Exclusion of currency risk clauses from abusive clause review due to reflection of monetary nominalism suppletive law

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată 12 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D. prin C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună următoarele:

1.constatarea nulităţii absolute a clauzelor de risc valutar cuprinse în art. 5.1, 5.11 şi 10.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/07.06.2007 încheiat de reclamanţi cu C. S.A. şi a celor cuprinse în cap. IV pct. 1 alin. (1) din CGC şi cap. IV pct. 2 alin. (1) din Condiţiile generale de creditare - CGC din Actului adiţional nr. x/18.04.2011, având în vedere caracterul abuziv prin încălcarea de către pârâte a următoarelor obligaţii: a)obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; b)obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); c)obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; d)obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

2. îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit ipotecar nr. x/07.06.2007 si a Actului adiţional nr. x/18.04.2011 la valoarea cursului valutar de la data încheierii contractului de credit ipotecar nr. x/07.06.2007, anume 1 CHF = 1,9825 RON, calcularea ratelor şi plata lor la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului;

3. obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să ţină seama de eliminarea clauzelor abuzive menţionate la pct. 1) al cererii de chemare în judecată, care să prevadă plata creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU din data contractării creditului, anume 1,9825 RON;

4. restituirea sumei 108.545,1295 CHF achitate în plus de către reclamanţi in temeiul clauzelor abuzive atacate, cu plata dobânzii legale aferente;

5. suspendarea plăţii sumelor (ratelor lunare) nedatorate ca efect direct al constatării nulităţii clauzelor ce sunt supuse analizei şi controlului instanţei în prezenta cerere ca având caracter abuziv.

În drept, reclamanţii au arătat că înţeleg să invoce toate dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi orice alte dispoziţii relevante.

2. Prin sentinţa civilă nr. 924 din 17 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. prin C. S.A., ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că se referă, în esenţă, clauzele criticate de reclamanţi la obligaţia acestora de a restitui creditul în moneda creditului, aceştia asumându-şi riscul valutar.

Tribunalul a reţinut că sunt neîntemeiate capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului nul absolut al clauzelor regăsite în art. 5.1, 5.11 şi 10.2 din contractul de credit ipotecar nr. x/07.06.2007, precum şi în cap. IV pct. 1 alin. (1) şi cap. IV pct. 2 alin. (1) din actul adiţional nr. x/18.04.2011-condiţiile generale de creditare.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la lipsa negocierii s-au reţinut dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi faptul că au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârâtă clauzele contractului de credit, reclamanţii neavând posibilitatea modificării acestora. Tribunalul a reţinut însă că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.

Astfel, dezechilibrul semnificativ nu se poate reţine atât timp cât în susţinerea acestui dezechilibru, reclamanţii nu invocă niciun argument concret şi convingător cu privire la clauzele atacate.

Banca nu l-a plasat pe consumator într-o poziţie inferioară celei reglementate prin lege atâta timp cât C. civ. din 1864 consacră în materia împrumutului principiul nominalismului. Nu poate fi reţinut un dezechilibru cauzat de moneda în care a fost acordat creditul, atât timp cât rambursarea trebuie efectuată în aceeaşi monedă. Nu există nicio dovadă că banca a prezentat francul elveţian ca fiind cea mai stabilă monedă. Totodată, la momentul acordării creditului, această monedă se bucura de stabilitate şi nu există nicio dovadă că acordarea de credite în CHF a determinat consecinţele patrimoniale invocate în cerere.

Prima instanţă a reţinut că reaua-credinţă a băncii nu este dovedită şi nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în CHF, iar Banca nu se putea aştepta, în mod rezonabil, să obţină un profit uriaş din variaţia cursului valutar deoarece nu a anticipat valorizarea CHF.

Tribunalul a argumentat că nu se poate reţine nici incidenţa alin. (1) lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000 deoarece acordarea unui credit în valută nu reprezintă o condiţie contractuală despre care reclamanţii nu au avut posibilitatea sa ia cunoştinţă.

În opinia tribunalului, contrar celor susţinute de reclamanţi, se poate afirma că aceştia au ignorat posibilitatea valorizării CHF, iar această împrejurare nu constituie temei pentru declararea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă. De asemenea, aşa numitele obligaţii de avertizare şi consiliere, a reţinut prima instanţă, nu au temei legal sau contractual.

