Restitution of pre-contract payments following unilateral termination by judicial liquidator under insolvency law

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25.08.2015 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii B. şi C. solicitând să se dispună: obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 450.000 Euro, achitată de A. cu titlu de plată parţială din preţul imobilului situat în Bucureşti, str. x, în temeiul antecontractului, obligarea pârâţilor la achitarea dobânzii legale aferente sumei de 450.000 euro, cu începere de la data de 01.04.2015 şi până la data plăţii efective, obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Prin sentinţa civilă nr. 1/04.01.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâţii B., C. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. suma de 400.000 euro, reprezentând preţ contract la care se adaugă dobânda legală calculată începând cu data de 01.04.2015 şi până la data achitării efective a debitului.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat modificarea hotărârii şi admiterea acţiunii şi cu privire la plata sumei de 50.000 euro plus penalităţile aferente.

Împotriva sentinţei civile nr. 1/04.01.2017 au declarat apel şi paraţii B. şi C., prin care au solicitat schimbarea, în tot, a sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 2028 din 13 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii pârâţi B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 1 din 04.01.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

A fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., ca nefondat.

A fost obligată apelanta A. S.R.L. să plătească apelanţilor B. şi C. suma de 13.739,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civila nr. 419/28.02.2019 Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, cu majoritate, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. Bucureşti - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. împotriva deciziei civile nr. 2028 A din 13 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru analizarea apelului pe fondul său, ţinând cont de faptul că dreptul material la acţiune al reclamantei nu este prescris.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 1674 din 14.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cu majoritate apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâţii şi la plata sumei de 50.000 euro în echivalent în RON la data plăţii plus dobânda legală de la data de 01.04.2015 şi până la data achitării integrale a debitului, menţinând celelalte dispoziţii.

A fost respins apelul formulat de apelanţii pârâţi B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 1 din 04.01.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1674 din 14.10.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au formulat recurs B. şi C..

Recurenţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecarea cauzei admiterea apelului formulat de aceştia în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi a apelului formulat de A..

Recurenţii invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi arată că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deoarece, contrar susţinerilor Curţii de Apel, notificarea de denunţare unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare nu reprezintă şi nu poate reprezenta un temei pentru care A. ar fi îndreptăţită la restituirea sumei de 450.000 Euro, câtă vreme notificarea de denunţare produce efecte doar pentru viitor şi, prin urmare, prestaţiile executate sau în curs de executare, nu mai pot fi restituite.

Deşi în baza principiului forţei obligatorii, convenţia reprezintă legea părţilor, în anumite situaţii prevăzute de lege contractul poate înceta prin simpla manifestare de voinţă a uneia dintre părţi, o atare cauză autorizată de lege fiind cea reglementată de art. 123 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, aceasta constituind o excepţie de la regula prevăzută de art. 969 C. civ. în sensul că dă dreptul practicianului în insolvenţă să denunţe contractele aflate în derulare.

Contrar susţinerilor instanţei, în privinţa efectelor pe care o atare clauză de încetare a convenţiei le produce, legea specială a insolvenţei nu conţine vreo derogare de la dreptul comun în materia încetării efectelor antecontractului într-o atare modalitate, ci doar în ce priveşte instituirea dreptului de dezicere chiar şi în condiţiile inexistenţei unei clauze contractuale în acest sens.

Recurenţii susţin că, indiferent de natura dreptului de denunţare unilaterală a contractului, aceasta nu produce efecte în privinţa prestaţiilor deja executate sau în curs de executare, ca atare în privinţa sumei de 450.000 Euro actul de denunţare nu produce niciun efect, ceea ce face ca acţiunea să fie lipsită de temei juridic.

În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat din culpa exclusivă a A. aceasta nu mai poate solicita restituirea sumei.

Recurenţii susţin că cererea privind obligarea acestora la plata sumei de 400.000 Euro este nefondată, atât în contextul în care dispoziţiile art. 8.3 din antecontract nu sunt incidente în speţă, întrucât A. este în culpă pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 8.2, dar şi întrucât suma de 400.000 Euro nu reprezintă plata parţială în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare ci avans.

Clauza 8.2 din antecontract nu reprezintă altceva decât o preluare a dispoziţiilor cuprinse în art. 1298 C. civ. conform cărora dacă vânzarea nu s-a executat din vina uneia din părţile contractante, aceasta pierde arvuna dată, clauza cu privire la nerestituirea avansului în caz de neexecutare are, aşadar şi o bază legală, nu numai convenţională, iar o atare clauză inclusă în contractul de vânzare-cumpărare are autonomia unei clauze penale accesorie vânzării, convenită de ambele părţi şi ea trebuie să-şi producă efectele în sens neechivoc stabilite de acestea, această situaţie fiind incidentă în orice ipoteză în care intervine culpa promitentului cumpărător.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 25.06.2020.

