Share-price claims fail as limitation runs from judgment substituting for contract; unjust enrichment claim lacked subsidiarity.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. pentru a fi obligată la plata sumei de 962.362,50 euro, reprezentând, în principal, preţul contractului de vânzare -cumpărare de părţi sociale, astfel cum rezultă din sentinţa comercială nr. 1092/C din 29 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, rămasă definitivă prin decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi irevocabilă prin decizia nr. 297 din 30 ianuarie 2013 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform antecontractului de vânzare - cumpărare nr. x din 27 mai 2009; în subsidiar a solicitat plata nedatorată a sumei, iar într-un alt subsidiar, solicită plata respectivei sume însă în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, considerând că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1.345 C. civ.

Tribunalul Specializat Argeş, prin sentinţa nr. 498 din 4 iulie 2017, a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantei şi, în consecinţă, a respins capătul principal de cerere privind plata sumei de 962.362,50 euro, reprezentând preţul contractului de vânzare - cumpărare de părţi sociale; a respins capătul subsidiar de cerere privind plata sumei cu titlu de plată nedatorată, precum şi capătul de cerere de plată a sumei în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin decizia nr. 161 din 5 martie 2018 Curtea de Apel Piteşti admite apelul principal declarat de reclamantă, admite şi apelul incident declarat de pârâtă, anulează, în parte, sentinţa instanţei de fond, respinge excepţia prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, menţine în rest sentinţa; schimbă în parte încheierea din 13 decembrie 2016 şi reţine cauza spre rejudecare cu privire la capătul de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin decizia nr. 334 din 10 iunie 2019, în rejudecare, instanţa de apel respinge ca neîntemeiat capătul de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Împotriva deciziei nr. 161 din 5 martie 2018, a încheierii din 30 aprilie 2018, a încheierii din 27 mai 2019 şi a deciziei nr. 334 din 10 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. declară recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Se invocă de către recurentă faptul că cele două decizii, precum şi cele două încheieri atacate, au fost pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 330 C. proc. civ., în sensul că obiectivele expertizei contabile care a fost dispusă în cauză, obiective care au fost încuviinţate prin încheierea din 30 aprilie 2018, nu erau de natură să conducă la soluţionarea cauzei, în raport de capătul de cerere formulat.

Tot în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 336 alin. (3) şi ale art. 335 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. b) şi c) din O.G. nr. 2/2000 având în vedere că în cauză se impunea anularea raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate.

Referitor la raportul de expertiză tehnică judiciară, specialitatea contabilitate recurenta invocă o serie de vicii de nelegalitate: nu conţine viza C.E.C.C.A.R., expertul nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanţă şi nu arată raţionamentul în baza căruia a oferit răspunsurile solicitate, iar părţile nu au fost citate în vederea efectuării expertizei, motive suficiente în baza cărora instanţa de apel trebuia să dispună efectuarea unei noi expertize în cauză.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critică ce vizează doar decizia nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, recurenta susţine că instanţa de apel reţine aspecte care nu rezultă din probatoriul administrat, respectiv aspecte străine de natura pricinii atunci când reţine că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta recurentă nu are caracter subsidiar, atunci când analizează condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât aceasta avea la dispoziţie o acţiune în repetiţiune întemeiată pe plată nedatorată, fără însă a prezenta raţionamentul prin care a ajuns la această concluzie.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ambele decizii.

În ceea ce priveşte decizia nr. 161/A- Com din 5 martie 2018, normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel sunt: dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2523 din C. civ.), art. 2524 C. civ., art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.537 alin. (1) pct. 2 şi 4 din C. civ.), art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.).

Referitor la decizia nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, normele de drept material încălcate sau aplicate greşit privesc condiţiile de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză astfel cum erau reglementate în C. civ. de la 1864, precum şi dispoziţiile art. 1345 C. civ. adoptat prin Legea nr. 71/2011.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată, respectiv capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata preţului contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni încheiat de recurentă cu pârâta, se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, consideră recurenta.

Deşi instanţa de apel reţine aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurenta consideră că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2523 din C. civ., însă, cu toate acestea, indiferent de temeiul reţinut, în cazul contractului de vânzare - cumpărare, dreptul vânzătorului de a solicita plata preţului se naşte întotdeauna la momentul la care contractul a fost valabil încheiat, cu excepţia cazului în care nu a fost stipulat un anumit termen pentru plata preţului, caz în care naşterea dreptului de a solicita plata preţului va fi amânată după împlinirea termenului stipulat de părţi.