Nu se poate afirma, a motivat tribunalul, nici faptul că toate riscurile sunt transferate în sarcina împrumutatului.

Tribunalul a mai reţinut că dispoziţiile contractuale privind rambursarea creditului reprezintă o redare fidelă a dispoziţiilor legale privind contractul de împrumut, precum şi că optând pentru un credit în franci elveţieni, reclamanţii au acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar, iar acest aspect nu determină caracterul abuziv al clauzelor atacate.

Referirea la art. 970 C. civ. vechi se face forţând limitele textului legal întrucât in contract nu s-a prevăzut nici o paritate CHF - leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului, iar art. 970 alin. (2) C. civ. prevede ca ele (convenţiile)" obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiei, după natura sa", a motivat prima instanţă.

In acest sens, a reţinut tribunalul, legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui împrumut in aceeaşi moneda in care a fost acordat, iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părţi.

Caracteristica esenţială a creditului nu este moneda în care creditul este obţinut, esenţiale într-un contract de credit fiind cuantumul sumei puse la dispoziţie, dobânda, costurile adiţionale, modul de rambursare, toate aceste informaţii fiind puse la dispoziţia reclamanţilor, astfel că au fost respectate dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, a reţinut tribunalul.

Aşa numitul risc valutar nu derivă din folosirea creditului, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului consumului (Legea nr. 296/2004), a argumentat prima instanţă.

Tribunalul a reţinut că, în cauză, norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, iar prin contractul de credit nu s-a derogat de la această normă. Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unităţile sale, acordând reclamanţilor posibilitatea sa găsească cel mai bun curs valutar, s-a reţinut că este exclus a se constata ca restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv.

Tribunalul a reţinut că prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, dar acest act normativ nu îşi găseşte aplicarea în cauză, având în vedere principiul neretroactivităţii şi data încheierii contractului a cărui analiza face obiectul cauzei.

Hotărârea pronunţata de CJUE in cauza C-26/13 nu priveşte si nu tranşează chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut in moneda naţionala care urma sa fie restituit in funcţie de CHF si nu ca in speţa dedusa judecaţii unde împrumutul a fost acordat in CHF, a motivat prima instanţă.

Contractul de credit în valută conţine un element de risc valutar, a reţinut tribunalul, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Semnificativ este faptul că atât C. civ. din 1864, cât şi noul C. civ. consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală, a reţinut tribunalul.

Creditul acordat de bancă nu a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor, în sensul art. 25-27 din Codul consumului şi art. 3 - art. 7 din O.G. nr. 21/1992, ci a servit intereselor legitime patrimoniale ale acestora, a argumentat prima instanţă.

Petitele referitoare la îngheţarea (stabilizarea) cursului de risc valutar şi obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi sunt lipsite total de temei juridic, a reţinut prima instanţă.

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea reclamanţilor, devenind incidente prev. art. 969 C. civ. din 1864, iar reclamanţii au optat pentru primirea unei sume de bani în franci elveţieni şi s-au obligat să returneze suma primită în aceeaşi monedă. Ca urmare a manifestării de voinţă a reclamanţilor, în cadrul contractului de credit încheiat de părţi s-au introdus date referitoare la moneda creditului.

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţă obligatorie, ci are menirea de a particulariza dispoziţiile legale generale aplicabile in rem şi in personam.

A mai reţinut tribunalul că art. 5.1 din contract stipulează că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, prin urmare, reclamanţii s-au obligat să restituie suma împrumutată în moneda CHF.

În realitate, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii pretind modificarea unei obligaţii esenţiale, solicitând instanţei să intervină în însăşi cauza contractului de credit, aspect ce excedează protecţiei oferite de prevederile Legii nr. 193/2000, a argumentat prima instanţă.

Tribunalul a reţinut, totodată, că reclamanţii şi-au asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care realizau veniturile.

