Abusive nature of foreign-currency repayment clauses excluded from Unfair Contract Terms Directive scope by national monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la data de 2 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. Membră a C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. (taxa judiciara de timbru, timbru judiciar, onorariu avocat, alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu).

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Directiva Consiliului 93/13/CEE, art. 453 C. proc. civ., art. 970 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8480 din 15 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, la data de 14.08.2015, sub dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 11719 din 4 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 decembrie 2015, sub nr. x/2015.

La data de 21 ianuarie 2016, reclamanta A. şi-a precizat acţiunea, prin care a indicat că diferenţa de curs valutar este în cuantum de 284.210 RON, valoare aferentă primului capăt de cerere, petitele 2 şi 3 fiind accesorii.

Prin sentinţa civilă nr. 867 din 15 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, din analiza coroborata a clauzelor art. 1.1, art. 1 pct. 2, 8.1 şi art. 9.1 din contractul de credit, că împrumutatul are obligaţia de a rambursa creditul în valuta în care a fost acordat.

Tribunalul a reţinut că atât C. civ. din 1864, cât şi noul C. civ. consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, acesta fiind tradiţional în contractele de împrumut.

Prima instanţă a mai reţinut, în ceea ce priveşte clauzele atacate, că acestea nu impun reclamantei să folosească un anume curs valutar, al paratei, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei clauze abuzive.

Nu se poate susţine existenta dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, câtă vreme variaţia cursului de schimb poate genera fie o creştere a gradului de îndatorare a împrumutatului (în situaţia aprecierii CHF în raport cu moneda naţională), fie o scădere a pragului de îndatorare a împrumutului (în situaţia în care se apreciază moneda naţională în raport cu CHF), a argumentat prima instanţă. În consecinţă, ambele părţi şi-au asumat riscul ca pe parcursul executării contractului suma ce trebuie restituită să valoreze mai mult sau mai puţin în raport cu moneda naţională.

Prima instanţă nu a retinut susţinerile reclamantei, în sensul că nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă despre riscul valutar la momentul încheierii contractului, pârâta încălcându-şi obligaţia de informare şi de consiliere şi de a indica cu exactitate condiţiile de creditare preţul sau tariful datorat, in condiţiile in care contractul cuprinde clauze clare, referitoare la obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în CHF, reclamanta fiind deci în măsură să aprecieze că există posibilitatea creşterii pragului de îndatorare ca urmare a creşterii CHF în raport cu moneda naţională, astfel încât reclamanta a acceptat în deplină cunoştinţă de cauză fluctuaţia cursului valutar. De asemenea, în condiţiile în care variaţia cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, tribunalul a motivat că nu era necesară o informare, constatare sau avertizare specială cu privire la acest aspect.

Tribunalul a arătat că în cauza C-415/11 Mohamed Aziz, paragraful 71, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, potrivit articolului 4 alin. (1) din Directiva93/13 CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându-se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului.

În privinţa dezechilibrului semnificativ, în cauza C-415/11 Mohamed Aziz, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că pentru a şti dacă o clauză provoacă un "dezechilibru semnificativ" între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens. Instanţa naţională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

Prima instanţă a argumentat că nu poate fi reţinută nici reaua-credinţă a băncii, întrucât, conform clauzelor contestate, fluctuaţia cursului valutar are efecte asupra obligaţiei de plată, putând determina, fie creşterea gradului de îndatorare, fie scăderea gradului de îndatorare. Reaua-credinţă a băncii s-ar fi putut reţine în cazul în care în care clauzele contractuale ar fi exclus posibilitatea scăderii gradului de îndatorare a împrumutului, în ipoteza în care cursul CHF-LEU ar fi fost favorabil consumatorului sau în situaţia în care banca ar fi avut posibilitatea să stabilească cursul valutar.

Tribunalul a motivat că obligaţia generala precontractuala de informare nu îşi are temeiul în art. 970 C. civ., intrucat aceste dispozitii legale au in vedere etapa executării contractului, deci o etapă ulterioară încheierii contractului, iar referirea la principiul bunei-credinţe prevazut de acest articol se face forţând limitele textului legal, întrucât in contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca faptul că s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului, în timp ce art. 970 alin. (2) C. civ. prevede în ceea ce priveşte convenţiile că acestea obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa.

Prima instanţă a reţinut că îngheţarea cursului valutar, în sensul dorit de reclamantă, ar echivala cu schimbarea obiectului material al contractului, în lipsa unui temei legal.

