CHF mortgage currency risk and fee clauses upheld as non-abusive; consumer appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI~a Civilă la data de 25 august 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 pct. b) din contractul de credit şi de garanţie nr. x/21.03.2008, privind comisionul de acordare în cuantum de 3.605,24 CHF; obligarea pârâtei la restituirea acestuia; constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din acelaşi contract; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu rata 13 din contract (15.04.2009) şi până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie pentru perioada avută în vedere; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului, respectiv 21.03.2008, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi momentul sesizării instanţei (luna august 2016), cât şi pentru viitor, până la încetarea contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în plus în această perioadă; denominarea în monedă naţională a plăţilor şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7996 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâte a sumei de 3.232,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 7996 din 16 decembrie 2016, ca nefondat. A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 3.281,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu opinia separată a d-nei judecător D. în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinţei atacate, admiterii în parte a cererii şi a constatării caracterul abuziv şi nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b), cu restituirea sumei plătite cu acest titlu (comision de acordare).

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii în analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la clauza de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat, din perspectiv caracterului pretins abuziv. Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind emisă cu greşita interpretare şi aplicare a art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi cu nerespectarea considerentelor deciziilor C.J.U.E. pronunţate în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13, a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 62/2017.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de interpretările obligatorii emise de Curtea Europeană de Justiţie, în problema calificării clauzei de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (sau a întregului contract) ca fiind abuzivă, precum şi în chestiunea obligaţiei de informare: hotărârea Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească, Cauza CI86/16 (în integralitate), Ordonanţa Curţii în Cauza C.J.U.E. nr. C-119/17, Liviu Petru Lupean şi Oana Andreea Lupean contra S.C. OTP BANK Nyrt emisă la data de 22 februarie 2018 (în integralitate).

Instanţa de apel a constatat în mod greşit că în prezenta cauză operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF neputând fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Deşi instanţa de apel face vorbire despre aceleaşi decizii ale Curţii Europene de Justiţie, interpretarea acesteia cu privire la excluderea clauzei de risc valutar de la controlul caracterului abuziv este fundamental greşită.

Instanţa de apel a reţinut că excluderea nu vizează "doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional ci şi pe cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea".

Cu alte cuvinte, se arată, chiar dacă actul cu putere de lege nu este obligatoriu (părţile putând deroga de la acesta), clauza care îl transpune este exclusă conform art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, fapt ce contravine jurisprudenţei CJ.U.E.

Recurenta invocă paragrafele 26-31 din considerentele deciziei CI86/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi precizează că, pentru a opera excluderea este necesar ca prevederea contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; actul sau norma respectivă să fie obligatoriu; excepţia este de strictă interpretare astfel că, înainte de a lua o decizie, instanţa trebuie să analizeze contextul factual precum şi să ţină seama de obiectivul Directivei 93/13, protecţia consumatorului. În acest context recurenta invocă jurisprudenţa anterioară a CJ.U.E., respectiv: hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionovâ, C-34/13, EU:C:2014:2189; hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, considerentul 13 din Directiva 93/13.

Consideră recurenta că, urmare a unei analize logico-juridice, principala preocupare este în primul rând aceea de a stabili dacă norma este sau nu o normă obligatorie. Condiţia "să nu se fi instituit alte acorduri" vizează împrejurarea unui acord al părţilor cu privire la derogarea de la o normă obligatorie şi nu cu privire la facultatea/posibilitatea părţilor de a deroga de la o norma supletivă.

Astfel, nu se pune problema dacă părţile au derogat sau nu de la aceasta, ci dacă ar fi putut să o facă. Or, nicio normă de drept nu interzicea/excludea ajungerea la un alt acord cu privire la moneda de restituire a creditului. Cu alte cuvinte, în privinţa nominalismului monetar nu avem de-a face cu o normă obligatorie.