Prima instanţă a apreciat că nu poate fi admisă nici solicitarea reclamanţilor de a se dispune stabilizarea cursului de schimb valutar la cursul de la momentul survenirii evenimentului care ar fi generat pretinsul dezechilibru contractual sau la cursul de schimb de la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum au precizat la termenul din 17.03.2017, având în vedere principiul nominalismului monetar, împrejurarea că reclamanţii şi-au asumat în mod liber şi conştient riscul valutar şi inexistenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, tribunalul a apreciat că se impune să fie respinse ca neîntemeiate şi capetele de cerere referitoare la restituirea sumei achitate în plus de reclamanţi, provenită din diferenţa de curs valutar şi suspendarea plăţii ratelor lunare până la rămânerea definitivă a fondului cauzei, aceste capete de cerere având un caracter accesoriu.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1955 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat pretenţiile într-o maniera suficientă şi completă, iar faptul că părţile nu sunt de acord cu soluţia instanţei aceasta nu echivalează cu neanalizarea susţinerilor acestora.

Instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE au fost transpuse în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000, iar, pe cale de consecinţă, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000.

A mai reţinut instanţa de apel că trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, precum şi faptul că, deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului.

Având în vedere cele arătate, precum şi statuările CJUE din cauza Kasler, dar şi din cauza Matei instanţa de apel a motivat că prevederile contractuale contestate, reţinând motivele pentru care au fost contestate, au strânsă legătură cu acordarea creditului şi fac parte din obiectul principal al contractului, odată ce criticile apelanţilor vizează însăşi moneda în care s-au acordat creditele şi în strânsă legătură, riscul valutar.

Clauzele ce au fost contestate nu au vizat conţinutul lor concret şi nici raportul contractual în integralitate, ci, doar referitor la moneda creditului şi riscul valutar, iar în aceste condiţii instanţa de apel a apreciat că aspectele contestate ţin de obiectul contractului şi orice altă distincţie ar fi una artificială.

De asemenea, instanţa de apel a motivat că nu se pot reţine susţinerile în sensul că nu se pot include în obiectul principal al contractului clauzele contestate, prin raportare la Hotărârea CJUE pronunţată în cauza Kasler deoarece în cauza de faţă restituirea creditului are loc în "aceeaşi monedă în care a fost restituit", situaţia fiind diferită faţă de acea avută în vedere de instanţa europeană.

Nu se poate ignora faptul că instanţa europeană a stabilit că intră în competenţa instanţei naţionale posibilitatea de a verifica caracterul esenţial al clauzei prin raportare la natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul juridic şi factual, iar în cauza de faţă în mod corect s-a apreciat că prevederile referitoare la moneda creditului fac parte din obiectul principal al contractului, a reţinut instanţa de apel.

Se impune a se preciza, însă, a argumentat instanţa de prim control judiciar, că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, cu condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a acesteia. Trebuie totodată observat, în legătură cu această ultimă cerinţă, dacă aspectele invocate de către apelanţi, referitoare la obligaţia de informare si practicile comerciale înşelătoare au afectat într-un mod nepermis dispoziţiile contractuale apreciate ca făcând parte din obiectul contractului.

Instanţa de apel a reţinut că verificarea îndeplinirii obligaţiei de informare în concret, raportat la datele speţei este importantă în această materie, precum şi că acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost şi nu este interzisă în legislaţia românească, posibilitatea acordării de credite şi constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară, fără ca aceste contracte să capete în acest mod caracter aleatoriu. De asemenea, creditul în CHF nu poate fi considerat, prin el însuşi, un produs toxic, periculos ori neconform.

Faptul că apelanţii au acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor lor, a reţinut instanţa de apel, nu poate fi ulterior imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

În concret, alegerea a avut în vedere nu exclusiv moneda de contractare, ci şi celelalte elemente ale ofertei bancare ce i-au determinat în final să accepte creditul acordat pentru satisfacerea unor interese economice concrete.

În acest cadru, instanţa de apel a subliniat că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale, dar nu nerezonabilă. Astfel, nu i s-ar putea impune băncii, în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF - leu în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară. Pe toată durata contractului, exista însă posibilitatea refinanţării creditului într-o altă monedă dacă aprecia că modificările cursului valutar fac prea oneros contractul în raport de ofertele de creditare existente pe piaţă.

Instanţa de apel a subliniat că în afara situaţiei în care s-ar fi dovedit că banca a ascuns cu intenţie informaţii pe care le-ar fi deţinut cu privire la evoluţia cursului CHF - Leu în perioada de derulare a contractului, afirmată, dar nedovedită în cauză, riscul fluctuaţiilor le-ar fi putut afecta deopotrivă pe ambele părţi, neputându-se susţine că a fost de plano asumat exclusiv de consumator. În continuare, dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi depăşeşte cadrul regimului nulităţii care priveşte încălcarea cerinţelor legale la data încheierii actului juridic.

