Port tariff revision clause interpretation and inadmissibility of cassation in civil navigation matters

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, la 3 ianuarie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. - Constanţa a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata echivalentului, în monedă naţională, a sumei de 208.002,21 euro, reprezentând diferenţa de tarif de utilizare a domeniului portuar pentru perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2017. Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile contractelor nr. CNAPM-00388-CHI-1 din 15 iulie 1993 şi CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997, prevederile art. 969-970, art. 977-978, art. 1073, art. 1082 şi art. 1084 din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 4 lit. d) din H.G. nr. 517/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A.

Pretenţiile reclamantei îşi găsesc temei în prevederile contractelor CNAPM-00388-CHI-01 din 15 iulie 1993 şi CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997, în baza cărora pârâta a dobândit dreptul de folosinţă asupra unor suprafeţe de teren aparţinând domeniului portuar, aflate în administrarea reclamantei. Pentru aceste contracte, părţile au încheiat numeroase acte adiţionale, prin care tariful de utilizare a domeniului portuar (în continuare, U.D.P.) a fost majorat succesiv; practic, pe toată durata executării contractelor, părţile au reglementat, detaliat, costul folosinţei infrastructurii portuare.

Prin hotărârea nr. 3 din 13 martie 2015, Consiliul de Administraţie al reclamatei a aprobat majorarea tarifului U.D.P. începând cu 1 ianuarie 2015, în virtutea unei serii de considerente, respectiv protejarea împotriva devalorizării, creşterea cheltuielilor aferente acestui serviciu, împrejurarea că tariful a fost aplicat din 2007 până în 2015 la aceeaşi valoare, chiar dacă în acest interval cheltuielile cu aceste bunuri de interes comun în port au crescut substanţial.

În acest sens, reclamanta a notificat pârâta la 28 noiembrie 2014 cu privire la intenţia fermă de majorare a tarifului U.D.P. începând cu 1 ianuarie 2015, de la 0,05 euro/mp/lună la 0,08 euro/mp/lună, dar aceasta a refuzat expres, susţinând că modificarea tarifului poate fi făcut doar prin acordul comun al părţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1840 din 12 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată, reclamanta fiind obligată, în favoarea pârâtei, la plata sumei de 10.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului ales, redus de la 71.112,25 RON.

Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel principal, susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii.

Pârâta a promovat apel incident, criticile sale vizând soluţia primei instanţe de reducere substanţială a cheltuielilor de judecată la 10.000 RON, solicitând admiterea apelului incident, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii apelate în sensul admiterii integrale a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 71.112,25 RON.

Prin decizia civilă nr. 417/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate, atât apelul principal formulat de reclamantă, cât şi apelul incident formulat de pârâtă, împotriva sentinţei civile nr. 1840 din 12 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

Totodată, a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 10.000 RON reprezentând onorariu avocat şi a fost respinsă ca nefondată cererea acesteia de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 noiembrie 2019, reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. - Constanţa a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 417/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente deoarece, printr-o interpretare eronată, s-a stabilit ca o condiţie esenţială existenţa acordului de voinţă a părţilor pentru aplicabilitatea prevederilor contractuale privind modificarea sumelor datorate. Astfel, s-a susţinut că, din coroborarea prevederilor contractuale cu dispoziţiile art. 969-970, art. 977-978 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, se poate observa că înţelegerea părţilor a fost în sensul revizuirii sumelor de plată ce incumbă pârâtei, pe baza unor criterii obiective, sintagma "pe baza acordului părţilor" nepresupunând posibilitatea unui "drept de veto" nejustificat al oricăreia dintre acestea.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a redat prevederile art. 7.1. din contractul de închiriere CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997 potrivit cărora "sumele de plată, ce reprezintă contravaloarea folosinţei ca şi bazele de calcul a acestora, vor fi revăzute anual, după data începerii activităţilor din contract, pe baza acordului părţilor şi a constatării modificării preturilor pe piaţă şi a valorii economice a zonei portului Constanţa Sud la acea dată, făcută de evaluatorii acceptaţi de ambele părţi".