Se arată că, analizând aceeaşi situaţie, prin decizia nr. 62/2017, Curtea Constituţională a României a statuat cu efect obligatoriu pentru instanţele de judecată faptul că art. 1578 vechiul C. civ. - principiul nominalismului monetar, este în dreptul naţional o normă supletivă, caracteristica sa esenţială fiind aceea că părţile pot deroga de la aceasta.

Precizează recurenta că, în cauza de faţă, părţile nu au derogat de la această prevedere. Consumatorul nu putea să îşi expună punctul de vedere cu privire la această clauză şi nici să negocieze o altă modalitate de plată, întrucât contractul de credit nu este unul negociat, clauzele acestuia fiind impuse de către profesionist. Consideră că aici intervine rolul instanţei de a analiza contextul factual şi obiectivul directivei, ceea ce în prezenta cauză nu s-a întâmplat.

Legea nr. 193/2000, articolul 4, alin. (1) prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Inserarea de către profesionist a clauzei de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu a urmărit o aliniere la prevederile vechiul C. civ., ci o metodă de a-şi asigura restituirea în aceeaşi monedă, pentru a preîntâmpina eventuale pierderi în situaţia modificării costurilor sale de finanţare.

Din analiza contractului de credit rezultă că acesta este un contract standard, preformulat, al cărui conţinut a fost stabilit exclusiv de către bancă.

Reclamanta şi-a exprimat adeziunea la acest contract fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor. Banca a exercitat de la bun început o poziţie dominantă, asumându-şi inclusiv rolul de "consultant" în alegerea produsului financiar evident, omiţând să sublinieze şi aspectele negative ale produsului financiar oferit, cum ar fi riscul valutar.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Interpretarea Directivei 93/13 dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc aduce în lumină caracterul esenţial al obligaţiei de informare ce cade în sarcina profesionistului, precum şi sancţiunea ce se impune în situaţia în care aceasta nu a fost respectată.

O interpretare contrară, în sensul că aceasta nu ar trebui să se refere şi la eventualele fluctuaţii ale cursului valutar, ar contraveni dezlegării date de Curtea Europeană de Justiţie în această chestiune: ordonanţa C J.U.E. în cauza Lupean (C-119/17) - paragraful 21.

Acţiunea de informare a consumatorului nu poate fi pur formală şi nici raportată la simpla achiesare a acestuia de a contracta un credit în CHF. Aceasta nu trebuie să fie doar clară şi inteligibilă, pe plan formal şi gramatical, ci: trebuie să evidenţieze efectele concrete ale acesteia; să permită înţelegerea faptului că moneda poate suferi aprecieri/deprecieri; să permită o evaluare a consecinţelor pe care le-ar putea avea asupra executării contractului o atare asumare de rambursare a creditului şi a accesoriilor sale (dobândă, comisioane), în moneda contractului.

Recurenta invocă paragraful 32 şi 37 din decizia din speţa Andriciuc şi paragrafele 17, 18, 19, 20, 21, 41, 43, 44-51.

Conform deciziei C.J.U.E. în cauza Andriciuc, în cazul în care o instituţie financiară acordă un împrumut încheiat în monedă străină, aceasta trebuie să furnizeze împrumutatului informaţii suficiente pentru a-i permite să adopte o decizie prudentă şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, profesionistul trebuie să comunice consumatorului vizat orice informaţie pertinentă care îi permite acestuia să evalueze consecinţele economice ale unei clauze asupra obligaţiilor sale financiare.

În prezenta cauză, intimata-pârâtă nu a furnizat nicio informaţie pertinentă consumatorului, ci dimpotrivă.

Contractul trebuia, de asemenea, să evidenţieze relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte.

Astfel, se arată, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic sa şi-1 asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile. Pe de alta parte, instituţia bancară trebuie sa prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

Este de notorietate că francul elveţian este o monedă care are anumite caracteristici speciale, ce o diferenţiază substanţial de alte monede folosite în acordarea creditelor, fiind o monedă "netradiţională".

