CHF loan clauses upheld as non-abusive where credits refinanced for professional purposes, rejecting consumer status and imprevisibility claims

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă

Din actele şi lucrările cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. ŞI B. au chemat în judecată pe pârâta C., pentru ca în baza probelor ce se vor administra, instanţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor abuzive, astfel:

1) nulitatea clauzelor abuzive prevăzute la:

- art. 1.3 lit. b)., art. 5.1, art. 5.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare în valoare de 9.780 CHF;

- art. 1.3 lit. b)., art. 5.1, art. 5.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare în valoare de 701.04 CHF;

2) nulitatea clauzelor abuzive prevăzute în articolul 2 şi articolul 3 din actele adiţionale:

- nr. 1/10.02.2010 la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

3) obligarea pârâtei la restituirea sumelor, reprezentând:

- 9.780 CHF comision de acordare la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

- 701.04 CHF comision de acordare la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

4) obligarea pârâtei să calculeze dobânda variabilă după formula LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 p.p., conform art. 1.2 la contractul de credit x/13.11.2007; LIBOR la 3 luni plus marja de 4,1 p.p., conform art. 1.2 la contractul de credit nr. x/13.11.2007;

5) obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă majorată, de la data perceperii până la data plătii;

6) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei pe care trebuie să o restituie reclamanţilor, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective;

7) obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, conform dispoziţiilor hotărârii;

8) nulitatea clauzelor abuzive prevăzute: în art. 6.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007, în art. 6.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2007,potrivit căreia rambursării creditelor angajate în CHF să i se aplice un curs diferit de cel de la momentul acordării împrumutului şi să se dispună ca rambursarea creditelor angajate în CHF să se facă la cursul existent la data încheierii contractului de împrumut.

Prin sentinţa civilă nr. 17786/05.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.10.2015 sub nr. x/2015.

La data de 18.06.2015 reclamanţii A. si B. au formulat precizări la acţiune, prin care:

A) se indica in concret toate capetele de cerere, având in vedere cele două contracte de credit angajate cu pârâta,respectiv:

Contractul de Credit x/13.11.2007 şi

Contractul de Credit x/13.11.2007

Renumerotând toate capetele de cerere, astfel:

l) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute în art. 1. Lit. b din Contractul de Credit x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare in valoare de 9780 CHF

2) Constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei prevăzute in art. 1.3, lit. b). din Contractul de Credit x/13.11.2007, reprezentând comision de acordare in valoare de 701.04 CHF

3) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute in articolul 2 şi articolul 3 din actul adiţional x/10.02.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007

4) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute in articolul 2 si articolul 3 din actele adiţionale NR. 1/10.02.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007 la contractele mai sus menţionate.

5) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 9780 CHF, reprezentând comision de acordare la Contractul de Credit x/13.11.2007.

6) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 701.04 CHF, reprezentând comision de acordare la Contractul de Credit x/13.11.2007

7) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 6520 CHF reprezentând comision de acordare restructurare conform art. 2 şi art. 3 din Actul Adiţional Nr. 1 la Contractul de Credit x/13.11.2007

8) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 467.36 CHF, reprezentând comision de acordare restructurare conform art. 2 şi art. 3 din Actul Adiţional Nr. 1 la Contractul de Credit x/13.11.2007

9) Obligarea pârâtei să calculeze dobânda variabilă după formula:

- LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 p.p. conform art. 1.2 la Contractul de Credit x/13.11.2007

10) Obligarea pârâtei să calculeze dobânda variabilă după formula:

- LIBOR la 3 luni plus marja de 4,1 p.p. conform art. 1.2 la Contractul de Credit x/13.11.2007;

11) Obligarea paratei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate în plus cu titlu de dobânda majorată, de la data perceperii până la data plăţii la Contractul de credit x/13.11.2007;

12) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate in plus cu titlu de dobânda majorată, de la data perceperii până la data plăţii la Contractul de Credit x/13.11.2007;

