Borrowers' restitution claims for CHF credit risk commission and post-2012 excess interest fail, but abusive clauses stand with prior refunds and costs awarded to bank.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A.: să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. b) din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007, cu privire la comisionul de analiză dosar credit în sumă de 60 CHF, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei de 60 CHF; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. d) din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007, cu privire la perceperea unul comision de gestiune de 842 Ron, eliminarea acestei clauze abuzive din Contract şi restituirea sumei achitată cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007 cu privire la revizuirea ratei dobânzii, restituirea sumei achitată cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4 lit. a) din Convenţia de credit cu privire la dobânda penalizatoare de 2% din suma împrumutată; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 5 lit. a) din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007, de 0,19% lunar aplicat la soldul creditului, restituirea sumelor achitate cu acest titlu de la data semnării contractului şi până la ultima plată efectuată reprezentând comisionul de risc; obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2,1389 RON la 04.12.2007), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit şi să restituie reclamanţilor sumele de bani achitate cu acest titlu; obligarea pârâtei la conversia în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională, şi pe cale de consecinţă, să convertească în Ron creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1874/15.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înaintată Tribunalului Bucureşti fiind înregistrată pe rolul secţiei a VI-a Civilă la data de 30.03.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3805/21.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea a constatat nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele reprezentând diferenţa dintre dobânda variabilă aplicată conform art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi dobânda de 4,25% pe an menţionată în art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data achitării de către reclamanţi şi până la data restituirii efective de către pârâtă şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de comision de risc, cu dobânda legală calculată de la data achitării de către reclamanţi şi până la data restituirii efective de către pârâtă.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel pârâta BANCA TRANSILVANIA S.A..

Prin decizia civilă nr. 2106A din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI- a civilă, a fost respins apelul incident declarat de apelanţii - reclamanţi A. şi B., ca nefondat. A fost admis apelul principal declarat de apelanta - pârâtă BANCA TRANSILVANIA S.A.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc şi a dobânzii excedentare încasată ulterior datei de 01.10.2012 şi a dobânzilor legale aferente acestora. Au fost menţinute celelalte dispoziţii. Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 1.231,91 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă-Banca Transilvania.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B..

Recurenţii-reclamanţi şi-au subsumat criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat casarea deciziei atacate, admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată şi în consecinţă:

1. Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007 cu privire la revizuirea ratei dobânzii, conform căreia: « Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării; eliminarea acestei clauze abuzive din Contract, şi restituirea sumelor de bani percepute în plus;

2. Să se constate caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prevăzut la art. 5 lit. a) din Convenţia de credit nr. x/04.12.2007, în cuantum de 0,19% lunar aplicat la soldul creditului, eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu de la data semnării contractului şi până la ultima plata efectuată reprezentând comisionul de risc, restituirea sumei achitata cu acest titlu;

4. Să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2,1389 RON la 04.12.2007), curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit şi pe cale de consecinţă, restituirea sumelor de bani achitate cu acest titlu;

5. Obligarea băncii la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data achitării lor şi până la data restituirii efective de către banca recurenţilor;

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel, în mod contradictoriu, deşi a reţinut că, clauzele inserate în cuprinsul contractului de credit care reglementează plata unui comision de risc, a unei dobânzi revizuibile sunt clauze abuzive, acestea nefiind negociate, totuşi a considerat că recurenţii nu sunt îndreptăţiţi la primirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda variabilă aplicată conform art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi dobânda de 4,25 % pe an menţionată în art. 3 lit. a) şi a) sumei reprezentând comisionul de risc încasat pe întreaga durată contractuală de către intimată.

Astfel, instanţa de apel a considerat că instanţa de fond, în mod corect, a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor încasate, în plus cu titlu de dobânzi, însă cu toate acestea în cuprinsul deciziei atacate se precizează eronat că prima instanţă a omis efectele pe care le-ar produce în cauză Actul adiţional nr. x/14.10.2011 prin care s-a convenit ca începând cu data de 1.12.2012 dobânda aferentă convenţiei de credit să fie fixă respectiv 4,25 %.

Referitor la comisionul de risc, se arată că instanţa de apel a statuat asupra faptului că natura comisionului de risc conduce la concluzia că perceperea sa reprezintă doar o formă mascată de a încasa o dobândă mai mare decât cea denumită ca atare iar dacă scopul comisionului ar fi fost, într-adevăr, acoperirea riscurilor, ar fi trebuit să se prevadă restituirea sumelor în discuţie. Practic, prin menţiunile sale, instanţa de apel a menţinut considerentele primei instanţe şi anume constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc şi anularea acestuia din contractul de credit, însă în mod eronat aceeaşi instanţă a considerat că intimata a restituit sumele încasate cu titlu de comision de risc prin diminuarea creanţei deţinute împotriva recurenţilor cu contravaloarea acestui comision în data de 24.02.2015 având în vedere faptul că prin Actul adiţional nr. x/14.10.2011 comisionul de risc a fost înlăturat din contract.