Totodată, instanţa de apel a subliniat că împrejurarea susţinută în sensul cunoaşterii de către pârâtă a modului în care va fluctua cursul valutar şi ascunderii faţă de consumator a acestei informaţii esenţiale privind convenţia încheiată nu putea fi reţinută de prima instanţă pe baza probelor administrate dincolo de afirmaţiile părţii pentru a considera că a avut loc o informare defectuoasă a consumatorului şi că profesionistul a acţionat cu reaua-credinţă a pârâtei.

Întreaga argumentare cu privire la acest aspect, a reţinut instanţa de apel, se bazează pe prezumţii decurgând din evenimente externe şi ulterioare încheierii contractului, nerelevante în cadrul procesual de faţă.

Apelanţii-reclamanţi aveau obligaţia de a prezenta măcar un minim de dovezi din care să reiasă că banca a avut cunoştinţă că urma o apreciere semnificativă a francului elveţian, prezentarea unor documente publice nefiind de natură să dovedească faptul că intimata-pârâtă avea cunoştinţă de modificările de curs valutar care urmau şi că a dorit să profite de pe urma acestora, respectivele documente putând fi consultate chiar şi de apelanţii- reclamanţi la încheierea contractelor or în cursul derulării acestora.

În ceea ce priveşte pretinsul comportament neloial al pârâtei, instanţa de apel a reţinut că cele susţinute sunt simple alegaţii, care nu pot atrage concluzia că informaţiile puse la dispoziţiei au fost false, mincinoase, sau au putut induce în eroare consumatorul.

Prin raportare la cele reţinute referitoare la dreptul la informare şi la practicile înşelătoare, instanţa de apel a conchis că nu se poate reţine lipsa caracterului clar şi inteligibil a clauzelor contestate şi cât timp se apreciază că analiza se face din punctul de vedere al art. 4. alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în prezenţa unui caracter clar şi inteligibil, legea exclude o analiză din punctul de vedere al art. 4.1.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale invocate din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992) nu sunt incidente în cauză.

Instanţa de apel a constatat că tribunalul a interpretat şi aplicat în mod corect principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. 1864, care validează practica restituirii creditului în aceiaşi monedă şi în suma numerică împrumutată indiferent de modificarea preţului acestei monede.

Prin hotărârea pronunţată în data de 20.09.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de faţă, CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuţie în dosarul de faţă, a motivat instanţa de apel.

Conform hotărârii CJUE instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului, este exprimată într-un mod clar şi inteligibil, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţei şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Faţă de redactarea evidentă a hotărârii menţionate anterior, instanţa de apel a reţinut că analiza se face în ordinea indicată de CJUE, în etapele enumerate de către aceasta şi doar în măsura în care toate condiţiile unei anumite etape sunt îndeplinite se poate trece, mai departe, la cercetarea următoarei faze.

Având de verificat în primul rând dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern, instanţa de apel a constatat că acestea transpun în convenţie principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. din 1864, aşa cum a reţinut şi tribunalul.

Această normă este una dispozitivă supletivă însă nici prin hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc şi nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă, a motivat instanţa de apel.

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, a mai reţinut instanţa de prim control judiciar.

Că acesta este sensul statuării CJUE rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi din considerentele prezentate în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, la care se face trimitere şi în hotărârea Andriciuc.

Astfel, în lumina jurisprudenţei CJUE se poate reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, a argumentat instanţa de apel.

Trimiterea la Regulamentul nr. 17/2012 al BNR nu duce la o altă concluzie, întrucât, pe de o parte textul nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, iar pe de altă parte, sensul unor termeni poate diferi în cuprinsul unor acte normative, aspect care rezultă din simpla lecturare a definiţiei produsului din Codul Consumului comparativ cu reglementarea din Regulament.

În ceea ce priveşte susţinerile că răspunderea pentru produsele defectuoase este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată, instanţa de apel a reţinut că, din punct de vedere teoretic, sunt corecte, însă, nu pot fi primite afirmaţiile pe care se fundamentează solicitarea de angajare a răspunderii intimatelor-pârâte. Toate susţinerile în sensul că banca a cunoscut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de ea în detrimentul consumatorilor, în lipsa unor minime dovezi în acest sens, rămân simple afirmaţii, a reţinut instanţa de apel.

