Abusiveness of currency risk clauses under Directive 93/13: exclusion from judicial review as suppletive law reflecting monetary nominalism.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.11.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A.: 1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c), din contractul de credit şi de garanţie nr. x, art. 5.1 lit. c), art. 5.2, art. 5.1 lit. c) pct. 1,3 din actul adiţional nr. x/27.04.2012, referitoare la comisionul de acordare şi administrare, cu refacerea graficelor de rambursare; 2. restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente; 3. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia (art. 9.1, art. 13.2 teza a II-a); 4. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; 5. denominarea în moneda naţională a plăţilor; 6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2553/2017 din 21 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile invocate şi cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat, în solidar, reclamanţii la plata sumei de 3.238,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 3A din 08 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 2553/2017 din 21 iunie 2017.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit x din 17.01.2008, privind comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.075,80 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare.

Împotriva evocatei decizii au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.

Recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prima critică, circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori în examinarea clauzei privitoare la comisionul de administrare, inserată la art. 5 lit. c) din contractul de credit.

Această critică este susţinută de următoarele argumente:

În condiţiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea în contrapartidă, recurenţii au fost puşi în imposibilitatea de a înţelege clauzele contestate, comisionul de administrare nefiind definit.

Această omisiune îi este pe deplin imputabilă intimatei-pârâte întrucât referirea la acest comision s-a făcut în condiţiile contractuale redactate în prealabil de către aceasta.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că, dacă sunt percepute astfel de comisioane, acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, caracter care se referă la perceperea consecinţelor economice ale unei clauze contractuale şi mai puţin la înţelegerea ei din punct de vedere gramatical.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultă din contract în ceea ce-l priveşte.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, poate fi calificată ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului cuprinse în art. 9.1 şi art. 13.2 teza a II-a din contractul de credit şi garanţie x.

Această critică este susţinută de următoarele argumente:

Raportat la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, operatorii economici nu au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic i-a asigurat pe recurenţi de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură; de asemenea, materialele publicitare din aceea perioadă induceau subliminal această ofertă ca fiind cea mai bună alegere la momentul respectiv.

Nu a existat o solicitare explicită de acordare a unui împrumut în moneda CHF, banca a impus efectiv creditul în CHF, ca singura opţiune în care se putea obţine un credit bancar la acel moment, care să satisfacă necesităţile reale ale recurenţilor.

Este adevărat că la momentul contractării unui credit în monedă străină recurenţii şi-au asumat un risc rezultat din creşterea sau scăderea cursului acestei monede însă, ceea ce este de reţinut şi important este că aceştia s-au raportat la alte monede şi au înţeles acest risc la o valoare foarte mică.

Mai mult decât atât, la momentul contractării, banca a prezentat această monedă într-o lumină favorabilă, ca fiind una extrem de stabilă şi care nu va înregistra diferenţe de schimb valutar semnificative. Aceste argumente au avut un rol hotărâtor în contractarea unui credit în condiţiile arătate şi în moneda CHF.

Cea de-a treia critică se referă la modul în care instanţa de apel, menţinând soluţia instanţei de fond sub acest aspect, s-a raportat la solicitarea reclamanţilor, de a se dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

În susţinerea acestei critici, recurenţii invocă imprevizibilitatea schimbării condiţiilor economice, lipsa unor cunoştinţe de specialitate care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, faptul că banca nu le-a pus la dispoziţie nicio informaţie din care să rezulte riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF. Apreciază recurenţii că, în acest context, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Recurenţii fac o serie de aserţiuni şi cu privire la denominare.

Astfel, în susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii consideră că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

Se arată că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate numai în ceea ce priveşte soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. b) privind perceperea comisionului de acordare, precum şi restituirea sumelor de bani percepute de Bancă în temeiul acestei clauze.

În susţinerea acestei critici recurenta-pârâtă aduce următoarele argumente:

În mod greşit instanţa de apel a reţinut încălcarea de către bancă a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, considerând că este vorba de un contract de adeziune şi pe cele ale art. 4 alin (3) din Legea nr. 193/2000, considerând că obligaţia de iniţiere a negocierii aparţine profesionistului.

Astfel cum rezultă şi din interpretarea textului de lege, ceea ce defineşte o clauză contractuală ca abuzivă este neacordarea posibilităţii reale consumatorului de a influenţa efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilităţi. Ar fi excesiv să se concluzioneze în mod contrar, având în vedere că negocierea efectivă este un proces dificil, care depinde în egală măsura de voinţa şi pregătirea consumatorului.

O negociere efectivă nu presupune obligarea băncii de a se asigura că implicarea consumatorului este reală, aspect ce nu poate fi acceptat, neputându-se impune consumatorului să fie diligent preocupat şi să se implice în mod activ în negocierea clauzelor.

Mai mult, ar trebui să se realizeze o distincţie între obligaţia băncii de informare a consumatorului şi obligaţia de consiliere, de sfătuire a clientului, aceasta din urma neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligaţiei de negociere. Pe de altă parte, comerciantul, în respectarea obligaţiei sale de a oferi protecţie consumatorilor, nu poate să se substituie clientului său în analiza oportunităţii contractării şi chiar a negocierii.