Recurenţii prezintă în continuare examenul juridic privind momentul şi legea aplicabilă contractelor de credit, în aceeaşi formă prezentată prin cererea de chemare în judecată şi prin apelul incident, fără a-şi adapta însă criticile în funcţie de soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că, printr-o greşită aplicare a normelor de drept material, instanţa de apel a reţinut ca nefiind întemeiată cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, stabilizare şi îngheţare curs valutar, din convenţia de credit, sens în care solicită instanţei de recurs să reţină că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată. Banca a stipulat în convenţie cu împrumutaţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii.

Recurenţii arată că instanţa de apel a concluzionat în mod greşit că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, deşi nu a făcut o analiză în acest sens.

Cu privire la stabilizarea cursului valutar şi la impreviziune recurenţii menţionează că, având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă precum şi faptul că nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei părţilor. În continuare, cu referire la stabilizarea cursului valutar, la impreviziune şi la aplicabilitatea Cauzei C-186/16 recurenţii reiterează aceleaşi argumente prezentate în fazele procesuale anterioare.

Intimata - pârâtă Banca Transilvania S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 05 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 18 septembrie 2019 a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În mod concordant, instanţa de apel, deşi a reţinut faptul că acele clauze inserate în cuprinsul contractului de credit care reglementează plata de către recurenţi a unei dobânzi revizuibile - art. 3 lit. d) - şi a unui comision de risc - art. 5 lit. a) - sunt clauze abuzive, a motivat, în mod pertinent cu privire la faptul că recurenţii nu sunt îndreptăţiţi la încasarea/primirea sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda variabilă aplicată conform art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale şi dobânda de 4,25 % pe an menţionate în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale şi a sumei reprezentând comisionul de risc încasat pe întreaga durata contractuală.

Prevederea contractuală cuprinsă la art. 3 lit. d) din convenţia de credit ce a permis variaţia dobânzii şi-a produs efecte până la data de 30.11.2012, aceasta fiind raţiunea pentru care intimatei - pârâte nu-i pot fi imputate sumele încasate cu titlu de dobânzi în plus, ulterior acestei date.

În argumentarea raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate instanţa de apel, în stabilirea întinderii obligaţiei de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă, s-a raportat la efectele pe care le-a produs în cauză Actul adiţional nr. x/14.10.2011, necontestat de recurenţi, prin care părţile au convenit ca, începând cu data de 01.12.2012, dobânda aferentă convenţiei de credit să fie de 4,25% (dobândă fixă), aceasta producându-şi efectele până la 30 noiembrie 2012.

În ceea ce priveşte comisionul de risc instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit,

Referitor la obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, este de subliniat faptul că hotărârea atacată este motivată prin considerente necontradictorii în care se punctează asupra faptului că restituirea comisionului nu a avut la bază recunoaşterea caracterului abuziv al acestuia de către bancă şi a prezentat importanţă numai sub aspectul întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin introducerea acestei clauze abuzive în contract.

În motivarea soluţiei de eliminare a dispoziţiei instanţei de fond de a obliga banca la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, instanţa de apel, în stabilirea întinderii obligaţiei de restituire a sumelor încasate cu titlu de comision de risc şi dobânda legală aferentă acestor sume, a făcut trimitere la Actul adiţional nr. x/14.10.2011 prin care s-a stipulat încetarea perceperii acestui comision şi la precizarea de actualizare a creanţei în sensul diminuării acesteia din data de 24 februarie 2016.

În concluzie, Înalta Curte reţine caracterul concordant al considerentelor prin care instanţa de apel şi-a motivat decizia pronunţată, aceasta nefiind susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate de recurenţii-reclamanţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de asemenea, nefondate.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este, de asemenea, nefondată.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenţilor, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Argumentele aduse de recurenţi ce susţin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Referitor la cererea intimatei BANCA TRANSILVANIA S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata -pârâtă BANCA TRANSILVANIA S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 1606,50 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurile existente la paginile 99,100 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei cheltuielile de judecată solicitat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2106A din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Totodată, va obliga recurenţii să plătească intimatei BANCA TRANSILVANIA S.A. suma de 1606,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2106A din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii să plătească intimatei BANCA TRANSILVANIA S.A. suma de 1606,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.