De asemenea, potrivit art. 7.1. din contractul de închiriere nr. CNAPM-00388-CHI-01 din 15 iulie 1993 "chiria prevăzută la art. 6.1. precum şi baza de calcul a acesteia, va fi revăzută anual, pe baza acordului părţilor şi a constatării modificării preţurilor pe piaţă, precum şi a valorii economice a zonei portului Constanţa Sud la acea dată".

Apoi, pentru o bună înţelegere, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 în conformitate cu care "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", dar şi pe cele ale art. 970 C. civ. de la 1864 care prevăd că "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".

Prin urmare, în temeiul bunei-credinţe, al echităţii sau al solidarismului contractual, părţile au obligaţia reconcilierii intereselor lor, în sensul modificării contractului pentru o justă repartizare a profiturilor, atunci când interesele au fost afectate de fenomene economice, întrucât exigenţa de a executa o prestaţie care a devenit în timp prea oneroasă sau, dimpotrivă, derizorie faţă de valoarea reală din momentul încheierii contractului este contrară principiilor enunţate.

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat şi prevederile art. 977 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", precum şi pe cele ale art. 978 C. civ. de la 1864, conform cărora "Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul".

În virtutea acestor prevederi, a apreciat că cele două clauze de la art. 7.1 din cele două contracte relevă înţelegerea părţilor în sensul revizuirii sumelor de plată ce incumbă intimatei-pârâte, pe baza unor criterii obiective, sintagma "pe baza acordului părţilor" nepresupunând însă şi posibilitatea unui "drept de veto" nejustificat al oricăreia dintre părţi, întrucât o interpretare contrară ar lipsi de efecte tocmai această dispoziţie contractuală.

În continuare, a mai subliniat faptul că, astfel cum rezultă şi din probatoriul administrat, pârâta se opune nejustificat soluţionării litigiului, blocând orice demersuri în această direcţie. Astfel, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, din adresa din 9 octombrie 2015 rezultă propunerea făcută intimatei-pârâte, de numire a unui expert comun sau o propunere a unui alt expert, propune căreia aceasta nu i-a dat curs necomunicând niciun răspuns.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că a pus la dispoziţia intimatei-pârâte dovada modului de calcul a majorării tarifului U.D.P. pe care aceasta o solicitase, fără însă a se reglementa în vreun fel problema diferenţei de tarif UDP, iar pârâta a acceptat majorarea tarifului, însă doar începând cu data de 1 iunie 2017, refuzând în mod expres şi nejustificat majorarea tarifului, pentru perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2017, susţinând că modificarea acestui tarif poate fi făcută doar prin acordul comun al părţilor, opinie împărtăşită şi prima instanţă şi de cea de apel.

Ulterior, s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului, între părţi având loc mai multe întâlniri, iar poziţia pârâtei a fost în sensul că nu refuză, în mod expres, aplicarea tarifului U.D.P, însă consideră necesară prezentarea unei note de fundamentare a tarifului, reclamanta înaintând prin adresa din 14 septembrie 2015 nota solicitată. Mai mult de atât, reclamanta a precizat că a procedat şi la efectuarea unui raport de expertiză.

Având în vedere aceste aspecte, în condiţiile în care activitatea reclamantei se supune principiului nediscriminării utilizatorilor infrastructurii portuare, aceasta a reiterat ideea potrivit căreia pârâta A. S.A. refuză, în mod nejustificat, încheierea unui acord cu privire la majorarea tarifului U.D.P. A mai menţionat că nu a renunţat la modificarea şi aplicarea acestui tarif, în cuantumul majorat, notificând lunar pârâta că "nu renunţăm la intenţia de actualizare a tarifului de utilizare domeniu portuar până la valoarea de 0,08 euro/mp/lună începând cu 1 ianuarie 2015".

În final, a precizat că, din analiza textelor legale şi a prevederilor contractuale invocate, rezultă temeinicia acţiunii promovate, fiind întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei, pentru nerespectarea obligaţiei de plată ce derivă din cele două contracte de închiriere existente.

La 7 februarie 2020, intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât acesta nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Strict formal, este invocat drept temei al cererii de recurs pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În realitate, însă, s-a susţinut că toate criticile formulate vizează strict interpretarea pe care instanţa de apel o dă prevederilor contractuale aplicabile în speţă, respectiv a clauzei 7.1 din cele două contracte, iar nu a dispoziţiilor legale.

