Validity of currency risk and unilateral interest adjustment clauses in franc-denominated bank loans under EU consumer protection law

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 19.12.2014, reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâta C. au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a doua şi art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar x/26.09.2008; să oblige pârâta la recalcularea dobânzii raportat la evoluţia indicelui LIBOR la 3 luni şi marja fixa a băncii (5,1550%) începând cu data încheierii contractului şi până în prezent, la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii conform evoluţiei indicelui Libor actualizat la 3 luni conform art. 6 pct. 1 lit. a) teza I şi marja fixă a băncii, pe toată perioada de derulare a creditului; să oblige pârâta să le restituie sumele percepute în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, cu titlu de comision de administrare echivalentul în RON a sumei de 7440 RON conform curs BNR de la data de 17.12.2014 (2000 CHF, 2% din 100 000CHF) şi cu titlu de dobândă excedentară; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi să dispună eliminarea acesteia din contract; să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, să se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor şi al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Prin sentinţa civilă nr. 11858 din 17.09.2015 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1160 din 25.02.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâta C., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 240/A pronunţată la 1 februarie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1160/25.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea parţială a clauzei menţionate la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a, din contractul de credit bancar nr. BOO28528/26.09.2008 exclusiv în ceea ce priveşte criteriul în funcţie de care se modifică dobânda variabilă, respectiv evoluţia dobânzii de referinţă a băncii. A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute în plus cu titlu de dobândă peste marja de 5,115% pentru perioada 26.03.2009-02.09.2010. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate. A fost respinsă cererea accesorie de obligare la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 240/A pronunţate la 1 februarie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs atât reclamanţii A., B. cât şi pârâta C..

Recurenţii-reclamanţi îşi circumscriu criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

O primă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000. În susţinerea acestei critici recurenţii aduc următoarea argumentaţie:

În condiţiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabilit într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea în contrapartidă, recurenţii-reclamanţi au fost puşi în imposibilitatea de a înţelege clauzele contestate. Nici în condiţiile generale şi nici în condiţiile speciale ale contractelor de credit in litigiu, comisioanele nu au fost definite. Instanţa de apel a omis să specifice orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorilor, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natura să influenţeze existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Consideră recurenţii că menţionarea în contract, în mod concret, a sumelor ce trebuiau achitate în contul comisionului de administrare nu are semnificaţia unor definiri riguroase a acestui comision şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de către bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de sarcina impusă consumatorilor.

Chiar dacă instanţa de apel a reţinut potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că dacă sunt percepute astfel de comisioane, acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, caracter care se referă la perceperea consecinţelor economice ale unei clauze contractuale şi mai puţin la înţelegerea ei din punct de vedere gramatical.

Apreciază recurenţii-reclamanţi că, în cauza de faţă, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc cerinţele legale, deoarece modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele, în mod clar şi inteligibil; comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă care este rolul, care sunt funcţiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri e menit să acopere, în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care Banca îl prestează în schimbul acestuia, astfel încât împrumutaţii nu pot înţelege de ce ar trebui sa suporte aceste sume, distinct de dobânda convenţională achitată, stabilite în abstract, independent de situaţia lor financiară, de garanţiile pe care le oferă în executarea obligaţiilor şi de conduita avută în raporturile cu banca.

Astfel, terminologia folosită în convenţia de credit nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauza cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare. Consideră recurenţii că, faţă de acest aspect, atâta timp cât motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cuprinsul condiţiilor generale, această clauza este abuzivă şi intra sub incidenţa Legii nr. 193/2000.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează faptul că hotărârea încalcă normele de drept material în ce priveşte capătul de cerere cu privire la stabilizare curs, îngheţare şi denominare, în opinia recurenţilor impunându-se revizuirea efectelor contractului ca urmare a schimbării condiţiilor economice care au creat un dezechilibru semnificativ în raportul contractual deoarece la data încheierii contractului valoarea CHF era moderată iar ulterior s-a dublat în mod imprevizibil. Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Referitor la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, s-a învederat că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligaţiei de către reclamanţi, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii menţionează faptul că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, consideră recurenţii, se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Cu privire la solicitarea de revizuire a efectelor contractului, recurenţii învederează că instanţa de apel în mod greşit a motivat şi apreciat în sensul că " în vederea aplicării instituţiei impreviziunii, partea trebuia să indice în concret momentul de care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe voinţei părţilor, iar acest lucru nu a fost indicat". Consideră recurenţii că s-a indicat în mod corespunzător faptul că părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată, iar ulterior încheierii contractului, treptat, s-a dublat, deturnând contractul de la scopul în vederea căruia s-a încheiat, fiind un eveniment imprevizibil, exterior voinţei părţilor, întregul dezechilibru contractual rămânând astfel în sarcina consumatorului.

Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea vizând soluţia de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrisă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza doua din contractul bancar exclusiv în ceea ce priveşte criteriul în funcţie de care se modifică dobânda variabilă, respectiv evoluţia dobânzii de referinţă a băncii. Argumentaţia adusă în susţinere vizează următoarele aspecte:

Recurenta susţine că împrumutaţii nu au denunţat actul adiţional propus în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, ca atare, nu se poate solicita modificarea a ceea ce s-a modificat deja prin efectul legii.

Referitor la clauza privind dobânda, se arată că instanţa a nesocotit principiul libertăţii contractuale consacrat prin dispoziţiile art. 5 C. civ. suplinind consimţământul băncii în ceea ce priveşte modificarea clauzelor contractuale.

Precizează recurenta-pârâtă că dispoziţiile Legii nr. 193/2000, invocate de reclamanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzei de la art. 6 din contract, nu stabilesc în sarcina comerciantului obligaţia de a menţiona în contract un indicator precis individualizat în funcţie de care să fie determinată variabilitatea dobânzii contractuale, această obligaţie fiind introdusă prin O.U.G. nr. 174/2008, ulterior încheierii contractului, context în care, la data încheierii contractului, nu exista această obligaţie legală.

În speţa de faţă, se artă, în varianta contractului de credit, nemodificat prin O.U.G. nr. 50/2010, dobânda variabilă şi-a modificat cuantumul în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii, fiind precizate în concret formula de calcul a acesteia.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurenţilor - reclamanţi, ca nefondat.

Prin adresa înregistrată la data de 22 iulie 2020, existentă la dosar, intimata-pârâtă a făcut cunoscut instanţei că, urmare a finalizării tranzacţiei dintre acţionarul majoritar al C. şi D. S.A., noua denumire a băncii este C. S.A.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 04 martie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 240/A din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul formulat de recurenţii - reclamanţi este nefondat.

Critica formulată de recurenţi, care se referă la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este nefondată.

Această clauză are următorul conţinut:

Potrivit art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, "Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti comision de administrare a creditului de 2.000% flat calculat asupra sumei creditului contractat; se achită din credit la data efectuării primei utilizări din credit."

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza înscrisă la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

Aşadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul de administrare îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei denunţate a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este, de asemenea, nefondată.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenţilor, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Argumentele aduse de recurenţi ce susţin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Nici teza denominării propusă de recurenţi nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Recursul recurentei-pârâte este nefondat.

Criticile formulate de recurenta - pârâtă vizează soluţia de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrisă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza doua din contractul bancar exclusiv în ceea ce priveşte criteriul în funcţie de care se modifică dobânda variabilă, respectiv evoluţia dobânzii de referinţă a băncii.

Clauza supusă analizei este menţionată la art. 6 pct. 1 lit. a) din contract şi prevede că pentru creditul pus la dispoziţie de bancă, împrumutatul va plăti: o dobândă fixă de 5,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referinţă a băncii la care se adaugă marja de 5,1550% dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii.

Clauza denunţată şi-a produs efectele până la data de 02.09.2010, momentul la care a fost încheiat prin acceptare tacită actul adiţional la contractul de credit prin care au fost modificate stipulaţiile contractuale privind dobânda.

În acest context, examenul de legalitate a deciziei recurate va viza modul în care instanţa de apel a analizat caracterului abuziv, anterior intervenirii modificărilor intervenite prin actul adiţional, dat fiind faptul că efectele nulităţii constau în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Clauza de la art. art. 6 pct. 1 lit. a) din contractul de credit are caracter abuziv întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Aşadar, în mod corect, instanţa de apel a procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerinţelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 240/A din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 240/A din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.