Simplele susţineri în sensul promovării agresive a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare, nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative.

Cât priveşte criticile privitoare la clauza de risc valutar formulate prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a apreciat că acestea nu pot fi primite, reţinând incidenţa în litigiu a cauzei C-186 şi faptul că tribunalul a soluţionat în mod corespunzător acest petit.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, prin hotărârea pronunţată în data de 20.09.2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de faţă, CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuţie în dosarul de faţă.

Conform hotărârii CJUE instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept (pgf. 29), dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului (pgf. 41), este exprimată într-un mod clar şi inteligibil (pgf. 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţei şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

A motivat instanţa de apel că, faţă de redactarea evidentă a hotărârii menţionate anterior, analiza se face în ordinea indicată de instanţa europeană, în etapele enumerate de către aceasta şi doar în măsura în care toate condiţiile unei anumite etape sunt îndeplinite se poate trece, mai departe, la cercetarea următoarei faze.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că CJUE nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Că acesta este sensul statuării CJUE, a motivat instanţa de apel, rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi din considerentele prezentate în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG şi în hotărârea Andriciuc.

Astfel, a conchis instanţa de apel, în lumina jurisprudenţei CJUE se poate reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nepronunţarea cu privire la cele două capete de cerere privind restituirea sumei de 108.545,1295 CHF achitate în plus, instanţa de apel a reţinut că atâta timp cât capetele principale au fost respinse, nici pretenţiile accesorii nu pot fi admise, nefiind vorba despre vreo nepronunţare asupra acestora.

4. La 10 decembrie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1955 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

In argumentarea cererii de recurs, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, se susţine, în esenţa, că decizia instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei speciale privind protecţia consumatorilor şi a normelor europene în domeniul protecţiei consumatorilor.

Recurenţii au susţinut că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel motivează făcând referire la exceptarea de la analiza ce defineşte obiectul contractului, in condiţiile in care clauzele sunt exprimate in mod clar si inteligibil, iar nici Legea nr. 193/2000 si nici Directiva nu definesc noţiunea de "obiect al contractului".

Pentru a justifica cele susţinute prin hotărâre, instanţa de apel face referire la Cauza Kasler vs. Ungaria (C-26/13), concluzionând că argumentele acestei decizii sunt fundamentul care determină imposibilitatea analizei clauzei de risc valutar prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Contrar acestei opinii exprimata de instanţa de apel in sentinţa recurata de la filele x, recurenţii au arătat că interpretarea legala a legii in coroborare cu cauza Kasler duce la concluzii opuse.

In acest sens, Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia persoanele care achiziţionează bunuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale şi împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esenţiale din contracte.

Au mai arătat recurenţii că inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii privind protecţia consumatorilor, în sensul de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului s-au survenit pe parcursul contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Legea restabileşte echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voinţa contractuala a profesionistului, iar această competenţă de reechilibrare a prestaţiilor părţilor o au instanţele, adaptând contractele sau suplinind in contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejează pe consumator.

S-a mai arătat că, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

In materia protecţiei consumatoriier, prin adoptarea Directivei 93/13/CEE transpusă în legislaţia naţională prin Legea 193/2000, legiuitorul a urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei posibilitatea de a anula clauzele abuzive.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, au susţinut recurenţii, a stabilit în cauza C-240/98 că protecţia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea, iar în cauza C-241/98, instanţa europeană recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, precum şi că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, existând, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.

Recurenţii au arătat că tribunalul corect a reţinut că acest contract de credit este un contract de adeziune, singura posibilitate a consumatorilor fiind aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, iar singura opţiune este aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Potrivit art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, au arătat recurenţii, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contracteler de împrumut încheiate cu societăţile bancare), este contrară bunei credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident in detrimentul consumatorului.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Raportând comportamentul reclamantului la noţiunea de consumator mediu şi normal informat este mai mult decât evident faptul că acesta nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian.

Astfel, banca avea obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Au susţinut recurenţii că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar, în acest sens stabilind şi Curtea Constituţională a României prin decizia invocata în cadrul cererii de apel, ca urmare tocmai a invocării neconstituţionalităţii de însăşi intimata C..

