CHF consumer credit dispute: conversion of appeal withdrawal into acquiescence under Civil Procedure Code Art. 463

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Unirii, a solicitat: constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi 5.11 din contractul de credit de consum nr. HL 19056 din 07.02.2008; stabilizarea cursului de schimb valutar CHF - RON la valoarea de la data semnării contractului; obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea cursului de schimb valutar CHF - RON la valoarea de la data semnării contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv s-a solicitat a fi constatat, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 2408 din 15.04.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 18.03.2016 prin care instanţa a respins proba cu interogatoriul, proba testimonială şi proba cu expertiză contabilă, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, invocând, în esenţă, greşita aplicare a legii şi apreciere a situaţiei de fapt de către instanţa de fond.

Prin decizia civilă nr. 296 A din 13 februarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A..

Împotriva acestei decizii şi a încheierilor din 6.02.2017, 34 A din 3.04.2017 şi 47A din 8 mai 2017 a formulat recurs reclamanta A..

Recursul împotriva încheierii din 6.02.2017 şi a deciziei civile nr. 296 A din 13 februarie 2017

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta susţine că instanţa de apel, stabilind faptul că după analizarea temeiniciei motivului de apel privind neadministrarea probelor, în rejudecarea cauzei în apel va avea în vedere administrarea probatoriului, a încălcat principiului caracterului devolutiv al apelului stabilit de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. şi ordinea procedurală firească a încuviinţării şi administrării probatoriului înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond. Se mai arată că din concluziile scrise depuse la dosar la 10.02.2017 recurenta a solicitat ca, în situaţia respingerii motivului de apel împotriva încheierii din 18.03.2016 şi implicit a aceloraşi probatorii ce au fost respinse de instanţa de fond, acordarea unui nou termen de judecată în vederea propunerii şi administrării probelor în apel, însă instanţa a respins apelul în întregime şi nu a permis administrarea probelor în apel, aspecte care, în opinia recurentei, contravin dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Printr-o altă critică se arată că încheierea de şedinţă atacată a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. i) şi j) C. proc. civ. deoarece instanţa nu a acordat cuvântul asupra cererii de apel astfel cum se menţionează în încheiere ci a pus în discuţie doar motivul de apel referitor la respingerea probelor.

Recurenta susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 394 C. proc. civ. arătând că instanţa de apel, acordând cuvântul exclusiv asupra unuia dintre motivele de apel şi nedeschizând dezbaterile cu privire la celelalte motive de apel şi nesoluţionând în prealabil cererea de probe, în mod nelegal au fost închise dezbaterile asupra apelului.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că menţiunea potrivit căreia instanţa de apel a acordat cuvântul asupra cererii de apel, adică asupra motivelor de apel, nu doar asupra motivului de apel referitor la respingerea probelor de către prima instanţă reprezintă o dispoziţie contradictorie.

Recurenta a invocat şi încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanţa de apel interpretând greşit dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. deoarece motivul pentru care instanţa a considerat că se impune soluţionarea motivului de apel referitor la respingerea probelor, prioritar faţă de soluţionarea cererilor de probe l-a reprezentat aparent, evitarea unei antepronunţări asupra acestui motiv de apel. Susţine recurenta că potrivit acestui text de lege, punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept nu îl face pe judecător incompatibil.

Recurenta a solicitat casarea deciziei atacate pe motiv că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea principiului contradictorialităţii întrucât instanţa de apel a respins de fapt toate motivele de apel fără să le fi pus în discuţia părţilor.

De asemenea, se arată, premisa pe care instanţa de apel şi-a bazat în întregime raţionamentul nu a fost pusă niciodată în discuţia contradictorie a părţilor. Precizează recurenta că instanţa de apel a realizat, abia în etapa deliberării, o recalificare juridică a temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată fără ca acestea să fi fost puse în discuţia părţilor înainte de încheierea dezbaterilor asupra procesului fiind încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, se susţine că a fost încălcat dreptul la apărare reglementat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ. deoarece recurentei i s-a refuzat dreptul de a-şi proba pretenţiile, atât în faza procesuală a fondului, cât şi a apelului.

