Currency risk clauses as reflection of monetary nominalism excluded from abusive clause review; transparency of granting commission satisfies consumer protection standards

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de faţă

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la data de 06.05.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3. lit. a) şi b) liniuţa a doua şi c), art. 6.3., art. 7.1. lit. m) şi n) şi art. 7.2 din contractul de credit nr. x din 23.05.2007, precum şi clauza de la art. 1 din Actul Adiţional nr. 1/15.11.2011 la contractul de credit şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a acestora şi eliminarea acestora din contractul de credit nr. x/23.05.2007; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de restructurare, precum şi orice alte comisioane percepute de bancă, în baza clauzelor de la capătul 1 al cererii, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării acestora până la data plăţii efective; îngheţarea cursului de schimb al monedei CHF în raport cu moneda naţională la valoarea acestuia de la data semnării contractului de credit sau la un curs majorat cu 10 % faţă de cel existent la data încheierii contractului de credit şi returnarea sumelor achitate suplimentar de reclamant pe durata derulării contractului, ca urmare a efectuării schimbului valutar din CHF în RON în vederea achitării ratelor lunare la un curs diferit de cel din data semnării contractului de credit sau majorat cu 10 % precum şi plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 30.06.2016 reclamantul a depus cerere precizatoare şi completatoare prin care a solicitat ca urmare a admiterii capătului 3 al cererii introductive, să se dispună obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului în funcţie de valoarea RON/CHF de la data semnării lui sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel de la data semnării, aceste rate urmând a fi recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, raportat la plăţile efectuate şi obligarea pârâtei la plata către el a sumelor achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la data efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel de la data semnării contractului, sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 2237/13.10.2016 pronunţată de Judecătoria Călăraşi a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei in favoarea Tribunalului Călăraşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 24.10.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 300/24.04.2018, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2016 au fost respinse excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii capătului trei de cerere invocate de pârâta B. S.A.. A fost admisă în parte acţiunea completată şi precizată, s-a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) şi art. 7.1 lit. m) şi n) din contractul de credit nr. x/23.05.2007; a fost obligată pârâta să îi restituie reclamantului suma de 1.420 CHF reprezentând comision de acordare la care se va calcula dobânda legală de la data plăţii comisionului şi până la restituirea efectivă şi a respins celelalte solicitări ale reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2199/1.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu apelantul reclamant A.. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/23.05.2007, ca neîntemeiat. A respins capătul de cerere privind restituirea de către pârâtă a sumei de 1.420 CHF reprezentând comision de acordare, precum şi a dobânzii legale, ca neîntemeiat. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A respins cererea apelantului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată şi obligat apelantul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 2216 RON cheltuieli de judecată din care 216 RON reprezintă taxă de timbru şi 2000 RON onorariu de avocat în fond şi apel redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 2199/1.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a formulat recurs reclamantul A..

Recurentul - reclamant îşi subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocând interpretarea şi aplicarea greşită a legii din perspectiva respingerii capetelor de cerere privind comisionul de acordare 1.3 lit. a), comisionul de conversie de la art. 1.3. lit. c) din contractul de credit nr. x/23.05.2007 şi clauza corespondentă de la art. 1 din Actul Adiţional nr. 1/15.11.2011, clauza de la art. 6.3. privind riscul valutar din contractul de credit, precum şi capetele de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi de conversie şi a dobânzii legale şi capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb al monedei CHF în raport cu moneda naţională la valoarea acestuia de la data semnării contractului de credit sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel existent la data încheierii contractului de credit şi returnarea sumelor achitate suplimentar pe durata derulării contractului, ca urmare a efectuării schimbului valutar din CHF în RON în vederea achitării ratelor lunare la un curs diferit de cel din data semnării contractului de credit sau majorat cu 10%, în principal, ca o consecinţă a anularii clauzei de risc valutar, iar în subsidiar, prin aplicarea impreviziunii.

Argumentaţia adusă în susţinerea criticilor formulate vizează următoarele aspecte:

Instanţa de apel a motivat hotărârea recurată aplicând principiul nominalismului monetar raportat la hotărârea pronunţată de CJUE la data de 20.09.2017 Tn cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii reţinând că instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept, dacă respectiva clauză, deşi nu reflect doar o dispoziţie de drept şi, deşi face parte din obiectul principal al contractului, este exprimată într-un mod clar şi inteligibil, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil-respectă cerinţa bunei - credinţe şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

De asemenea, instanţa de apel a mai arătat în motivarea soluţiei pronunţate în cauză că, în speţă, prevederile contractuale criticate transpun în contract principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Premisa analizei, prin raportare la starea de drept expusă în cererea formulată în cauză, o constituie un contract de credit încheiat între un profesionist şi un consumator înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., prin urmare, în raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea 193/2000 si Directiva 93/13/CEE. Pentru aspectele pe care nu le reglementează norma speciala se completează cu normele generale.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislaţiei speciale sunt: a) lipsa negocierii, b) dezechilibrul contractual In defavoarea consumatorului, c) încălcarea exigentelor bunei-credinţe, d) toate celelalte circumstanţe relevante.