Rezultă din cele de mai sus, că creditoarea s-a "acoperit" împotriva tuturor riscurilor pe care aceasta le cunoştea şi care, la fel de evident, au făcut obiectul unor analize specifice anterior acordării produsului.

Respectarea obligaţiei de informare a profesionistului, era vitală pentru a asigura o protecţie efectivă a consumatorului.

Un consumator mediu, nu avea informaţii suficiente din raporturile exterioare celor cu banca pentru a putea înţelege mecanismul de schimb al acestei monede, modalitatea în care fluctuează şi alte aspecte care să conducă la luarea unei decizii de a contracta în cunoştinţă de cauză.

Totodată, conform celor statuate de CJ.U.E. în decizia pronunţată în cauza Andriciuc, această obligaţie de informare trebuia materializată şi în sensul oferirii consumatorului a unei proiecţii asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creste.

Finanţatorul, în calitatea sa de profesionist al sistemului bancar, cu un portofoliu vast de credite în franci elveţieni, a cunoscut, sau cel puţin trebuia să cunoască, studiile şi raportările de specialitate din perioada 2005-2007, anterioare acordării creditelor.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenţa acestei clauze, poziţia profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Instanţa trebuie să analizeze, prin raportare şi la celelalte clauze din contract şi prin raportare la mecanismul efectiv de tragere a creditului şi de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaţilor prin încălcarea obligaţiei de informare. Totodată trebuie să verifice daca s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului.

Se poate concluziona, în aceste condiţii, că prevederea din contractul de credit care prevede restituirea creditului în moneda CHF, nu expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb valutar al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice, care rezultă din aceasta şi îl privesc. În aceste condiţii, aceste clauze sunt lipsite de caracterul inteligibil necesar pentru a nu crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Creditoarea a stipulat în contractul încheiat cu reclamantul obligaţia de a achita sumele în moneda creditului, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţia de credit dobândeşte un caracter excesiv de oneros, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor (absenţa unei clauze de adaptare a contractului).

În materia dreptului consumului, obligaţia de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligaţiilor legale explicite. Ca atare, părţile nu pot înlătura această obligaţie prin convenţia lor, de aici rezultând natura de ordine publică a normelor care o reglementează.

Obligaţia generală de bună-credinţă ţine de esenţa sistemului nostru de drept. Pe de altă parte, existenţa unei obligaţii generale de bună-credinţă contractuală a devenit un concept european.

O interpretare a nominalismului în sensul acreditat de creditori nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, fiind străină de scopul în care a fost adoptată şi nu exclude abuzul de putere economică.

În acest sens, clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială.

Buna-credinţă are rolul de a impune ca la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze să se aibă în vedere toate circumstanţele relevante ale încheierii contractului. în această privinţă, posibilitatea consumatorului de a conştientiza natura reală a tranzacţiei este unul dintre factorii cheie ce trebuie avut în vedere.

În jurisprudenţa sa, CJ.U.E. a reţinut că sistemul de protecţie pus în aplicare de legislaţia în materie se întemeiază pe ideea că consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate faţă de agentul economic, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de acesta, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Recurenta-reclamantă nu putea, în mod rezonabil, să prevadă evoluţia cursului valutar ulterior momentului încheierii contractului, în sensul creşterii valorii francului elveţian într-un asemenea procent, astfel încât survenirea unei valorizări acute a CHF în anul 2011 faţă de RON şi faţă de valutele de referinţă să conducă la asemenea consecinţe economice.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., instanţa naţională este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauza pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf T.F.U.E.

O astfel de obligaţie impusă autorităţilor unui stat şi inclusiv autorităţii judecătoreşti, a fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse, fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse.