13) Obligarea pârâtei C. S.A. la plata dobânzii legale aferenta sumei pe care trebuie să o restituie reclamanţilor calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective la Contractul de Credit x/13.11.2007;

14) Obligarea pârâtei C. S.A. la plata dobânzii legale aferenta sumei pe care trebuie sa o restituie reclamanţilor calculata de la data introducerii acţiunii si pana la data plătii efective la Contractul de Credit x/13.11.2007;

15) Obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare conform dispoziţiilor prezentei la Contractul de Credit x/13.11.2007;

16) Obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, conform dispoziţiilor prezentei la Contractul de Credit x/13.11.2007;

17) Constatarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute în art. 5.1, art. 5.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007, potrivit căreia "Dobânda se poate modifica in funcţie de indicele de referinţa şi a marjei. conform deciziei băncii" respectiv" Banca poate modifica dobânda în consecinţa, in orice moment, conform deciziei sale" si" In cazul in care banca modifica marja conform deciziei sale, noua rata va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire împreuna cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat"cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate care reprezintă diferenţa dintre dobânda stabilită în primul an de Libor la 3 luni + marja de 4.3 pp şi dobânda-ulterior percepută de bancă;

18) Constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei prevăzute în art. 6.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007, potrivit căreia rambursării creditelor angajate în CHF să i se aplice un curs diferit de cel de la momentul acordării împrumutului, respective ca " banca să cumpere o suma egală cu cea egală în moneda obligaţiilor de plată aplicând cursul sau de schimb" şi să se dispună ca rambursarea creditelor angajate în CHF să se facă la cursul existent la data încheierii contractului de împrumut;

19)/Constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei prevăzute în art. 5.1, art. 5.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007 potrivit căreia " Dobânda se poate modifica in funcţie de indicele de referinţa si a măriei. conform deciziei băncii" respectiv "Banca poate modifica Dobânda in consecinţa, in orice moment, conform deciziei sale" si" In cazul in care banca modifica măria conform deciziei sale, noua rata va fi comunicata împrumutatului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire împreuna cu noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat" în obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate care reprezintă diferenţa dintre dobânda stabilită în primul an de Libor la 3 luni + marja de 4.3 pp şi dobânda ulterior percepută de bancă;

20) Constarea caracterului abuziv si anularea clauzei prevăzute in art. 6.3 din Contractul de Credit x/13.11.2007, potrivit căreia rambursării creditelor angajate în CHF să i se aplice un curs diferit de cel de la momentul acordării împrumutului, respective ca " banca sa cumpere o suma egală cu cea egală în moneda obligaţiilor de plata aplicând cursul sau de schimb" şi să se dispună ca rambursarea creditelor angajate în CHF să se facă la cursul existent la data încheierii contractului de împrumut;

21) Stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, respectiv sa se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

La data de 25.06.2015 reclamanţii A. si B. au depus completări la acţiune, prin introducerea următoarelor capete de cerere prin care solicită să se constate nelegale si abuzive următoarele clauze prevăzute menţionate mai jos si pe cale de consecinţa sa se dispună eliminarea acestora şi restituirea sumelor reţinute cu acest titlu, astfel:

22) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute în articolul 2 din Actul Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabileşte marja dobânzii la 5.3 p.p. faţă de 4.3 p.p. conform contractului de credit iniţial;

23) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate în plus cu titlu de dobânda majorată, conform Actului Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, de la data perceperii până la data plătii;

24) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute in articolul 2 si articolul 3 din Actul Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabileşte comisionul de restructurare de 2680,93 CHF;

25) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2680,93 CHF reprezentând comision de restructurare prevăzut in articolul 2 si articolul 3 din Actul Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007;

26) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute in articolul 2 din Actul Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabileşte marja dobânzii Ia 5.1 p.p. faţă de 4.1 p.p. conform contractului de credit iniţial;

27) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate in plus cu titlu de dobânda majorată, conform Actului Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, de la data perceperii până la data plătii;

28) Nulitatea clauzelor abuzive prevăzute in articolul 2 si articolul 3 din Actul Adiţional NR. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007, prin care se stabileşte comisionul de restructurare de 192.05 CHF;

29) Obligarea pârâtei la restituirea sumei de 192.05 CHF reprezentând comision de restructurare prevăzut in articolul 2 şi articolul 3 din Actul Adiţional Nr. 2/29.12.2010 la Contractul de Credit x/13.11.2007;

Reclamanţii au invocat ca temei de drept pentru toate capetele de cerere O.U.G. nr. 50/09.06.2010 care impune băncilor condiţii noi si conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE;_Legea nr. 288/2010; Legea nr. 289/2004; O.G. nr. 21/1992; Legea nr. 193/2000; Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000; O.G. nr. 85/2004, art. art. 1 alin. (3) din legea 193/2000 care interzice stipularea clauzelor abuzive in contractile încheiate intre comercianţi si consumatori si ale disp.art. 4 alin. (2) si art. _4 din Legea 193/2000 care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii care descrie in art. 2 noţiunile de "condiţii inechitabile; consumator; vânzător.." si stipulează in art. 3 ca o condiţie contractuala care nu s-a negociat individual se considera ca fiind inechitabila daca, în contradicţie cu buna credinţa, provoacă un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor care decurg din contract,in detrimentului consumatorului.

Prin sentinţa civilă nr. 4102 din 30 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A. şi C.-AGENŢIA LIPSCANI, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 1.3 lit. b) (referitoare la comisionul de acordare) şi a clauzelor prevăzute de art. 5. şi 5.3 - numai cu privire la posibilitatea pârâtei de a modifica dobânda în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei sale unilaterale - din contractul de credit nr. x/13.11.2007 şi y/13.11.2007; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii a 9.780 CHF şi 701,04 CHF, încasaţi cu titlu de comision de acordare în temeiul clauzei abuzive prevăzute de art. 1.3 lit. b) din cele două contracte de credit; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute în plus cu titlu de dobânzi (superioară procentului prevăzut în art. 1.2 din cele două contracte) în temeiul celor două contracte de credit menţionate ca urmare a modificării unilaterale a marjei iniţiale stabilite de 4.3 puncte procentuale pe an, respectiv 4.10 puncte procentuale pe an; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor şi dobânda legală aferentă sumelor datorate cu titlu de comision de acordare şi dobânzi suplimentare de la data introducerii cererii de chemare în judecată 22.05.2015 şi până la achitarea lor integrală; au fost respinse, în rest, pretenţiile ca neîntemeiate; au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei C. S.A. suma de 4.691,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamanţilor A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 4102 din 30 iunie 2016, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi C. - AGENŢIA LIPSCANI, ca nefondat.

A fost admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Au fost păstrate dispoziţiile instanţei de fond cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei de interes şi a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Au fost obligaţi apelanţii - reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.382,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) punctele 4,7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În raport cu art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii arată că, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a interpretat actul juridic dedus judecaţii, respectiv contractele de credit ce fac obiectul acţiunii, schimbând astfel înţelesul şi chiar obiectul contractelor de credit "imobiliar pe persoana fizică", respectiv "de nevoi personale",

Se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1270 noul C. civ. şi art. 969 vechiul C. civ., contractul reprezintă legea părţilor şi aşa cum a fost întocmit şi însuşit de către părţi la data încheierii lui, instanţa neavând dreptul să intervină în modificarea lui. Mai mult, clauzele neclare se interpretează în favoarea debitorului, iar recurenţii, în calitate de persoane fizice fără studii juridice, au înţeles la data contractării acestor credite, că ele sunt de credite de nevoi personale şi sunt contractate în calitate de persoane fizice.