Principiul nominalismului reglementat de dreptul comun la art. 1578 C. civ., din perspectiva domeniului de aplicare si prin raportare la interesul ocrotit, este o normă cu valoare supletivă, textul legal nefiind de ordine publică. Aşadar, o prima concluzie ce decurge de aici, o reprezintă împrejurarea că prima teza din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în economia cauzei.

Instanţa de apel, reţine caracterul supletiv al art. 1578 C. civ., dar arată că se aplica, ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi. Această motivare vine în contradicţie cu ceea ce a reţinut instanţa de apel cu privire la negocierea contractului ce face obiectul prezentei cauze, respectiv lipsa oricărei posibilităţi de negociere a contractului ce face obiectul prezentei cauze, contractul fiind nenegociat, situaţie în care nu a existat posibilitatea intervenirii în contract, acesta neputând decât să fie acceptat în totalitate, aşa cum a fost redactat de banca sau respins tot în bloc.

Or, având în vedere îndeplinirea primei condiţii din analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 1578 C. civ. se aplică ope legis, întrucât nu există un acord diferit al părţilor cu privire la aceasta clauză.

Prin urmare, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezenta unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teza din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

C. civ. a fost promulgat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, situaţie în care nu exista o moneda naţională legală la acel moment. După data de 22.04.1867 leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul tării, fiind unitatea monetară a României.

Principiul nominalismului, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864 nu poate avea în vedere valutele cotate.

Banca Naţionala a României este responsabilă de elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, precum şi de stabilirea regimului valutar.

Conform regulamentul privind regimul valutar, valuta e definită ca fiind moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Acelaşi act stipulează ca valutele cotate sunt valutele menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de Banca Naţională a României. O dispoziţie din legea română, precum cea prevăzută de art. 1578 C. civ. nu putea avea în vedere "perenitatea" valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politica monetară. Prin urmare, norma convenţională în discuţie s-a stipulat tocmai pentru ca în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflat în curs la data plăţii, leul romanesc, moneda în care consumatorul îşi încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcţie de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plăţii - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creşterii valorii sale intrinseci, data de puterea de cumpărare a leului

Puterea de cumpărare a consumatorului se raportează la moneda naţională în care realizează veniturile, gradul său de îndatorare fiind evaluat, la data acordării creditului tot în moneda naţională, leul românesc. Tocmai pentru că a avut în vedere alterarea intrinsecă a speciei aflata în curs la data plăţii (leul romanesc) şi cunoscând limitările ce decurgeau din principiul nominalismului, profesionistul a apelat la remediile ce consolidează teza valorismului, inserând o clauză prin care riscul valutar era lăsat exclusiv în sarcina împrumutatului.

Principiul nominalismului, în accepţiunea C. civ. vechi, prevede obligativitatea respectării valorii nominale pornind de la prezumţia de identitate a valorii nominale a monedei cu cea intrinsecă.

Teza valorismului, are în vedere faptul că, din perspectiva rolului sau juridic moneda constituie un mijloc de liberare, de stingere a datoriilor, iar în accepţiunea economica ea conferă deţinătorului o putere de cumpărare. Conform teoriei valoriste cu privire la moneda si obligaţiile pecuniare nu trebuie absolutizata identitatea unităţii monetare.

Astfel, ori de cate ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeaşi putere de cumpărare ca si cea iniţial stipulate de părţi. În acest mod valorismul tinde a integra valoarea în interiorul obligaţiei pecuniare.

Clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul sau, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerate mai stabilă si deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusa analizei din perspectiva caracterului sau abuziv.

Nu se poate susţine ca echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 C. civ. mai fiinţează în prezent. Textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale preţioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreţionară. În acest sens, clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură si nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumba în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun", care, de altfel, poate fi aplicat numai daca legea specială nu reglementează o situaţie. Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea ca" profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o maniera clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimonii consumatorului si implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigentele bunei-credinţe nu ar fi respectate.

Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi, în mod simplist, transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator el trebuind evaluat din perspectiva exigentelor impuse de legea speciala Tn ceea ce în ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauza prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, daca are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte si precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. În lipsa informării în mod complet, corect şi precis cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, recurentul nu a avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii dare si precise, fiind încălcate astfel prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere obligaţia de transparenţa contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valuta trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asuma prin contractarea unui asemenea produs.

Profesionistul deţine controlul conţinutului contractului iar predicţiile legate de volatilitatea cursului ţin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă, să aibă la baza simulări exprimate în limite matematice de profesionist, aşa încât să existe capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat sa fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-si păstreze proporţia agreată de părţi pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicţiile avute în vedere.

Strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de creşterea cursului de schimb valutar al monedei naţionale în raport cu moneda creditului este contrară dispoziţiilor legale. Creşterea cursului de schimb valutar al monedei naţionale în raport cu moneda creditului constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb si, în consecinţă, asumarea în cunoştinţa de cauza a riscului valutar. Sunt astfel incidente prevederile alin. (1), lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenta unui dezechilibru vădit între drepturile si obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei - credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit si negociat, fiind încălcată astfel si obligaţia de informare.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze şi nu se limitează la ocazia oferita potenţialului client de a alege între mai multe "produse predefinite" şi "contracte de credit standardizate", ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenta efectiv conţinutul si numărul clauzelor, aşa cum a reţinut si instanţa de apel.

Toate clauzele contractuale au fost prestabilite, fără a exista posibilitatea de a interveni în vreun fel în negocierea acestor clauze, iar contractul a fost înmânat pentru prima dată după semnarea acestuia de către părţi.

Prin urmare, rezultă că şi prima dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate este întrunită în privinţa clauzelor analizate.

Prin admiterea acestui capăt de cerere, intimata trebuie să restituie sumele încasate în plus, constând în diferenţa de curs valutar, plata acestora nefiind datorată, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul critică decizia atacată în ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel s-a raportat la clauza privind comisionul de acordare a creditului. Consideră recurentul că, în mod greşit, instanţa de apel a respins acest capăt de cerere şi implicit, capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

Argumentând această critică, recurentul precizează că instanţa de apel a reţinut că, clauzele contractului de credit ce fac obiectul prezentei cauze sunt nenegociate, situaţie în care prima condiţie de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 este îndeplinită dar a reţinut neîndeplinirea celorlalte două condiţii, referitoare la dezechilibrul semnificativ si reaua-credinţă a intimatei.

Cu privire la dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor, se arată că intimata nu a efectuat demersuri în plus pentru acordarea creditului faţă de ceea ce legea prevedea, fiind astfel creat un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, în primul rând juridic şi în subsidiar, unul economic. Susţine recurentul că nu a cunoscut de existenţa acestui comision şi valoarea lui decât la data semnării contractului, în fapt, la momentul ridicării banilor, diminuaţi cu valoarea acestui comision, neexistând posibilitatea negocierii.

Pe de alta parte, se arată, acest comision trebuia încasat înainte de încheierea contractului de credit, având în vedere operaţiunile pentru care a fost încasat, reţinute de instanţa de apel, deşi contractul nu le prevede, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaşte dacă creditul va fi aprobat sau nu, întocmirea dosarului şi aprobarea lui, fiind o etapă anterioară încheierii contractului de credit.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 06 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 04 martie 2020, Înalta Curte a a admis în principiu recursul.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 10 iunie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2199/2018 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 23 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurentul a solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze intitulate de recurenţi "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cât priveşte aserţiunea recurentului referitoare la teoria impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

Reclamantul nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, fiind folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurentul se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plăţii este leul.

Conform art. 1578 C. civ. de la 1864, "obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui aceasta sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Clauzele de indexare şi impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligaţiilor, ele având ca finalitate menţinerea în timp a echivalenţei valorii prestaţiilor. Însă, în vreme ce clauzele de indexare reprezintă un mecanism convenţional de adaptare automată, impreviziunea urmează să conducă la adaptarea contractului, prin mijlocirea instanţei de judecată dar numai în ipoteza, mai sus prezentată, a unor modificări substanţiale a circumstanţelor de natură să conducă la o onerozitate excesivă a executării prestaţiilor uneia dintre părţile contractante.

Modificarea clauzelor contractuale privind rambursarea creditului, în sensul avut în vedere de recurenţi nu poate interveni nici prin aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum această instituţie este reglementată de art. 1271 C. civ. pentru următoarele considerente.

În cuprinsul Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că: "în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În accepţiunea Curţii Constituţionale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98 din Decizie) cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un " risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a iniţial.

Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi în acord cu dispoziţiile art. 1271 din C. civ., o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat . . . . . . . . . .

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator . . . . . . . . . .Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiune părţilor.

Nici cea de-a doua critică nu este fondată întrucât analiza caracterului abuziv a clauzei denunţate - cea privind comisionul de acordare - a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza denunţată.

Clauza privind comisionul de acordare inserată în contractul de credit la art. 1.3 lit. a) din contractual de credit nr. x din 23 mai 2007 are următorul conţinut:"Pentru creditul acordat Împrumutatul va plătiBăncii comisionul de acordare 1420 CHF ce se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut în limita creditului acordat."

Valoarea comisionului de acordare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurentul - reclamant fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Aşadar, această clauză conţine date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunţată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la clauza în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauza fiind clară şi inteligibilă, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentului, este de punctat faptul că, în privinţa clauzei inserate în art. 1.3 lit. a), referitoare la comisionul de acordare, nu sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acesteia ca fiind abuzivă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 2199 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 2199 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2021.