Conform jurisprudenţei recente, obligaţia de interpretare conformă a căpătat un caracter primar şi principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligaţia, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă şi doar dacă această interpretare s-ar dovedi limitată, urmând să aplice cu efect direct dispoziţiile din directivă care se pretează la o astfel abordare - în acest sens hotărârea din 30 noiembrie 2006, Comisia/Luxemburg, C-32/05, p. 1-11323, punctul 32.

Dispoziţiile art. 1268-1269 din C. civ. prevăd că, în materia interpretării clauzelor contractuale îndoielnice, se va ţine cont în ordine de: (i) sensul care se potriveşte cel mai bine naturii, scopului şi obiectului contractului, (ii) interpretarea acestora în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, iar în subsidiar se vor interpreta (iii) în favoarea celui care se obligă (debitorul).

Prin urmare, raţionamentul utilizat de legiuitor în privinţa interpretării clauzelor contractuale susceptibile de mai multe sensuri trebuie aplicat şi în speţa dedusă judecăţii.

Prin "negociere", în sensul normelor de protecţie a consumatorului, se înţelege ocazia oferită destinatarului ofertei de a influenţa efectiv natura şi/sau conţinutul clauzelor. Dacă se invocă negocierea, trebuie făcută dovada faptului că împrumutatul a avut şi alte opţiuni decât cea de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza în integralitate.

În cauza de faţă, la data încheierii contractului, profesionistul avea atât cunoştinţele, cât şi mijloacele să evalueze "riscul inerent" al contractului, cât şi posibilitatea să îl comunice consumatorilor, astfel încât este evident că în prezenta cauză dezechilibrul semnificativ s-a produs încă de la momentul încheierii contractului, chiar şi în ipoteza în care profesionistul nu a putut prevedea că riscul inerent se va transforma şi într-unui supraadăugat.

Faţă de toate aceste aspecte, această clauza contractuală nu poate fi cuprinsă în aria de excludere prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, iar în rejudecare, după casare, instanţa de apel va trebui să analizeze în mod real toate aceste aspecte.

Următoarea critică vizează faptul că, în ceea ce priveşte analiza clauzei înscrise la art. 5.1. lit. b) ce reglementează comisionul de acordare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13. În susţinerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentaţie:

Instanţa de apel, cu majoritate, a reţinut că, contraprestaţia pentru perceperea comisionului de acordare reiese din însăşi denumirea comisionului, că profesionistul întreprinde activităţi concrete în etapa pre-contractuală pentru acordarea creditului, că clauza este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil ce nu necesită cunoştinţe tehnice sau de specialitate.

Interpretarea instanţei de apel este incorectă şi în dezacord cu jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile nr. 578/14.02.2013 şi nr. 2797/2014).

În lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, împrumutaţii nu au avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care creditoarea a condiţionat acordarea creditului de acest comision.

Clauza privind comisionul de acordare nu respectă de asemenea exigenţele bunei-credinţe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamantei, respectiv condiţionează acordarea creditului de plata acestuia. Prin includerea acestui comision s-a urmărit în realitate obţinerea de avantaje disproporţionate faţă de prestaţiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menţionat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul reclamantei.

Comisionul de acordare se plăteşte o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiţionează acordarea creditului de această plată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întruneşte condiţiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel care impune aceste verificări, la fel cum în cazul oricărui comerciant, acesta suportă cheltuielile operaţionale legate de activitatea sa economică, costuri care se regăsesc în preţul final al produsului, în acest caz dobânda.

Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

De asemenea, aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de aceste activităţi, ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la aceasta şi nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate (aspect ce rezultă din clauza contractuală).

În plus, aşa cum a reţinut şi instanţa apelului, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consfinţit dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Câtă vreme funcţia şi destinaţia comisionului de acordare nu au fost evidenţiate în contract, iar acordarea creditului a fost condiţionată de plata acestui comision, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În materia protecţiei consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin, (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care instanţa de apel a analizat clauza inserată la art. clauza 5.1. lit. c) din contract care reglementează comisionul de administrare, hotărârea fiind pronunţată, în opinia recurentei, cu greşita interpretare a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13. Argumentele aduse în susţinerea acestei critici vizează următoarele aspecte:

Instanţa de apel a reţinut că, contraprestaţia pentru perceperea comisionului de administrare reiese din însăşi denumirea comisionului, că profesionistul desfăşoară activităţi care presupun costuri, că prin O.U.G. nr. 50/2010 "s-a legalizat" comisionul de administrare lunar, precum şi că acesta nu produce un dezechilibru deoarece are o valoarea neînsemnată.

