Unfairness of foreign-currency mortgage exchange-rate risk clauses excluded from Directive 93/13 scope as reflecting national monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 19.06.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare a creditului cuprinsă în art. 5 pct. 1 lit.

a) din Contractul de Credit Bancar Ipotecar nr. B0OOO019/11.02.2008 şi eliminarea acesteia, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.014,34 RON echivalentul a 450 CHF achitată la 14.02.2008, de către reclamanta cu titlu de contravaloare a acestui comision la cursul BNR de la data plăţii precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată până la data de 15.06.2015, respectiv 756,41 RON, precum şi plata dobânzii legale în continuare până ta achitarea efectivă a debitului; constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditului prin suportarea riscului valutar de către consumator, a diferenţelor de curs valutar cuprinse în art. 1 pct. 2, art. 8 pct. 1 şi art. 9 pct. 1 din contractul de credit, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv 2.2871 RON şi calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga valabilitate a contractului, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 19.068,70 RON, calculată de la data plăţii primei rate, 10.03.2008 până la 31.05.2015 la cursul de schimb valutar de la data fiecărei tranzacţii, achitată de către reclamantă prin suportarea clauzei de risc valutar, precum şi în continuare până la rămânerea definitivă a hotărârii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 19.068,70 RON în cuantum de 4.393,35 RON calculată de la data fiecărei tranzacţii până la data de 15.06.2015, precum şi plata dobânzii legale în continuare până la achitarea efectivă a debitului; obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinţei ce urmează a fi pronunţată sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligaţii, denominarea în moneda naţionala a plăţilor, pe întreaga valabilitate a contractului, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte in moneda naţională, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6861/07.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte acţiunea. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei art. 5.1 lit. a) referitoare la comisionul de administrare. A fost obligată pârâta la restituirea sumei de 1014,34 RON (echivalentul a 450 CHF) achitată de reclamantă la data de 14.02.2008 cu titlu de comision de administrare, precum şi la dobânda legală calculată de la data formulării acţiunii până la achitarea efectivă. Au fost respinse restul petitelor ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în parte, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii sale.

Prin decizia civilă nr. 2048, pronunţată la 24.11.2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 6861 din 07.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.

Recurenta -reclamantă îşi subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicită casarea deciziei atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea recursului în sensul constatării caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditului prin suportarea riscului valutar, îngheţarea cursului valutar CHF-LRU şi restituirea sumelor prestate în acest sens şi cu dobânda legală de la data aplicării tranzacţiei până la data introducerii cererii de chemare in judecată şi în continuare până la plata efectivă. Totodată, solicită obligarea intimatei, ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinţei ce urmează a fi pronunţată, sub sancţiunea de daune cominatorii in cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligaţii.

Recurenta solicită şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, pe întreaga valabilitate a contractului în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau serviciilor intre rezidenţi se plătesc in moneda naţională.

Solicită, de asemenea, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul primei critici, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel, în decizia civilă nr. 2048/2017 a aplicat şi a interpretat în mod greşit următoarele norme de drept material: Directiva 93/13, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 75, art. 76, art. 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970, Norma BNR nr. 17/2003 şi cauzele C-26/13 Kastler şi Kaslerne Rabai, reţinând în mod greşit faptul că nu se poate analiza caracterul abuziv al clauzelor 8.1 şi 9.1 din contract, pe considerentul că nu se încadrează pe excepţia prevăzută de art. 4 alin. (2) teza finală din Directiva 93/13, care prevede că "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.". Apreciază recurenta că instanţa a apreciat în mod greşit aceste clauze ca fiind clare şi inteligibile şi în consecinţă, a constatat astfel, în mod eronat, că nu se poate dispune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, precum şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale referitoare la efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea numai de către consumator a diferenţelor de curs valutar, recurenta învederează instanţei, în primul rând, faptul că acestea au fost în mod greşit înlăturate din start de către instanţa de apel de la analiza caracterului abuziv, prin interpretarea eronată a următoarelor prevederi: art. 4 (6) din Legea nr. 193/2000 "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

Arată recurenta că, deşi, instanţa a considerat cele două clauze clare şi inteligibile pentru consumator, este evidentă încălcarea obligaţiei legale de informare în mod corect (obligaţie recunoscută şi prin cauza CJUE C- 618/2010 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino), cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de o oscilaţie cu peste 100% a cursului valutar, clauzele fiind în consecinţă neclare şi determinând astfel o poziţie de inegalitate a părţilor, în defavoarea consumatorului.

