Currency risk and monetary nominalism clauses excluded from abusive contract review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2015 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în cuprinsul următoarelor articole din contractul de credit:

- art. 3.2 "Rata dobânzii este: variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului, fiind diferenţiată ca şi nivel, în două perioade, conform Cap III Termenii împrumutului". Pe parcursul derulării contractului, banca îşi rezerva dreptul de a modifica ratele de dobândă menţionate în CAP III Termenii împrumutului. [...] Noua dobândă se va aplica indiferent dacă, împrumutatul se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării Graficului de Rambursare, Banca fiind, exonerată de orice obligaţie." - "In cazul majorării ratelor de dobânda, împrumutatul are dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noilor rate ale dobânzii că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă. în aceasta situaţie, împrumutatul se obligă să restituie restul de credit datorat şi dobânzile datorate până la data plăţii, în acelaşi interval de 30 de zile.";

- art. 4 Comisionul de acordare calculat ca procent aplicat la suma solicitată în procent de 5%;

- art. 2 din Actul Adiţional nr. 1/31.07.2010 potrivit căruia "împrumutatul declară că a luat la cunoştinţă de obligaţia achitării unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat, respectiv restructurare/reeşalonare, ori de cate ori va solicita băncii prestarea acestui tip de serviciu." Valoarea procentuală a comisionului unic pentru serviciul de restructurare/reeşalonare prestat este de 0.05% aplicat lunar la soldul existent de la momentul încheierii actului adiţional;

- art. 3 lit. c) din Actul Adiţional nr. 2/20.04.2011:" potrivit căruia părţile convin includerea comisionului în limita creditului acordat, care se ajustează astfel conform Cap III - Termenii împrumutului"şi, pe cale de consecinţă, anularea lor şi a actelor emise în baza acestora;

- restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare la care se va adaugă dobânda legală;

- obligarea pârâtei la indicarea formulei de calcul a dobânzii conform O.U.G. nr. 50/2010 raportat art. 37 conform căruia, în contractele de credit cu dobânda variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţa EURIB OR/ROBOR/LltiOR/rata dobânzii de referinţa a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toata durata derulării contractului;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului (30.05.2008,1 CHF = 2.22 RON);

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Prin sentinţa civilă nr. 1253/29.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamanţii A., şi B..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor art. 4 din Contract referitor la comisionul de acordare.

S-a dispus obligarea societăţii pârâte la restituirea sumei de 1145,23 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plaţii) cu titlu de comision de acordare şi la plata dobânzii legale de la data încasării acesteia până la restituirea efectivă. A respins celelalte petite ca neîntemeiate. A luat act de solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 213, pronunţată la 31 ianuarie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1253/29.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat. A fost admis apelul declarat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B. care au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii reclamanţi îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenţii susţin că, referitor la capătul de cerere privind dobânda, instanţa nu a indicat şi motivat în mod expres de unde rezultă că contractul a fost unul negociat şi nici faptul că banca ar fi înlăturat prezumţia relativă a lipsei negocierii în materia contractelor standard preformulate.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă, în cadrul unei prime critici, în mod generic, faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind clauzele contractuale care reglementează dobânda.

Prin următoarea critică recurenţii invocă faptul că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 1 lit. b) din Legea nr. 193/2000 în privinţa comisionului de acordare în condiţiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, ceea ce i-a pus în imposibilitate pe recurenţi să înţeleagă prestaţiile băncii pentru care sunt plătite aceste comisioane,

În opinia recurenţilor, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză trebuie redată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical ci să şi expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire la deblocarea împrumutului astfel încât consumatorul să poată evalua pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultă din contract.

Cea de-a treia critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în analiza pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la clauza de risc valutar. Recurenţii consideră că se impune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată durata contractului, context în care se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar.

O altă critică se referă la modul în care instanţa de apel s-a raportat la denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciului între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională. Sub acest aspect recurenţii susţin că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON.

O ultimă critică, extrem de succint argumentată, se referă la modul în care instanţa de apel s-a raportat la clauza contractuală privind comisionul de administrare.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 6 noiembrie 2019 a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 04 martie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 213 din 31 ianuarie, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Critica ce priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii pronunţate în cauză întrucât considerentele nu realizează o analiză circumstanţiată a susţinerilor părţilor, va fi analizată cu prioritate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Rezultă, aşadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu susţinerile uneia dintre părţi ori concluziile unei instanţe ce s-a pronunţat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă expunerea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speţă, se reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanţa de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept concluzia adoptată, în sensul că sunt îndeplinite în speţă condiţiile care să stabilească caracterul negociat al clauzelor privind modificarea ratei dobânzii, instanţa raportându-se la natura şi finalitatea contractului, precum şi la actele adiţionale încheiate între părţi.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel şi-a motivat amplu raţionamentul în baza căruia a statuat asupra caracterului negociat al clauzelor din contractul de credit privind modificarea dobânzii, în considerentele deciziei atacate regăsindu-se şi raţionamentul care susţine în mod coerent şi pertinent soluţia pronunţată cu privire la aspectul modificării dobânzii.

Prima critică subsumată de recurenţi motivului de casare reglementat de art. 488 lin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care vizează aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel în examinarea clauzelor privind modificarea dobânzii nu poate fi analizată întrucât este formal invocată şi nesusţinută de argumente care să poată forma obiectul controlului de legalitate din perspectiva motivului de casare invocat.

Cea de-a doua critică nu este fondată întrucât analiza caracterului abuziv a clauzei denunţate - cea privind comisionul de acordare - a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauzele denunţate.

Clauza privind comisionul de acordare existentă la Capitolul II art. 4 din contract prevede că "împrumutatul este de acord să plătească Băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului(denumit comision de acordare). Comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată(minim 60 Euro sau echivalent RON/CHF) şi va fi reţinut din împrumut la data acordării împrumutului."

Clauza privind comisionul de acordare inserată în contractul de refinanţare la capitolul III din contract prevede faptul că împrumutatul va plăti Băncii comisionul de acordare de 5%, acesta reprezentând preţul serviciului de refinanţare a creditului.

Valoarea comisionului de acordare este clar determinată prin stipulaţiile contractuale, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Aşadar, această clauză conţine date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma acordată cu titlu de refinanţare, limbajul în care este definit şi determinat acestcomision fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la clauza în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauza fiind clară şi inteligibilă, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cea de-a treia critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare şi care se referă la riscul valutar, nu poate fi primită.

Prin acţiunea promovată recurenţii solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurentei, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Argumentele aduse de recurenţi ce susţin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Recurenţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi a invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Critica privind denominarea este de asemenea, nefondată. Aceasta întrucât, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Ultima critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, este formulată în raport cu un aspect ce nu a format obiectul analizei instanţelor de judecată şi anume clauza privind comisionul de administrare, clauză care nu se regăseşte însă în contractul ce formează temeiul juridic al acţiunii în prezentul litigiu, context în care această critică este străină de cauză şi nu poate fi analizată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 213 din 31 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 213 din 31 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.