Consideră recurenţii că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că nu rezultă calitatea de consumator din simpla declaraţie a împrumutatului, făcută cu ocazia solicitării creditului. Se arată că instanţa a constatat că ambele contracte de credit sunt încheiate în aceeaşi zi, în aceeaşi monedă şi având clauze foarte asemănătoare, neobservând că aceste contracte de refinanţare au fost făcute la îndrumarea băncii, întrucât se refinanţa de la D. un credit imobiliar pe persoana fizică şi un credit de nevoi personale tot pe persoană fizică, având marje de dobânzi diferite.

Se arată că instanţa a concluzionat, fără a argumenta, că valoarea unui împrumut este un indiciu important al scopului său, fiind, de la un punct valoric încolo, aproape imposibil de negat scopul lucrativ al unei finanţări obţinute de la o bancă, indiferent de titulatura sub care au fost primite sumele. Consideră că instanţa de apel se contrazice afirmând că este evident că nici legislaţia europeană şi nici cea naţională nu puteau impune o limită valorică pentru definirea conceptului de consum personal/privat, implicit de consumator, cu atât mai mult cu cât posibilităţile de consum sunt inegale, dar consideră totuşi că se impune un prag valoric la nevoile personale ale recurenţilor.

Se arată că instanţa a apreciat obiectul contractelor de credit de refinanţare a unor contracte de credit, atât imobiliar pe persoana fizică, cât şi de nevoi personale prin prisma evaluării garanţiilor - şi anume a terenurilor achiziţionate de recurenţi deşi intenţia reală a recurenţilor a fost să construiască pe acestea şi nu să le valorifice în scop speculativ, aşa cum greşit a interpretat instanţa de apel, fără a avea la baza nici o probă în acest sens.

De asemenea, se arată, instanţa de apel a interpretat în mod cu totul eronat şi obiectul contractului de refinanţare imobiliar şi de nevoi personale în funcţie de salariul mediu net la nivelul anului 2007 şi nu la valoarea de tranzacţionare a pieţei imobilelor de la nivelul acelui an.

Precizează recurenţii că au depus, la solicitarea instanţei de apel, actele doveditoare folosirii sumelor de bani primite sub forma de împrumut de refinanţare de la C., cât şi destinaţia sumelor împrumutate de la D. - sub forma de contracte de vânzare-cumpărare, extrase bancare, contracte de credit, rapoarte de evaluare, documente de transfer bancar a sumelor primite sub forma de împrumut, instanţa apreciind însă că scopul lucrativ nu poate fi modificat de simpla refinanţare a sumelor de achiziţie a terenurilor.

Recurenţii apreciază că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de apel a concluzionat fără a argumenta şi fără a demonstra cu probe că din ansamblu relaţiilor contractuale rezultă că reclamanţii aveau capacitatea de a negocia, cel puţin parţial clauzele contractuale; că au folosit obiectul contractului (sau o proporţie importantă/determinantă a acesteia) pentru asigurarea/dezvoltarea unei activităţi profesionale, fără a identifica sau a arăta care sunt clauzele contractuale negociate de recurenţi sau care sunt acele activităţi profesionale dezvoltate cu banii refinanţaţi de la C..

Precizează recurenţii că, orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi; pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Or, se arată, nevoile personale ale recurenţilor nu pot fi limitate de către instanţa de apel la un punct valoric sau la un număr de salarii medii nete, întrucât încalcă drepturile şi libertăţile consacrate prin Titlul II Cap. 1 art. 15 din Constituţia României şi art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Mai mult, arată recurenţii, instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi prin aceea că a dat o altă calificare, conotaţie obiectului contractului, schimbându-l efectiv după propria sa apreciere.

Din contractele de credit nu rezultă o altă destinaţie a sumelor împrumutate decât cea de refinanţare a unui credit imobiliar pe persoană fizică, respectiv de nevoi personale de la D.; din nicio probă nu rezultă că suma de bani împrumutată a fost folosită în scopul desfăşurării unei activităţi profesionale.