Chiar daca in prezent restituirea imprumutului in CHF este impovaratoare pentru reclamanta ea nu reprezinta un castig pentru banca, in schimb inghetarea cursului de schimb valutar la data incheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca ceea ce ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C. civ. vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., iar cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 407 din 21 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 867 din 15 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza 186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii contra B. cu precădere aspectele reţinute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuţie să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menţionate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

A reţinut instanţa de apel că prima verificare pe care instanţa naţională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În vederea efectuării acestei analize, instanţa de apel a considerat că trebuie avut în vedere şi considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive. În consecinţă, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi. În această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Rezultă din cele de mai sus, a motivat instanţa de apel, că prevederile contractuale care preiau o dispoziţie din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci şi normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., dispoziţii cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară în cadrul convenţiei. Astfel de norme, cu caracter supletiv, stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este obligatorie, şi nu facultativă, în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca atare, normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluenţând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părţile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voinţă de la conduita prescrisă prin astfel de norme.

Prin urmare, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, dacă părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acelaşi context, instanţa de apel a avut în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a legii conversiei creditelor în CHF la cursul istoric.

4. La 26 aprilie 2018, împotriva deciziei civile nr. 407 din 21 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii pe fond a cererii de chemare în judecată, constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar si îngheţarea cursului valutar.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susţinut că, la fila x din decizia recurată, instanţa de apel apreciază si motivează in mod greşit aplicarea principiului nominalismului, hotărârea cuprinzând motive contradictorii, în sensul că acţiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica atât dispoziţiile în parte a legii speciale, cât şi principiul nominalismului, în mod vădit prezintă o contradicţie din punct de vedere juridic, fiind astfel incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui ultim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a considerat că poate fi aplicabil fie principiul nominalismului, daca acţiunea ar fi fost bazata pe dreptul material (răspundere civila contractuala, nulitate absoluta), fie Legea 193/2000 cu consecinţa constatării nulităţii absolute in ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut ca nefiind întemeiata cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, insa, deşi acţiunea îşi avea fundamentul aproape in totalitate pe dispoziţiile Legii 193/2000, a fost analizat succint apelul declarat, neamintindu-se niciunul dintre elementele ce ar putea sa constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a băncii.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de apel a interpretat eronat Hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza 186/16 Andriciuc vs B..

În cauză, analiza principiului nominalismului făcută de instanţa de apel este inexactă. Astfel, s-a reţinut că reclamantei, în calitate de împrumutată, i s-ar aplica principiul nominalismului fără să ţină seama că în esenţă reclamanta nu a încasat franci, ci a încasat RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

A susţinut recurenta că, in raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intra sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este obiect al contractului, conform CJUE, nefiind exclus de la analiza.

De asemenea, a arătat recurenta, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligaţie.

Instanţa de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil şi clar al clauzei de la art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatoarei, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract de credit.

5. Intimata-pârâtă S.C. B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei A. şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, susţinând în principal că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor ce fac obiectul litigiului şi care să conducă la nulitatea acestora.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26.02.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19.

Prin rezoluţia din 25 septembrie 2020 s-a stabilit termen la 12.01.2021, care a fost preschimbat, din oficiu, pentru 9 februarie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecăţii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susţinut că, la fila x din decizia recurată, instanţa de apel apreciază si motivează in mod greşit aplicarea principiului nominalismului, hotărârea cuprinzând motive contradictorii, în sensul că acţiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica atât dispoziţiile în parte a legii speciale, cât şi principiul nominalismului, în mod vădit prezintă o contradicţie din punct de vedere juridic.

Această critică nu este fondată, întrucât considerentele deciziei recurate relevă raţionamentul instanţei de apel cu privire la aplicarea Legii nr. 193/2000 şi a principului nominalismului monetar, neputându-se susţine existenţa unor motive contradictorii, care să determine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., iar, pe de altă parte, soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, fiind vorba de un împrumut de consumaţie cu dobândă, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că acea clauză contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat şi suportarea de împrumutat, respectiv codebitor a eventualelor diferenţe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale împrumutatei.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanta-reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu poate face obiectul examinarii caracterului abuziv din perspectiva condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, cum soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentele recurentei-reclamante prin care se susţine că instanţa de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil şi clar al clauzei de la art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatoarei, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract de credit, nu pot fi reţinute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 407 din 21 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.