În opinia recurentei, momentul de la care hotărârea judecătorească care ţine loc de contract de vânzare - cumpărare produce efecte juridice este acela la care respectiva hotărâre a rămas irevocabilă întrucât, spre deosebire de celelalte hotărâri judecătoreşti care au efect declarativ, această hotărâre are un efect constitutiv de drepturi.

Consideră recurenta că nu poate fi avută în vedere sentinţa comercială nr. 1092 din 29 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş întrucât nu era producătoare de efecte juridice, dispoziţiile art. 7208 nefiind incidente în cauză deoarece, în cadrul termenului de prescripţie, la data de 15 februarie 2013, a intrat în vigoare actualul C. proc. civ., astfel încât această sentinţă şi-a pierdut caracterul executoriu.

Naşterea obligaţiei de plată a sumelor de bani este corelativă obligaţiei de a prelua bunul vândut, rezutând că, ulterior pronunţării deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vor fi îndeplinite obligaţiile prevăzute de art. 1719 C. civ., motiv pentru care, susţine recurenta, dreptul său la acţiune s-a născut ulterior acestei decizii irevocabile.

Un alt argument invocat de către recurentă în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei se referă la faptul că, indiferent de momentul de la care se calculează acest termen de prescripţie, cursul acesteia a fost întrerupt, invocându-se dispoziţiile art. 2537 alin. (1) pct. 2 şi 4 din C. civ., dispoziţii aplicabile în cauză, în opinia acesteia.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează greşita soluţionare a excepţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte al doilea şi al treilea capăt al cererii de chemare în judecată (plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză).

Indiferent de temeiul de drept reţinut, respectiv Decretul nr. 167/1958 ori C. civ. adoptat prin Legea nr. 71/2011, susţine recurenta că, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză sau în cazul plăţii nedatorate, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care cel îndreptăţit la restituire a cunoscut sau trebuia să cunoască că a efectuat o plată nedatorată şi pe cel căruia i-a fost efectuată sau că patrimoniul său a fost diminuat şi, corelativ, a fost majorat patrimoniul altei persoane fără a exista un temei sau cauză juridică.

Consideră recurenta că momentul la care a cunoscut că plata efectuată reprezintă o plată fără a exista o cauză juridică sau o plată efectuată din eroare, este reprezentat de momentul la care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare, hotărâre care a analizat în parte şi aspectele privind suma în cuantum de 962.362,50 euro şi valabilitatea denunţării unilaterale a antecontractului de vânzare - cumpărare nr. 153. Nu se poate considera că momentul de la care curge termenul de prescripţie extinctivă pentru restituirea sumei este reprezentat de data la care s-a efectuat plata acestei sume către intimată câtă vreme recurenta, la acest moment, nu considera că această plată este făcută din eroare sau fără justă cauză juridică.

Referitor la criticile aduse deciziei nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că, în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ. şi nu cele ale C. civ. de la 1864, cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât modul de stingere a acestei obligaţii se raportează la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce face să devină aplicabile dispoziţiile în vigoare la acest moment.

Se critică şi faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale care reglementează condiţiile acţiunii de in rem verso, respectiv art. 1345 C. civ., condiţii pe care recurenta le consideră a fi îndeplinite în cauză.

Potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii recursului, raport care a fost comunicat părţilor pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020 recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen în şedinţa publică pentru examinarea acestuia.

Recursul este nefondat.

Criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în principal, greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul principal al cererii şi pe cel subsidiar referitor la plata nedatorată, precum şi încălcarea dispoziţiilor care reglementează condiţiile acţiunii de in rem verso (ultimul motiv de recurs).