Concluzionând, recurenţii precizează că, în mod cu totul nelegal, instanţa de control judiciar a dat o altă interpretare acestor contracte decât cea reală, scopul acestor credite nefiind nici măcar contestat de bancă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii învederează că, în ceea ce priveşte teoria impreviziunii, instanţa de apel preia şi în acest caz argumentele băncii, anume că recurenţii ar fi invocat o intenţie dolosivă de inducere în eroare, în condiţiile în care aceştia au precizat doar că banca le-a prezentat moneda CHF ca un produs foarte bun şi stabil faţă de leu şi au fost induşi în eroare, dar nu sub forma dolului, ci a lipsei de experienţă a recurenţilor în domeniu, neinvocând o cauză de nulitate cum greşit a interpretat instanţa.

Totodată, recurenţii precizează că este neîntemeiată susţinerea curţii de apel precum că fluctuaţia unei monede, fie şi cu o creştere de 100% faţă de alta, în decurs de 7-8 ani, nu este în nici un fel un eveniment excepţional, ci un eveniment destul de des întâlnit, în condiţiile în care la paragraful 49 din decizia Curţii Constituţionale privind Legea conversiei creditelor în valută se confirmă:

"cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi în materia contractelor de credit în franci elveţieni."

În raport cu art. 303 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurenţii învederează faptul că instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept hotărârea, făcând numai alegaţii şi supoziţii, fără a explica cum au fost recurenţii catalogaţi ca persoane juridice şi nu consumatori persoane fizice, în contextul în care contractele sunt încheiate de persoane fizice, iar destinaţia sumelor împrumutate este de refinanţare a unor bunuri imobile achiziţionate pe persoane fizice.

Consideră recurenţii că hotărârea nu este motivată nici cu privire la admiterea apelului băncii referitoare la dobânda majorată unilateral de către aceasta, arătând că instanţa nu a analizat şi nu a motivat sub nici un aspect motivele de apel ale reclamanţilor, ci a analizat şi a judecat cauza numai din perspectiva apelului şi argumentelor băncii, apelul reclamanţilor rămânând practic nesoluţionat.

Recurenţii punctează asupra faptului că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat pe aspectele relatate de reclamanţi în cererea de apel referitoare la calitatea reclamanţilor de persoane fizice şi nu de profesionişti; în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a interveni asupra contractului, în mod clar C.J.U.E. a arătat ca, deşi face parte din obiectul principal al contractului, o clauză de risc valutar, ca cea din litigiul principal, poate fi analizată de instanţa naţională sub aspectul caracterului său abuziv, dacă nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil.

Se mai arată în cauza Andriciuc că profesionistul trebuie să comunice consumatorului vizat orice informaţie pertinentă care îi permite acestuia să evalueze consecinţele economice ale unei clauze asupra obligaţiilor sale financiare; or, din contractele de credit ale recurenţilor nu rezultă ca ar fi fost în vreun fel informaţi cu privire la acest risc valutar.

Prcizează recurenţii că, în această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene aminteşte că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune ca şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Eventual, contractul trebuie de asemenea să evidenţieze relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte.

Consideră recurenţii că această chestiune trebuie examinată de instanţa română, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut. Mai precis, se arată, "revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său" (în acest sens trebuie analizată şi lipsa totală de transparenţă în ceea ce priveşte prezentarea graficelor de rambursare - de care recurenţii au fost lipsiţi tot timpul la semnarea contractelor de credit, cât şi la semnarea actelor adiţionale).

Se arată că, în acest context, Curtea precizează că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar şi o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului, informaţii care nu au fost oferite de către bancă. Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, motiv pentru care revine instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului. Această evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului în discuţie şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele băncii în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În acest sens, Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Prin urmare, apreciază recurenţii, dezechilibrul major s-a produs la momentul la care banca a crescut marja dobânzii unilateral, astfel că recurenţii au ajuns în ipostaza ca, după 9 luni de plată a acestor rate substanţiale să nu le mai poată achita şi să fie nevoiţi să solicite restructurarea creditelor. Recurenţii nu au fost notificaţi/informaţi de această creştere de marjă a dobânzii aşa cum afirmă intimata-pârâtă (la dosarul cauzei neexistând nici o astfel de dovadă).