Această concluzie este netemeinică şi nelegală.

Aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de activităţile prestate de angajaţi, ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la acesta şi nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate.

De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul de administrare este perceput astfel încât consumatorul nu poate înţelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă independent de garanţiile pe care clientul le oferă în executarea obligaţiilor şi de conduita avută în raporturile cu banca.

În cazul comisionului de administrare, nu se justifică în contract care este raţiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar al cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestaţia care justifică majorarea ratei cu 1/4 din valoarea acesteia.

Consumatorului i s-a comunicat că are obligaţia de a plăti aceste comisioane tară însă să i se şi explice pentru ce sunt acestea datorate. Din analiza textului clauzei, comisionul este perceput de către consumator, ca având o valoare nesemnificativă datorită modalităţii de exprimare procentuală a comisionului "0,15". Această prezentare este de să inducă în eroare consumatorul cu privire la incidenţa economică pe această clauză o generează.

Incidenţa este majoră, însă. Consumatorul ajunge să datoreze până la finalul contractului, cu titlu de comision de administrare până la o treime din valoarea iniţială a creditului.

Mai mult decât atât, perceperea acestui comision în moneda creditului, atrage după sine şi plata acestuia în moneda CHF, pentru care se efectuează un schimb valutar la cursul zilei, în caz de insuficienţă a fondurilor, scadenţa anticipată. Cu alte cuvinte, obligarea consumatorului la plata acestui comision, care preia adevărate atribute a principalului finanţat, comision ce trebuie achitat cu prioritate faţă de alte creanţe ce rezultă din contractul de credit, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Contraprestaţia lipseşte cu desăvârşire în cazul acestor comisioane. Prevederile contractuale ce nu dau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit, este abuzivă.

Intimatele-pârâte B. S.A. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în secundar ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatele-pârâte, sub aspectul inadmisibilităţii, au invocat dispoziţiile art. 457 şi art. 27 din C. proc. civ.

Pe fond, intimatele au arătat că, în mod corect, instanţa de apel a interpretat şi aplicat principiul nominalismului monetar, cât şi îndrumările oferite de C.J.U.E. în cauza Andriciuc - CI86/16, precum şi neîndeplinirea condiţiilor pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind perceperea comisioanelor.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului şi a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 06 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 413 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 21 martie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

În ceea ce priveşte prima critică adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că dispoziţiile contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Aserţiunile recurentei în susţinerea posibilităţii denominării în moneda naţională a creditului nu pot fi primite faţă de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu). Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Sub aspectul următoarelor două critici, prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale inserate la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze.

Prin clauza înscrisă la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 3.605, 24 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului care se achită la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Prin clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit s-a stabilit un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

Analiza caracterului abuziv a clauzelor denunţate - cea privind comisionul de acordare şi cea privind comisionul de administrare - a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza denunţată.

Valoarea celor două comisioane poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte. Motivele perceperii acestor comisioane sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea lor, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Aşadar, aceste clauze conţin date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la clauzele în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi al clauzei privind comisionul de administrare, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei, este de punctat faptul că, în privinţa clauzei inserate în art. 5.1 lit. b) şi c), referitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare, nu sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acesteia ca fiind abuzivă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 5.555,64 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 111, 112 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei cheltuielile de judecată solicitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Totodată, va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.A. suma de 5.555,64 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 413/2018 din 21 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească intimatei B. S.A. suma de 5.555,64 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.