Sub un alt aspect, arată recurenta, astfel cum rezultă din motivarea deciziei, instanţa de apel a analizat doar acea parte a tezelor probatorii prin care se tindea la dovedirea elementelor referitoare la clauzele abuzive neanalizând şi probele care tindeau la dovedirea impreviziunii. Consideră recurenta că, respingând probele solicitate, instanţa de apel a analizat utilitatea acestora numai în raport cu teza probatorie referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, fără a analiza însă utilitatea acestora în raport cu dovedirea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii.

Recurenta arată că a fost încălcată şi obligaţia de aflare a adevărului în cauză conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. deoarece instanţa de apel a refuzat administrarea probelor şi din perspectiva teoriei impreviziunii.

În opinia recurentei instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, adică asupra tuturor motivelor de apel invocate, astfel cum impune art. 22 alin. (6) C. proc. civ. aceasta pronunţându-se exclusiv asupra motivului de apel împotriva încheierii din 18.03.2016 şi nepronunţându-se asupra teoriei impreviziunii.

Susţine recurenta că instanţa de control judiciar a încălcat normele de procedură privind judecata apelului deoarece, sub efectul devolutiv al apelului, instanţa era obligată să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii la speţa dedusă judecăţii de către instanţa de fond realizând o nouă şi proprie judecată asupra fondului pricinii sens în care putea dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanţă şi putea încuviinţa şi probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. Prin neîncuviinţarea probelor solicitate, recurenta nu a avut ocazia să îşi probeze pretenţiile. Se arată că instanţa de apel nu a realizat o nouă şi proprie judecată asupra fondului pricinii în lipsa administrării probelor care să releve situaţia de fapt.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel nu a motivat în niciun mod, separat de considerentele pentru care a respins apelul împotriva încheierii din 18.03.2016 a Tribunalului Bucureşti, soluţia sa de respingere a apelului formulat în cauză. Apreciază că hotărârea apare sumar motivată şi din perspectiva incidenţei teoriei impreviziunii şi este contradictorie cu motivarea aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 193/200o, instanţa reţinând că riscul valutar, indiferent de fluctuaţia cursului, a reprezentat un risc asumat în mod liber şi conştient de recurentă.

Recurenta invocă şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită pe care şi-a fundamentat considerentele şi anume că invocarea Legii nr. 193/2000 şi a teoriei impreviziunii sunt două temeiuri juridice separate care se exclud reciproc. Or, arată recurenta, temeiurile juridice invocate nu se exclud reciproc deoarece dispoziţiile Legii nr. 193/2000 au fost invocate în legătură cu primul capăt de cerere iar teoria impreviziunii a fost invocată în fundamentarea capetelor 2 şi 3 de cerere.

Arată recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor din legislaţia privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; instanţa a omis să se pronunţe asupra motivului esenţial pentru care au fost criticate drept abuzive clauzele şi anume că, prin mecanismul de acţiune efectivă a acestor clauze în derularea contractului se instituie o clauză de suportare integrală a riscului valutar de către recurentă. Instanţa de apel s-a rezumat la analiza clauzelor 5.1 şi 5.11 din contract privite în mod individual fără a le integra în întregul mecanism contractual pentru a determina efectele aplicării lor practice.

Susţine recurenta că reţinerile instanţei de apel cu privire la aplicabilitatea teoriei impreviziunii reprezintă rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale referitoare la acestea, deoarece riscul valutar nu poate reprezenta un risc asumat în mod liber şi conştient atâta timp cât banca nu a furnizat informaţii esenţiale cu privire la riscul real legat de aprecierea cursului CHF. Or, riscul asumat prin contract trebuie să se raporteze la factorii care au format acordul de voinţă al părţilor.

Recursul împotriva încheierilor nr. 34 A din 3.04.3017 şi 47 A din 8.05.2017.

Recurenta susţine că încheierea nr. 34 A din 3.04.2017 nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motive contradictorii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece, în soluţionarea cererii de îndreptare a erorilor materiale, instanţa de judecată nu a răspuns în niciun mod argumentelor invocate în sensul existenţei unei erori materiale.