Recurenţii consideră că abuzurile băncii, care au condus la acest dezechilibru semnificativ, au fost constatate şi de reprezentanţii A.N.P.C., care s-au sesizat şi au întocmit procesul-verbal nr. x/23.03.2015, constatând, printre altele că şi în cazul contractelor de credit ale recurenţilor că au fost inserate de bancă clauze abuzive şi asupra căruia Tribunalul Bucureşti a dispus prin hotărârea nr. 2762/10.07.2017, pronunţată în dosar nr. x/2015: "Menţine în parte Procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x din 23.03.2015 emis de reclamanta ANPC, în ceea ce priveşte clauzele constatate ca fiind abuzive, (..) Aplică pârâtei C. S.A. sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantum de 1.000 de RON. Obligă pârâta C. S.A. la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare ce conţin clauzele constatate ca fiind abuzive şi nule absolut, prin eliminarea acestora."

Cu privire la dezechilibrul semnificativ, potrivit aceloraşi clauze abuzive, se arată că banca a majorat unilateral marja dobânzii; s-a ajuns astfel la creşterea valorii procentuale a ratelor, dobânzilor, comisioanelor şi asigurărilor plătite, prin creşterea cursului de schimb CHF faţă de cursul său iniţial; după 10 ani de plată a unui împrumut de 698.736 CHF, recurenţii mai au de restituit la bancă peste 750.000 CHF adică cu mai mult de 50.000 CHF peste suma împrumutată.

Totodată, se arată, trebuie avut în vedere şi paragraful 49 din decizia Curţii Constituţionale privind Legea conversiei creditelor în valută.

De asemenea, recurenţii solicită a se lua în considerare buna lor credinţă, cât şi dorinţa şi bunăvoinţa lor de a duce la bun sfârşit aceste contracte de credit.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 4, 7, 8 şi 9, art. 312 alin. (2) din Codul de procedură de la 1865, art. 1270, art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ., art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare la data de 04 octombrie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la criteriul valoric, având în vedere valoarea fiecărui capăt de cerere din cele 29 de capete de cerere ce fac obiectul cauzei.

Raportat la cele 29 de capete de cerere, precum şi la faptul că recurenţii critică numai anumite aspecte ale deciziei pronunţate în apel, intimata a solicitat instanţei să pună în vedere recurentei să menţioneze în concret care sunt capetele de cerere supuse recursului, din cele 29 de capete de cerere reţinute în decizia de apel, care este valoarea fiecărui capăt de cerere şi modul de calcul.

Intimata a invocat, de asemenea, inadmisibilitatea recursului, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 304 alin. (1) pct. 4, 7, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., în condiţiile în care litigiul este supus noului C. proc. civ.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au adus argumente în susţinerea calităţii de consumator.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 6 noiembrie 2019 a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 04 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil, este de precizat că acţiunea în litigiul pendinte a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 22 mai 2015, moment în care erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 143/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. Partea I nr. 68/2013.

În acest context, procedând la reîncadrarea motivelor de recurs din perspectiva legii de procedură aplicabilă litigiului în raport de data la care a fost iniţiat demersul judiciar al recurenţilor, Înalta Curte constată că recurenţii şi-au formulat criticile prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 (în cadrul acestui din urmă punct urmând a fi analizată şi critica privind interpretarea actului juridic întrucât vizează interpretarea şi aplicarea legii de către instanţă) C. proc. civ.

