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte XXXX. S.A., YYYY. şi YYYY. (ROMÂNIA) S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatele-pârâte XXXX. S.A. şi YYYY. S.A. au solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 62.283,53 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 91,92 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatelor cheltuielile de judecată solicitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi T., W., FF., GG., KK., PP., RR., YY., ZZ., CCC., FFF., NNN., AAAAA., PPP., RRR., UUU., EEEE., LLLL., NNNN. şi VVVV. împotriva deciziei civile nr. 1779/2018 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, va obliga recurenţii să plătească intimatelor XXXX. S.A. şi YYYY. S.A. suma de 62.283,53 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi T., W., FF., GG., KK., PP., RR., YY., ZZ., CCC., FFF., NNN., AAAAA., PPP., RRR., UUU., EEEE., LLLL., NNNN. şi VVVV. împotriva deciziei civile nr. 1779/2018 din 26 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii să plătească intimatelor XXXX. S.A. şi YYYY. S.A. suma de 62.283,53 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.