Deşi formulează critici cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi în ceea ce priveşte capătul de cerere (al doilea subsidiar) privind obligarea pârâtei la plata sumei în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, acestea nu vor fi analizate întrucât a fost respinsă excepţia pe acest capăt al cererii prin decizia nr. 161/A- Com din 5 martie 2018, cauza fiind reţinută spre rejudecare cu privire la capătul de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, în soluţionarea conflictului temporal de legi trebuie stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru a se determina regimul juridic care va guverna termenul de prescripţie aplicabil, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

În ce priveşte capătul principal al cererii referitor la plata sumei de 962.362,50 euro cu titlu de preţ al contractului de vânzare - cumpărare de părţi sociale, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, respectiv art. 7 alin. (2) potrivit cărora în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

În cazul unui contract de vânzare - cumpărare, dreptul vânzătorului de a solicita plata preţului se naşte la momentul la care contractul a fost valabil încheiat, cu excepţia cazului în care a fost stipulat vreun termen suspensiv sau o condiţie suspensivă potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

În speţă, părţile au încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare de acţiuni care nu a fost finalizat, potrivit înţelegerii lor, prin încheierea în faţa notarului a contractului de vânzare - cumpărare, astfel încât între părţi a fost demarat un proces având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Hotărârea judecătorească care a fost pronunţată în acest litigiu al părţilor reprezintă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă al dreptului material la acţiune.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că acest moment este reprezentat de sentinţa comercială nr. 1092/C din 29 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de fond prin care a fost admisă acţiunea intimatei B. S.R.L., pronunţându-se o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare de acţiuni între aceasta, în calitate de cumpărător şi recurenta A., în calitate de vânzător, conform antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat între cele două părţi.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora această hotărâre care ţine loc de act autentic de vânzare - cumpărare de acţiuni îşi produce efectele juridice de la data rămânerii sale irevocabile prin decizia nr. 297 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, deci, pe cale de consecinţă, această dată marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie astfel cum el este prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte are în vedere faptul că la data pronunţării sentinţei civile nr. 1092/C din 29 iunie 2011 de către Tribunalul Comercial Argeş erau în vigoare dispoziţiile art. 7208 din C. proc. civ. de la 1865, care confereau caracter executoriu hotărârilor de primă instanţă pronunţate în materie comercială.

Este de necontestat că acest litigiu în urma căruia intimata a obţinut o hotărâre judecătorească care ţine loc de act autentic de vânzare - cumpărare acţiuni, s-a purtat conform regulilor speciale de procedură stabilite de vechiul C. proc. civ. în ceea ce priveşte litigiile în materie comercială, dispoziţii cuprinse în Capitolul XIV din acest cod.

Ca atare, fiind un litigiu comercial, dispoziţiile art. 7208 conferă executorialitate tuturor hotărârilor date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fără a face vreo distincţie în funcţie de obiect, inclusiv în cazul cererilor în care se solicită ca hotărârea pronunţată să ţină loc de contract vânzare - cumpărare.

Trimiterea recurentei la Decizia nr. 23/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu poate fi primită.

Problema de drept care a format obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 519 din C. proc. civ., viza interpretarea dispoziţiilor art. 1279 alin. (3) teza a treia din C. civ., în sensul dacă textul de lege menţionat impune, în cazul demersului judiciar de obţinere a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare pentru un imobil, forma autentică la încheierea promisiunii sinalagmatice de vânzare.

Textul de lege supus interpretării vizează dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Noul C. civ., în speţa respectivă fiind vorba despre imobile, terenuri agricole pentru înstrăinarea cărora legea prevede, ad validitatem, condiţii speciale ale înscrisurilor prin care are loc înstrăinarea, pe când în speţa de faţă este vorba despre înstrăinarea de acţiuni (bunuri mobile) emise de o societate comercială şi pentru care legea prevede condiţii diferite cu privire la actul translativ de proprietate.

În altă ordine de idei, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile vechilor Coduri, atât cel de procedură civilă cât şi cel de drept material, astfel încât invocarea unor considerente din cuprinsul Deciziei nr. 23/2017 nu pot fi reţinute şi în cauza de faţă.

De asemenea nu pot fi reţinute trimiterile recurentei la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi care fac vorbire de hotărârea judecătorească irevocabilă necesară pentru înregistrările în registrul comerţului ori la dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale care şi ele fac referire la înregistrarea în registrul acţionarilor în baza unei hotărâri irevocabile, întrucât în aceste cazuri avem o dispoziţie expresă a legii cu privire la cerinţa pe care trebuie să o îndeplinească hotărârea judecătorească în baza căreia urmează a se face respectiva înregistrare, neavând nicio legătură cu situaţia din prezenta cauză.