Critica ce priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii pronunţate în cauză întrucât considerentele nu realizează o analiză circumstanţiată a susţinerilor părţilor, va fi analizată cu prioritate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Rezultă, aşadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu susţinerile uneia dintre părţi ori concluziile unei instanţe ce s-a pronunţat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă expunerea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speţă, se reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanţa de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept concluzia adoptată, în sensul că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile legale pentru ca recurenţii poată valorifica protecţia oferită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel şi-a motivat amplu raţionamentul în baza căruia a statuat asupra lipsei calităţii de consumator a recurenţilor.

Consecinţa directă şi firească a constatării lipsei calităţii de consumator a recurenţilor-reclamanţi a fost aceea a neanalizării de către instanţa de apel a motivelor invocate de reclamanţi ce se întemeiau pe legislaţia pentru protecţia consumatorilor.

Aşadar, dat fiind faptul că instanţa de apel a statuat asupra faptului că recurenţii nu au calitatea de consumatori, neanalizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se constituie într-o abordare corectă a examinării legalităţii şi temeiniciei hotărârii recurate.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctele 4 C. proc. civ. va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împreună cu celelalte critici formulate în cadrul aceluiaşi motiv de recurs întrucât vizează aceeaşi chestiune, cea privind statuarea instanţei de apel în sensul că recurenţii nu au calitatea de consumatori. Deşi a indicat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii nu au adus în susţinere argumente care să fundamenteze acest motiv de casare.

Stabilirea calităţii de consumatori a recurenţilor, în sensul 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a constituit o etapă de analiză prealabilă şi necesară.

În interpretarea şi aplicarea corectă a art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu se încadrează în categoria consumatorilor.

Directiva 93/13/CEE, transpusă în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000, are drept principal obiectiv asigurarea unei protecţii adecvate a consumatorilor ca părţi în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european şi mai apoi a celui naţional de ocrotire a consumatorului se datorează poziţiei fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se porneşte de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înţelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influenţa conţinutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conţinutului contractului creează un pericol de abuz de poziţie dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potenţialul client face parte din categoria consumatorilor, aşa cum sunt definiţi aceştia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care (..) acţionează în scopuri dinafara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale". Se porneşte de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilităţii de negociere cât şi de informare. Voinţa legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecţia consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În consecinţă, doar categoria consumatorilor este protejată de Legea nr. 193/2000.

În stabilirea situaţiei premisă de aplicare a legii, respectiv calitatea de consumator a recurenţilor, instanţa de apel s-a raportat la valoarea contractului de credit, la termenul prevăzut pentru restituirea acestuia, precum şi la întregul material probatoriu administrat în cauză care a relevat faptul că recurenţii fac parte din categoria profesioniştilor astfel cum este definită de art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ. întrucât creditele au fost contractate pentru refinanţarea unor achiziţii anterioare de terenuri intravilane în Otopeni ce depăşeau în suprafaţă cumulată 0,5 ha, cu o valoare de piaţă la momentul încheierii contractului de 600.000 - 700.000 euro, acest fapt fiind de natură a crea premisa că recurenţii urmăreau desfăşurarea unor activităţi profesioniste . S-a considerat relevant în analiză, aşadar, finalitatea urmărită de recurenţi la încheierea contractului de credit - anume cea economică specifică unui profesionist - în considerarea faptului că împrumutul a fost accesat în scopuri de investiţii şi pentru dezvoltarea activităţilor desfăşurate în legătură cu terenurile achiziţionate şi care au făcut obiectul refinanţării.

Potrivit art. 2 din Legea 193/2000 prin consumator se înţelege orice persoana fizica care acţionează in scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

În cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la calitatea de consumator, aceasta a arătat ca numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenţia menţionată în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Hotărârea din 16 martie 2013 E., C419/11, punctele 32 si 34; Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton, C89/91, punctele 20 şi 22; Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C269/95, punctul 15; Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C464/01, punctul 35).

Sistemul de protecţie al Directivei 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influenţa asupra lor (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial), or, o astfel de protecţie nu este justificată în cazul în care persoana fizică a acţionat, evident, ca un profesionist.