Recurenţii au menţionat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sancţionată în dreptul european si naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate. Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar si inteligibil şi trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l priveşte.

Recurenţii au mai arătat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13, nu poate fi redusă, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător.

Contrar a ceea ce a stabilit instanţa de apel, au susţinut recurenţii, sunt aplicabile in speţă statuările CJUE din cauza C-26/13, paragraful 59, întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul că obiectul principal al contractului nu acoperă o clauză, cuprinsa intr-un contract de împrumut încheiat in moneda străina intre un vânzător sau un furnizor si un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, in temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplica cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât in cazul in care se constata ca respectiva clauza stabileşte o prestaţie esenţiala a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează. O astfel de clauză nu poate fi considerata ca înglobând o "remuneraţie" al cărei caracter adecvat să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă, în temeiul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Au mai arătat recurenţii că potrivit hotărârii CJUE date in cauza C-26/13, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul ca, în ceea ce priveşte o clauză contractuala, precum cea în discuţie in litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie înţeleasa ca impunând nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca respectivul contract să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se refera clauza respectiva, precum si relaţia dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator sa poată sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecinţele economice care rezulta clin aceasta in ceea ce îl priveşte.

Raportându-se la modul in care CJUE a interpretat dispoziţiile Directivei 93/13, recurenţii au susţinut că instanţa urmează a avea in vedere prevederile art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000.

Cerinţa negocierii clauzelor contractuale impusa de lege trebuie sa fie efectivă, pârâta având obligaţia de a explica reclamanţilor, anterior încheierii contractului, modul de comportare pe piaţa monetara a valutei CHF, de a aduce la cunoştinţa acestora că în perioade de criză economică această moneda are tendinţe de hipervalorizare, aşa încât consumatorul sa fie conştient ca in momentul in care îşi asuma restituirea unui credit in moneda naţionala, dar echivalent monedei CHF pe o perioada destul de lunga, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF.

Au susţinut recurenţii că, văzând statuările CJUE Cauza 26/13 Kasler, paragraf 75, clauza care impune suportarea de către reclamantul-consumator a riscului valutar nu expune in mod transparent funcţionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei străine la care se refera clauza respectiva, precum si relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul sa poată sa evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezulta din aceasta in ceea ce îi priveşte.

Cată vreme instanţa naţionala poate sa constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi fara a fi sesizata de autoritatea publica in materie protecţiei consumatorilor, din identitate de raţiune, trebuie considerat ca si in cazul unei acţiuni judiciare promovate direct de cel ce se consideră prejudiciat de o clauza pretins abuziva instanţa poate proceda la modificarea clauzelor contractuale in sensul înlăturării prevederilor constatate ca abuzive, au mai arătat recurenţii.

Prin urmare, legea interna permitea ca in cazul in care intr-o procedura judiciara instanţa de judecata constata existenta unei clauze abuzive intr-un contract sa dispună modificarea acesteia, in măsura in care se aprecia că poate rămâne în fiinţă contractul.

Recurenţii au arătat că în prezenta cauză pârâta nu a făcut dovada că la momentul contractării creditului in franci elveţieni, le-a adus la cunoştinţă reclamanţilor posibilitatea devalorizării monedei creditului, deşi în calitatea sa de profesionist avea această posibilitate cunoscând predicţiile cursului valutar pentru franci elveţieni. Prin urmare, pârâta a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, ceea ce produce un dezechilibru semnificativ.

S-a mai arătat că, în condiţiile în care creditul in franci elveţieni era un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la monedă în care reclamanţii au contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, reclamanţii s-au obligat să returneze sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate in contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF-LEU din perioada respectivă.

Recurenţii au mai susţinut că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora şi, de asemenea, ca efect al constatării nulităţii clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditelor - CHF, se impune restituirea prestaţiilor (plăţilor) efectuate de către reclamanţi în temeiul acestor clauze abuzive, care impune si emiterea unui nou grafic de rambursare.

Printr-o altă critică recurenţii-reclamanţi au invocat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului.

Evocând dispoziţiile art. 1578 alin. (2) şi alin. (3) din C. civ. de la 1864, recurenţii au susţinut că aceste reglementări sunt temelia juridică pe care s-a edificat, doctrinar şi jurisprudenţial, aşa-numitul principiu al nominalismului monetar, care pretinde îngheţarea creanţei băneşti la nivelul valorii sale nominale din data naşterii creanţei, astfel încât, indiferent de inflaţie şi de fluctuaţiile valorice ale monedei de plată de până la epoca plăţii, debitorul să fie ţinut doar de suma nominală datorată.