În concluzie, la data de 29 iunie 2011, data pronunţării sentinţei comerciale nr. 1092/C din 29 iunie 2011 de către Tribunalul Comercial Argeş a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe răspunderea contractuală din cererea principală şi nu la data rămânerii irevocabile a sentinţei prin Decizia nr. 297 din 30 ianuarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la criticile ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, Înalta Curte va analiza doar acele susţineri ce fac trimitere la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, nu şi la cele din Noul C. civ. întrucât nu este aplicabil în cauză.

De altfel şi instanţa de apel a analizat cauzele de întrerupere invocate din perspectiva dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, respectiv art. 16 lit. b) şi c).

Cererea de executare silită formulată de recurentă la data de 24 iunie 2014, cerere prin care solicită recuperarea creanţei în cuantum de 962.362,5 euro şi în baza căreia s-a format un dosar de executare nu poate fi asimilată introducerii unei cereri de chemare în judecată astfel încât să ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 şi care să conducă la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Referirea la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 este formală, nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate, deşi instanţa de apel analizează şi acest caz de întrerupere invocat, motiv pentru care aceste dispoziţii nu vor fi analizate în recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor legale vizând prescripţia dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere subsidiar (plata nedatorată), Înalta Curte va analiza, şi în acest caz, doar acele dispoziţii cuprinse în Decretul nr. 167/1958, text de lege aplicabil în cauză, şi nu va analiza criticile raportate la prevederile Noului C. civ.

În acord cu cele reţinute de instanţa de apel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora "prescriptia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Momentul la care recurenta a cunoscut că plata efectuată reprezintă o plată fără a exista o cauză juridică sau o plată efectuată din eroare este reprezentat de momentul la care s-a pronunţat sentinţa nr. 1092/C din 29 iunie 2011, prin care s-a constatat intervenită vânzarea - cumpărarea de acţiuni, hotărâre ce avea caracter executoriu potrivit dispoziţiilor art. 7208 din C. proc. civ. de la 1865.

În consecinţă, în raport tot de această dată, în cauză a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune şi în ceea ce priveşte cererea subsidiară formulată de recurentă şi întemeiată pe plata nedatorată, cum de altfel în mod corect a stabilit şi instanţa de apel.

Ultima critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează decizia nr. 441 din 10 iunie 2019 prin care a fost rejudecat, pe fond, capătul de cerere întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Criticile recurentei vizează pe de-o parte aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor vechiul C. civ. care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, iar pe de altă parte încălcarea dispoziţiilor care reglementează condiţiile acţiunii de in rem verso, respectiv art. 1345 din Noul C. civ., dispoziţii care în opinia recurentei sunt aplicabile.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv dispoziţiile C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ.:" Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Prin urmare, faptelor juridice săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011) li se aplică dispoziţiile vechiul C. civ. de la 1864.

În speţă, recurenta reclamantă şi-a întemeiat capătul de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză invocând faptul că în data de 24 iunie 2009 a restituit intimatei pârâte prin mai multe ordine de plată suma pretinsă în cauză.

Faptul că sesizarea instanţei de judecată a fost făcută ulterior datei de 1 octombrie 2011 nu atrage aplicabilitatea dispoziţiilor noului C. civ. prin raportare la art. 118 din Legea nr. 71/2011 şi, pe cale de consecinţă, la dispoziţiile art. 1347 alin. (1) din C. civ. care stabilesc că restituirea în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză se va aprecia prin raportare la momentul sesizării instanţei de judecată.

Momentul sesizării instanţei de judecată nu poate atrage în sine legea de drept material aplicabilă, independent de faptele juridice care au generat litigiul, de obligaţiile născute între părţi, astfel cum dispune chiar norma tranzitorie cuprinsă în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Stabilind că sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, în mod corect instanţa de apel a analizat condiţiile de admisibilitate ale acţiunii prin care se solicită restituirea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză prin raportare la aceste dispoziţii.

Deşi recurenta susţine că sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ., făcând trimitere la reglementarea cuprinsă de art. 1345 - 1348, Înalta Curte reţine că într-adevăr condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în restituire pentru îmbogăţirea fără justă cauză sunt aceleaşi în ambele reglementări, cu precizarea că în actuala reglementare ele sunt prevăzute în mod expres, spre deosebire de vechile dispoziţii care nu conţineau un text consacrat.