De asemenea, intimata a invocat şi excepţia inadmisibilităţii recursului, deoarece hotărârea recurată este una definitivă în sistemul căilor de atac.

Conform prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...) privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi". Or, acţiunea promovată are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 208.002,21 euro cu titlu de diferenţă de tarif U.D.P.

Mai precis, în cauză este dedusă judecăţii modalitatea concretă în care are loc modificarea, în cursul perioadei contractuale, a tarifului agreat de părţi pentru utilizarea spaţiului din incinta portului. Prin urmare, cauza de faţă nu priveşte altceva decât activitatea desfăşurată de pârâtă în portul Constanţa, activitate ce intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează situaţiile în care nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În consecinţă, decizia pronunţată în prezentul dosar este una definitivă ce nu poate face obiectul recursului. De altfel, însăşi instanţa de apel a precizat, în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate, că aceasta este una definitivă.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raţionamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

La 28 februarie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă, precum şi a celorlalte apărări formulate pe fondul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 mai 2020 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar fiecare dintre acestea a depus câte un punct de vedere.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 3 noiembrie 2020, când cauza a fost amânată pentru data de 9 februarie 2021, reţinându-se, în esenţă, că amânarea cauzei se impune pentru soluţionarea dosarului nr. x/2020, care are termen la data de 9 noiembrie 2020, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior, prin decizia nr. 71 din 9 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 104 din 1.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, "sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Interpretarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în referire la sintagma "în cererile (…) privind (…) activitatea în porturi", dacă se referă doar la activităţile reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare sau la orice altă activitate economică ce se desfăşoară în porturi, chiar şi fără legătură cu navigaţia civilă".

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibilităţii căii de atac este prioritară excepţiei nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, întrucât, pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Obiectul litigiului îl reprezintă pretenţii, reclamanta solicitând plata unor sume de bani rezultate din activităţi ce implică navigaţia civilă şi activităţi portuare, respectiv obligarea pârâtei la plata echivalentului, în monedă naţională, a sumei de 208.002,21 euro, reprezentând diferenţa de tarif de utilizare a domeniului portuar pentru perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2017. Pretenţiile reclamantei îşi găsesc temei în prevederile contractelor CNAPM-00388-CHI-01 din 15 iulie 1993 şi CNAPM-00181-CAS-01 din 15 ianuarie 1997, în baza cărora pârâta a dobândit dreptul de folosinţă asupra unor suprafeţe de teren aparţinând domeniului portuar, aflate în administrarea reclamantei, iar pe toată durata executării contractelor, părţile au reglementat, detaliat, costul folosinţei infrastructurii portuare.

Potrivit prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere (...)".

În speţă, recursul promovat de recurenta-reclamantă vizează o decizie, cu caracter definitiv, prin care curtea de apel a respins ca nefondat apelul reclamantei, litigiul având la bază o acţiune ce implică navigaţia civilă şi activităţi portuare, în sensul prevăzut de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate la art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Faţă de cele menţionate, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 cu cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că decizia civilă recurată nu poate fi supusă recursului, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac înseamnă faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, decizia recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, în sumă totală de 16.606,11 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte urmează să o respingă având în vedere că intimata-pârâtă nu s-a conformat dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., în sensul depunerii la dosar a dovezilor privind cheltuielile de judecată.

Verificând actele dosarului, se constată că intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar factura seria x nr. x din 2 iulie 2020 în valoare de 16.606,11 RON şi lista de tranzacţii B. în valoare de 16.606,11 RON.

În cuprinsul facturii seria x nr. x din 2 iulie 2020 este menţionat contractul de asistenţă juridică nr. x/19.02.2018, în timp ce în cuprinsul împuternicirii avocaţiale depusă la dosarul de recurs, aflată la fila x, este menţionat contractul de asistenţă juridică nr. x/2020.

Aşadar, cum prin împuternicirea avocaţială, avocatul este împuternicit de client, în baza contractului de asistenţă juridică încheiat, să-l asiste/reprezinte în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi cum dovezile privind cheltuielile de judecată au inserate menţiuni care vizează un contract de asistenţă juridică diferit faţă de cel indicat în cuprinsul împuternicirii avocaţiale depuse la dosar, Înalta Curte constată că nu au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 417/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.