Curtea Constituţională, învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, din perspectiva persoanei juridice care nu este inclusă în noţiunea de "consumator" definită ca atare de textul ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 455 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 21 septembrie 2017 şi prin Decizia nr. 468/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 31 octombrie 2019, a respins excepţia ca neîntemeiată.

Curtea a constatat că, prin modificările survenite, mai întâi, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 65/2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 25 ianuarie 2002, au fost excluse persoanele juridice din noţiunea de "consumator"

S-a avut în vedere că prin art. VI pct. 1 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, lege care transpune prevederile Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori şi de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE şi 2002/65/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului ("Directiva privind practicile comerciale neloiale"), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 149 din 11 iunie 2005, prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost modificate, dându-li-se forma avută în prezent.

Curtea a arătat că legiuitorul a fost determinat să adopte această soluţie juridică pentru a respecta termenii unei directive a cărei transpunere era obligatorie, aspect constatat şi prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, prin care a arătat că prevederile legale criticate din Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; în art. 2 lit. b) din această directivă se prevede că prin "consumator" se înţelege orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.

Curtea a reţinut că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile contractelor de adeziune încheiate între profesionişti şi consumatori, iar poziţia de dezechilibru între consumator şi profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate şi că, în acord cu jurisprudenţa sa şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv.

Se constată, aşadar, că, în acord cu jurisprudenţa europeană şi cu cea a instanţei de contencios constituţional, instanţa de apel, infirmând soluţia pronunţată de instanţa de fond, a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate din Legea nr. 193/2000 şi implicit a Directivei nr. 93/13/CEE, evidenţiind inexistenţa unui eventual dezechilibru contractual din perspectiva calităţii de profesionişti a recurenţilor în sensul avut în vedere de art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ.

Dat fiind faptul că instanţa de apel a apreciat asupra lipsei calităţii de consumator a reclamanţilor prin prisma probatoriului administrat, în contextul în care recurenţii nu au indicat dispoziţiile legale pretins greşit interpretate şi aplicate de instanţă, limitându-se la a critica modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în baza probatoriului administrat, Înalta Curte evidenţiază caracterul de netemeinicie al criticilor formulate de recurenţi prin care aceştia propun, în realitate, reexaminarea probatoriului şi stabilirea unei alte situaţii de fapt. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Critica vizând modul în care instanţa de apel s-a raportat la chestiunea de drept privind impreviziunea din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ. va fi analizată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în considerarea autonomiei acestui concept juridic în raport cu Legea nr. 193/2000.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi a invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 1270 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1270 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plăţii este leul.

Conform art. 1578 C. civ. de la 1864, "obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui aceasta sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligaţiilor, ea având ca finalitate menţinerea în timp a echivalenţei valorii prestaţiilor, impreviziunea urmând să conducă la adaptarea contractului, prin mijlocirea instanţei de judecată dar numai în ipoteza, mai sus prezentată, a unor modificări substanţiale a circumstanţelor de natură să conducă la o onerozitate excesivă a executării prestaţiilor uneia dintre părţile contractante.

Aşadar, modificarea clauzelor contractuale privind rambursarea creditului, în sensul avut în vedere de recurenţi nu poate interveni prin aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum această instituţie este reglementată de art. 1271 C. civ. pentru următoarele considerente.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În accepţiunea Curţii Constituţionale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a iniţial.

Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi în acord cu dispoziţiile art. 1271 din C. civ., o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat . . . . . . . . . .

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator . . . . . . . . . .Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiune părţilor.

Referitor la cererea intimatei F. S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata -pârâtă F. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 4.612,12 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 91,92 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei cheltuielile de judecată solicitat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Totodată, va obliga recurenţii să plătească intimatei F. S.A. suma de 4.612,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 331 din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii să plătească intimatei F. S.A. suma de 4.612,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.