De vreme ce art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 evocă preţul monedei în timpul in care a fost împrumutată, înseamnă că, în cazul creditelor in valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului. În caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanţa va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului, indiferent de fluctuaţiile cursului de schimb, au susţinut recurenţii.

În configuraţia sa originară, clasică, principiul nominalismului monetar este favorabil debitorului şi defavorabil creditorului, fiind un mecanism de protecţie a debitorului contra riscurilor de creştere nelimitată a inflaţiei sau, după caz, a cursului de schimb al monedei naţionale. Evoluţia concepţiilor cu privire la acest principiu a căpătat recent un aspect sinuos in doctrină şi in jurisprudenţă, fiind sesizabilă o deturnare de la înţelesul său originar, real, s-a mai arătat.

Recurenţii au arătat că decizia pronunţată de CJUE, in cauza Andriciuc şi alţii contra E., la pct. 37, a reţinut că textul legal are caracter supletiv astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

S-a mai susţinut că, în cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864.

Se observă, au mai susţinut recurenţii, că, in concepţia CJUE, nominalismul monetar este o regulă supletivă care poate abate traiectoria raportului juridic de la trendul stabil al valorii nominale a datoriei băneşti, ceea ce este un mod indirect de a spune că regula nominalismului monetar, în caz de inflaţie sau de devalorizare a monedei naţionale in raport de valuta plătii, este o regulă favorabilă debitorului şi defavorabilă creditorului.

Înţelesul exact al principiului nominalismului monetar a fost şi a rămas acelaşi, respectiv normă supletivă menită a apăra debitorul de efectele prejudiciabile ale fluctuaţiilor monetare.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au invocat greşita aplicare a art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutăţirea situaţiei in propria cale de atac.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au considerat ca instanţa de apel nu a analizat capetele de cerere formulate, întrucât a stabilit contrar solicitărilor acestora că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE atrage aplicarea art. 4 alin. (1) din aceeaşi directivă. Instanţa de prim control judiciar a apreciat că sunt excluse de la analiza capetele de cerere vizând riscul valutar, cu consecinţa lipsei analizei capătului de cerere privind îngheţarea/stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plaţilor conform contractului de credit dar si a obligării intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic şi la restituirea sumelor solicitate ca fiind achitate in plus in temeiul clauzelor abuzive.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea principiului disponibilităţii instituit de prevederile art. 477 C. proc. civ. susţinând interpretarea si aplicarea nelegală a acestui principiu.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au arătat că, având in vedere capetele de cerere asupra cărora au solicitat sa se pronunţe prima instanţă si asupra cărora au adus critici prin cererea de apel, instanţa de apel nu s-a pronunţat in niciun fel, decizia vizând în mod exclusiv doar ceea ce a stabilit tribunalul, însuşindu-şi pe deplin considerentele reţinute de acesta, fara însă a mai analiza si nelegalitatea hotărârii primei instanţe în virtutea criticilor aduse prin cererea de apel.

Au mai susţinut că au în vedere modul de rezolvare al incidenţei principiului nominalismului si modul in care a fost pus in discuţie si rezolvat de tribunal, astfel că instanţa de apel doar însuşindu-şi considerentele sentinţei, in fapt, nu s-a pronunţat si nu a rezolvat acest aspect. In acest sens, instanţa de apel a lăsat nerezolvat aspectul privind interpretarea greşita data dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. 1864 privind principiul nominalismului.

5. Intimata-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a F. S.A., excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal al F. S.A. şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant convenţional exercitată de G., prin avocat H./I. pentru F. S.A..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 30 martie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat admiterea în principiu a recursului şi acordarea unui termen pentru soluţionarea acestuia, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a prorogat discutarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocate de recurenţi, acestea fiind respinse, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., iar, pe de altă parte, soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, tribunalul a interpretat şi aplicat în mod judicios principiul nominalismului monetar, care validează practica restituirii creditului în aceeaşi monedă şi în aceeaşi sumă numerică împrumutată indiferent de modificare apreţului acestei monede.

Clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a motivat că prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern, iar acestea transpun în convenţie principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. din 1864, aşa cum a reţinut şi tribunalul.

Înalta Curte reţine că, fiind vorba de un împrumut de consumaţie cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, iar clauză contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat şi suportarea de împrumutaţi a eventualelor diferenţe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale acestora.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Cum soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, precum şi susţinerile acestora că pârâta a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, ceea ce produce un dezechilibru semnificativ, nu pot fi reţinute.

Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că sunt aplicabile in speţă statuările CJUE din cauza C-26/13, paragraful 59, faţă de dispoziţiile articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, în condiţiile în care prevederile contractuale contestate au strânsă legătură cu acordarea creditului, iar criticile recurenţilor vizează însăşi moneda în care s-a acordat creditul şi sunt în strânsă legătură cu riscul valutar, acestea făcând parte din obiectul principal al contractului, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Trebuie menţionat că hotărârea pronunţata de CJUE in cauza C-26/13 nu priveşte chestiunea riscului valutar, în cauza respectivă fiind vorba despre acordarea unui împrumut în moneda naţionala care urma sa fie restituit in funcţie de CHF si nu de un împrumut acordat in CHF, cum este cazul în litigiul pendinte.

Printr-o altă critică recurenţii-reclamanţi au invocat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului şi au susţinut că de vreme ce art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864 evocă preţul monedei în timpul in care a fost împrumutată, înseamnă că, în cazul creditelor in valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului.

Această critică nu poate fi primită.

Astfel, se reţine că, în cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a facut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul pretului intrinsec ce acele monede avusesera în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat şi greşita aplicare a art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutăţirea situaţiei in propria cale de atac, susţinând că instanţa de apel nu a analizat capetele de cerere formulate, întrucât a stabilit contrar solicitărilor acestora că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE atrage aplicarea art. 4 alin. (1) din aceeaşi directivă. Totodată, au arătat că instanţa de prim control judiciar a apreciat că sunt excluse de la analiza capetele de cerere vizând riscul valutar, cu consecinţa lipsei analizei capătului de cerere privind îngheţarea/stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plaţilor conform contractului de credit dar si a obligării intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic şi la restituirea sumelor solicitate ca fiind achitate in plus in temeiul clauzelor abuzive.

Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac a fost instituţionalizată prin dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. Potrivit acestei reguli chiar dacă hotărârea este greşită, ea nu poate fi modificată ori desfiinţată dacă astfel s-ar crea celui ce exercită calea de atac o situaţie mai grea decât cea rezultată din hotărârea atacată.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a păstrat soluţia primei instanţe, prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, în tot, apreciind în baza raţionamentului juridic efectuat că hotărârea tribunalului este corectă, nu poate fi vorba de încălcarea art. 481 C. proc. civ. privind neînrăutăţirea situaţiei in propria cale de atac.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea principiului disponibilităţii instituit de prevederile art. 477 C. proc. civ. susţinând interpretarea si aplicarea nelegală a acestui principiu.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au arătat că, având in vedere capetele de cerere asupra cărora au solicitat sa se pronunţe prima instanţă si asupra cărora au adus critici prin cererea de apel, instanţa de apel nu s-a pronunţat in niciun fel, decizia vizând în mod exclusiv doar ceea ce a stabilit tribunalul, însuşindu-şi pe deplin considerentele reţinute de acesta, fara însă a mai analiza si nelegalitatea hotărârii primei instanţe în virtutea criticilor aduse prin cererea de apel. S-a susţinut, totodată, că instanţa de apel a lăsat nerezolvat aspectul privind interpretarea greşita data dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. 1864 privind principiul nominalismului.

Aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate ca fiind o încălcare a principiului disponibilităţii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot conduce la concluzia încălcării principiului disponibilităţii, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată şi nici nu se poate susţine cu temei nerespectarea vreunuia dintre principiile fundamentale ale procesului civil.

Susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel a lăsat nerezolvat aspectul privind interpretarea greşita data dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. 1864 privind principiul nominalismului, nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa de prim control judiciar în considerentele deciziei recurate a reţinut că tribunalul a interpretat şi aplicat în mod corect principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. 1864, care validează practica restituirii creditului în aceiaşi monedă şi în suma numerică împrumutată indiferent de modificarea preţului acestei monede.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1955 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.