Atât condiţiile materiale cât şi condiţiile juridice trebuie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa unei singure condiţii fiind suficientă să determinte caracterul inadmisibil din acest punct de vedere al acţiunii de in rem verso.

Ca atare, este inutil a analiza îndeplinirea fiecăreia dintre aceste condiţii, astfel cum a făcut-o recurenta prin cererea de recurs, atâta vreme cât lipseşte una dintre condiţiile juridice de exercitare, respectiv lipsa subsidiarităţii acţiunii.

Reclamanta, prin chiar cererea de chemare în judecată, a solicitat restituirea sumei de bani, deopotrivă, atât în temeiul unei răspunderi contractuale, solicitând, în principal, preţul contractului de vânzare - cumpărare de părţi sociale, cât şi în temeiul unei plăţi nedatorate, pentru ca într-un al doilea subsidiar să invoce şi temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, toate cererile vizând obţinerea aceleiaşi sume de bani.

Pentru intentarea acţiunii în restituire pentru îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să nu existe niciun alt mijloc juridic prin care cel împotriva căruia i s-a micşorat patrimoniul să poată obţine ceea ce rezultă din raportul de îmbogăţire. Acţiunea de in rem verso, potrivit jurisprudenţei şi doctrinei consolidate în baza vechiul C. civ., are caracter subsidiar faţă de orice altă acţiune juridică, neputând fi primită ori de câte ori se constată existenţa vreunei alte acţiuni de realizare în drepturi.

Recurenta reclamantă a intentat, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, acţiunea în repetiţiune întemeiată pe plata nedatorată, conform art. 993 alin. (1) C. civ. din 1864, cerere care a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune potrivit deciziei civile nr. 161/A- Com din 5 martie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, astfel încât nu se poate vorbi despre caracterul subsidiar al acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi, nefiind îndeplinită nici condiţia deţinerii fără drept a sumei de 962.362,50 euro.

Este adevărat că decizia civilă nr. 161/A- Com din 5 martie 2018 nu era definitivă la momentul analizării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale acţiunii în restituire de către instanţa de apel, însă aceasta se bucura de autoritate de lucru judecat provizorie potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

Această autoritate provizorie nu putea fi ignorată de către instanţa de apel, autoritate ce a dobândit caracter definitiv prin prezenta decizie, efect al respingerii recursului.

Analizarea îndeplinirii celorlalte condiţii materiale ori juridice ale exercitării acţiunii de in rem verso devine inutilă atâta vreme cât neîndeplinirea uneia dintre condiţii este suficientă pentru a conduce la respingerea unei astfel de acţiuni, motiv pentru care Înalta Curte nu va mai răspunde celorlalte critici subsumate acestui motiv de recurs.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv în cadrul căruia se critică modalitatea de stabilire a obiectivelor expertizei tehnice contabile dispuse în cauză, modul în care expertul a răspuns acestor obiective, faptul că raportul de expertiză nu a fost supus auditului de calitate, ori faptul că părţile nu au fost citate la faţa locului pentru efectuarea expertizei, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu pot fi calificate ca fiind motive de nelegalitate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanţa de apel, prin hotărârea dată, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ori neregulile de procedură invocate nu pot atrage această sancţiune.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs invocat formal, iar recurenta tinde la o reevaluare a probelor administrate, nemulţumirile acesteia fiind mai degrabă cu privire la constatările reţinute în raportul de expertiză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi acest motiv este invocat formal, criticile aduse nefiind adevărate motive de nelegalitate.

Recurenta susţine că, în esenţă, instanţa de apel, după ce face o prezentare pur teoretică a condiţiilor acţiunii de in rem verso, reţine faptul că la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu ar fi existat o îmbogăţire a intimatei prin raportare la aspectele care rezultă din raportul de expertiză, faptul că cererea de chemare în judecată nu ar avea caracter subsidiar, fără a prezenta raţionamentul prin care a ajuns la aceste constatări.

În realitate, recurenta tinde la o reapreciere a probelor, a situaţiei de fapt, aspecte care nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimată constând în onorariul avocatului, potrivit dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 161/A- Com din 5 martie 2018, a încheierii din 30 aprilie 2018, a încheierii din 27 mai 2019 şi a deciziei nr. 334/A-C din 10 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 28.429,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.