Consideră că încheierea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se arată că prin soluţia dată instanţa a interpretat şi aplicat greşit noţiunea de eroare materială avută în vedere de dispoziţiile legale apreciind că menţiunile criticate nu ar fi erori materiale. După cum rezultă din cuprinsul încheierii, ulterior constatărilor instanţei de apel în sensul că urma să se pronunţe mai întâi asupra motivului de apel formulat împotriva încheierii din 18.03.2016 şi apoi asupra probelor solicitate în apel se consemnează faptul că instanţa de apel ar fi acordat cuvântul asupra cererii de apel şi că reprezentantul recurentei ar fi solicitat admiterea apelului în întregul său. Consideră recurenta că aceste menţiuni sunt erori materiale deoarece instanţa de apel a acordat cuvântul numai asupra motivului de apel referitor la încheierea din 18.03.2016 prin care s-au respins probele iar reprezentantul recurentei s-a referit numai la acest motiv de apel.

Arată recurenta că prin încheierea nr. 47a din 8.05.2017 instanţa de apel a respins cererea de înlăturare a dispoziţiilor potrivnice pe considerentul că recurenta a formulat un singur motiv de apel chiar dacă viza două acte procedurale distincte (încheierea şi sentinţa), astfel încât instanţa în mod firesc ar fi acordat cuvântul asupra cererii de apel în întregul său.

Susţine recurenta că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că instanţa de apel, stabilind că după analizarea temeiniciei motivului de apel privind neadministrarea probelor, în rejudecarea cauzei în apel, se va avea în vedere administrarea probatoriului, a încălcat principiul caracterului devolutiv al apelului deoarece art. 476 C. proc. civ. nu prevede faptul că apelul atrage o nouă judecată asupra fondului numai în măsura în care unul sau toate motivele de apel sunt găsite întemeiate. Procedând astfel, se arată, instanţa a încălcat ordinea procedurală firească a încuviinţării şi administrării probatoriului înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond.

Învederează recurenta că, prin nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la momentul administrării probelor, cercetarea procesului, dezbaterea pricinii şi efectul devolutiv al apelului, a fost încălcat dreptul la apărare deoarece recurentei nu i-a fost permis dreptul a administra probe pentru dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii. De asemenea, se arată, instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. i) şi j) C. proc. civ., deoarece cuprinsul încheierii este inexact cu privire la măsurile dispuse de instanţă.

Intimaţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 3 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 27 februarie 2019 a admis în principiu recursul.

La termenul de astăzi, recurenta a depus la dosar o cerere de renunţare la judecata recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., anexând şi delegaţia de reprezentare întocmită conform cerinţei prevăzute de art. 406 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat instanţei să ia act de manifestarea de voinţă a recurentei.

Luând în examinare cererea de "renunţare la judecata recursului", Înalta Curte reţine următoarele:

Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al recurentei care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Cu toate acestea, în sistemul noului C. proc. civ., renunţarea la judecată este pusă doar la îndemâna reclamantului, nu şi a pârâtului, indiferent de etapa procesuală la care aceasta intervine; o atare concluzie rezultă în mod limpede din soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, conform art. 406 alin. (5) C. proc. civ., atunci când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac ("va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză").

În aceste condiţii, manifestarea de voinţă a recurentei-pârâte, în sensul renunţării la judecata recursului, are valenţa unei achiesări la hotărâre.

Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre.

Având în vedere textele de lege sus-citate, precum şi manifestarea expresă de voinţă a recurentei, care îmbracă formele prevăzute de art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea recurentei-reclamante A. la încheierea din 6 februarie 2017, la decizia civilă nr. 296 A din 13 februarie 2017, la încheierea nr. 34 A din 3 aprilie 2017 şi la încheierea nr. 47A din 8 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de achiesarea recurentei-reclamante A. la încheierea din 6 februarie 2017, la decizia civilă nr. 296 A din 13 februarie 2017, la încheierea nr. 34 A din 3 aprilie 2017 şi la încheierea nr. 47A din 8 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.