În speţă, ulterior prezentării de către bancă a ofertei sale, recurenţii-reclamanţi nu au prezentat/propus o contraofertă băncii, astfel încât în lipsa unei astfel de situaţii, banca nu putea din propria sa iniţiativă să reducă costul, atât timp cât clientul nu solicitase să înlăture perceperea unor comisioane.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acest argument este unul întemeiat, având în vedere că a existat disponibilitatea reală din partea băncii de a proceda la o negociere efectivă a contractului şi de a influenţa conţinutul clauzelor, ca urmare a voinţei intimaţilor.

Recurenţii-reclamanţi au avut posibilitatea de a verifica în mod facil condiţiile în care puteau contracta şi de a decide în cunoştinţă de cauză, beneficiind de timpul necesar pentru a verifica oportunitatea contractării în condiţiile oferite de bancă, cât şi pentru a compara această ofertă cu cele asemănătoare existente pe piaţă, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Contractul de credit nu este unul de adeziune iar existenţa unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenta natura şi conţinutul prevederilor contractuale, lămuritoare în acest sens fiind şi prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Din însăşi denumirea dată clauzelor şi comisioanelor percepute, rezultă în mod clar natura serviciilor pe care banca le prestează, care au fost înţelese şi acceptate de către intimaţi prin asumarea lor.

În acest sens sunt şi dispoziţiile legale aplicabile speţei, respectiv:art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Acest comision face parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă şi care trebuie să fie remunerate.

În cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al preţului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de acordare a fost clară şi redactată fără echivoc, fiind însuşită de intimaţi prin semnarea contractului.

De asemenea, instanţa de judecată, în aprecierea caracterului înşelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înşelătoare trebuia să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat şi diligent, care este în măsură să analizeze consecinţele unei tranzacţii comerciale. Această noţiune este definită atât de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât şi de dispoziţiile din preambulul Directivei 2005/29/CEE.

Mai mult, în stabilirea gradului de inteligibilitate a clauzelor contractuale contestate, instanţa de apel avea obligaţia de a se raporta la consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat, capabil să evalueze consecinţele economice şi respectiv, preţul total al contractului.

Sub un al doilea aspect, modalitatea de redactare şi de implementare a clauzelor contestate nu ar fi putut să pună probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare fiind perceput pentru amortizarea costurilor pe care banca le suporta prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică şi servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut), cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii băncii.

În speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel a invocat lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a băncii faţă de obligaţiile intimaţilor de a achita comisionul de acordare, astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi, în contextul în care dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea face referire la un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă.

Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractelor. Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă băncii, sumele semnificative pe care aceasta le-a pus la dispoziţia intimaţilor şi intervalul de timp îndelungat acordat acestora pentru restituirea împrumutului, dispoziţiile inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor şi, în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

Recurenta-pârâtă a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de reclamanţi, întrucât nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 3 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 27 februarie 2019 a admis în principiu ambele recursuri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul recurenţilor-reclamanţi este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de precizat că, deşi recurenţii invocă drept temei al cererii şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile formulate nu poate fi analizată din această perspectivă, acest motiv de recurs fiind invocat în mod formal.

Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi se circumscriu în totalitate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată de recurenţi în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza înscrisă în art. 5 1 lit. c) din contractul de credit.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit prevede faptul că împrumutaţii datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,10% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Aşadar, clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) ce reglementează comisionul de administrare conţine date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţia contractuală referitoare la comisionul de administrare îndeplineşte criteriile legale de transparenţă, clauza fiind clară şi inteligibilă, redactată în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar nu poate fi primită pentru motivele ce succed.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la critica ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenţilor, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Nici teza denominării propusă de recurenţi nu este incidentă în cauză. Aceasta întrucât, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Recursul recurentei-pârâte este fondat.

Conform art. 5.1 lit. b), s)-a stabilit un comision de acordare în cuantum de 2075 CHF, reprezentând 2% din valoarea creditului.

Din lecturarea clauzei rezultă că cerinţa comprehensibilităţii lor este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul consumatorilor, astfel încât aceasta poate înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o priveşte. Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare a creditului prin indicarea contraprestaţiei specifice.

Valoarea comisionului de acordare şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte mai reţine că analiza aspectelor valorice, respectiv aprecierea că acest comision nu ar fi justificat din punct de vedere al costurilor este greşită având în vedere că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerinţele de preţ şi de plată în contrapartidă cu produsele şi serviciile oferite în schimb.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii pe care o va casa în parte numai cu privire la comisionul de acordare şi la restituirea sumelor aferente şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, urmând a stabili în ce măsură aceste clauze, prin raportare la conţinutul lor, defineşte prestaţii esenţiale şi poate fi inclusă sau nu în obiectul principal al contractului, precum şi din perspectiva tuturor criteriilor prin aplicarea cărora se determină caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată numai cu privire la comisionul de acordare şi la restituirea sumelor aferente.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească recurentei - pârâte C. S.A. suma de 5.541,47 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.