Recurenta-reclamantă arată că intimata nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia de informare precontractuală neavertizând consumatorul asupra posibilelor efecte ale deprecierii monedei naţionale şi suportarea întregului risc valutar de către consumator se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor având în vedere deprecierea monedei naţionale în raport cu cea a creditului cu peste 100%.

Învederează recurenta faptul că trebuie avută în vedere reaua-credinţă a intimatei-pârâte care avea cunoştinţă despre eventuala hipervalorizare a francului elveţian în următoarele luni şi ani de la data încheierii contractului. De asemenea se arată că reaua-credinţă a băncii rezultă şi din coroborarea cu prevederile Normei BNR nr. 17/2003 în care erau stipulate obligaţia de a aproba angajarea instituţiei bancare respective în noi activităţi.

În privinţa dezechilibrului semnificativ recurenta arată că acesta este contrar principiului bunei-credinţe şi se apreciază în funcţie de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situaţie juridică inferioară decât cea prevăzută de legislaţia internă şi nu prin compararea efectivă a contra-prestaţiilor părţilor rezultând din clauzele contractuale analizate.

Se invocă de asemenea critica referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să analizeze pretenţiile sale din perspectiva cauzei Kasler C-26/13 şi mai precis la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele de împrumut ipotecar încheiate în valută şi garantat printr-o ipotecă deşi era obligată să ţină cont de o astfel de decizie şi motivare.

Se artă că decizia CJUE precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului.

Cu privire la consumator se arată că informarea potrivit art. 5 din Directiva 93/13 a CJUE este de o importanţă fundamentală, întrucât acesta decide pe baza acestei informări dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta.

În ceea ce priveşte principiul nominalismului invocat de intimată se arată, în esenţă că dispoziţiile art. 1593 alin. (3) din vechiul C. civ. nu este aplicabil situaţiei creditelor în moneda străină.

Cea de-a doua critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate se referă la faptul că instanţa de apel, respingând proba cu interogatoriul, a privat recurenta-reclamantă de dreptul şi posibilitatea de a proba caracterul negociat al întregului contract precum şi reaua - credinţă a intimatei constând în posibilitatea acesteia de a prevedea creşterea cursului CHF în anii ce au urmat încheierii contractului.

În continuare, recurenta-reclamantă prezintă aspecte de ordin jurisprudenţial privind obligaţia statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât cea oferită de Directiva nr. 93/13/CEE. Totodată, recurenta prezintă şi scurte consideraţiuni cu privire la dezechilibrul semnificativ existent între prestaţiile stipulate în contractul de credit în contextul crizei economice din 2008.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin adresa înregistrată la data de 22 iulie 2020, existentă la dosar, intimata-pârâtă a făcut cunoscut instanţei că, urmare a finalizării tranzacţiei dintre acţionarul majoritar al B. şi C. S.A., noua denumire a băncii este B. S.A.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 5 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 17 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunţată în cameră de consiliu la data de 02 iulie 2019 Înalta Curte a preschimbat termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului pentru termenul din data de 06 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 06 iulie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 2048/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Prin acţiunea promovată recurenta-reclamantă solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenta şi-a întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurentei, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Argumentele aduse de recurentă ce susţin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Recurenta nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi a invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Cea de-a doua critică este, de asemenea, nefondată.

Proba cu interogatoriul intimatei -pârâte, solicitată de recurentă, a fost încuviinţată de instanţa de apel prin încheierea de şedinţă din data de 27 octombrie 2017.

La termenul din 24 noiembrie 2017, astfel cum se consemnează în practicaua deciziei atacate, instanţa de apel a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisul reprezentând răspuns la interogatoriu într-o altă cauză şi a respins cererea de probe cu privire la reluarea răspunsurilor la întrebările 15 şi 16 ca nefiind utile cauzei. Aşadar, respingerea cererii de probe solicitată de reclamantă în apel a fost motivată de instanţă prin prisma lipsei de pertinenţă a acesteia în soluţionarea cauzei. Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Aserţiunea privind denominarea, avansată tangenţial de recurentă, nu este incidentă în cauză. Aceasta întrucât, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2048/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2048/2017 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.