Prin încheierea din data de 22.10.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B..

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Elemente de fapt relevante:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor C. şi B. la restituirea sumei de 450.000 Euro, achitată cu titlu de plată parţială din preţul imobilului situat în Bucureşti, str. x, în temeiul antecontractului autentificat sub nr. x/21.12.2007 de către BNP E., astfel cum a fost modificat prin acte adiţionale, precum şi obligarea la plata dobânzii legale aferente sumei de 450.000 Euro, cu titlu de începere de la 01.04.2015 şi până la data plăţii efective.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1321-1322 C. civ.

La termenul din 15.01.2016, reclamanta a depus o cerere modificatoare a cererii introductive, prin care arată că înţelege să modifice temeiurile juridice/cauza cererii de chemare în judecată, noile temeiuri fiind art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1321 şi art. 1322 C. civ.

Cauza acţiunii este reprezentată de antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007, modificat prin Actul adiţional autentificat sub nr. x/03.09.2008 încheiat între reclamantă şi pârâţi.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată în ceea ce priveşte temeiul juridic, reclamanta se prevalează de notificarea denunţării antecontractului de vânzare cumpărare şi somaţia de plată a sumei de 450.000 euro.

Prin încheierea din 20.10.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014 s-a dispus intrarea reclamantei S.C. A. S.R.L. în faliment prin procedura simplificată, ridicarea dreptului de administrare al debitorului şi dizolvarea societăţii.

Prin acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârârţilor B. şi C., ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă s-a solicitat constatarea încetării antecontractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 450.000 Euro. achitaţi în temeiul antecontractului.

Prin sentinţa civilă nr. 4958 din 14.06.2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea, soluţie menţinută de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia nr. 1516A din 13.10.2015.

Prin decizia civilă nr. 1516 din 13.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011, instanţa de apel a adus dezlegări în ceea ce priveşte natura juridică a sumei de 400.000 Euro, apreciind că aceasta este parte din preţ, iar nu avans. S-a mai reţinut că potrivit art. 4.1 din contract, doar suma de 50.000 Euro reprezintă avans, iar prin actul adiţional nr. x/03.09.2008, nu se menţionează că şi suma de 400.000 Euro ar fi fost tot avans.

Dezlegări de drept obligatorii ale instanţei de casare.

În ceea ce priveşte notificarea denunţării antecontractului de vânzare cumpărare s-a reţinut că aceasta este valabilă.

De asemenea, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că cererea de chemare în judecată este formulată în termenul de prescripţie extinctivă, faţă de data denunţării acestuia de către lichidatorul judiciar - 10.01.2015 şi data introducerii acţiunii - 24.08.2015.

Decizia de casare a stabilit şi faptul că în raport de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 şi data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, legea aplicabilă în speţă este C. civ. de la 1864.

Examinarea criticilor aduse deciziei de apel.

1. Notificarea de denunţare a antecontractului de vânzare-cumpărare nu produce efecte retroactive, motiv pentru care reclamanta nu are dreptul să solicite restituirea sumei de 450.000 euro. Curtea de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 "contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1417 din C. civ. nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat:

a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde;

b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar."

Recurenţii apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 pentru a demonstra că notificarea de denunţare este lipsită de efecte juridice, întrucât produce efecte pentru viitor, motiv pentru care obligaţia de restituire nu a luat naştere.

Antecontractul în discuţie a fost desfiinţat la data de 10.01.2015 prin denunţarea lichidatorului judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014.

Pornind de la principiul maximizării averii debitorului, art. 123 alin. (1) teza a IV-a din Legea insolvenţei prevede că "în vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate sa denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate".

Maximizarea averii debitorului este prevăzută la art. 4 din Codul insolvenţei printre principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a procedurilor de insolvenţă şi de insolvenţă.

Analiza acestei critici aduse deciziei recurate, va porni de la constatarea potrivit căreia măsura de a denunţa, ca şi act specific procedurii insolvenţei, intră în categoria competenţelor practicianului în insolvenţa, conform art. 58 lit. j) din Legea 85/2014.

Denunţarea, ca instituţie de drept civil, şi denunţarea legală pentru cauza deschiderii procedurii de insolvenţă, sunt instituţii asemănătoare, existând totodată şi trăsături care le diferenţiază şi transpar la o analiză comparativă a reglementării din C. civ.

Primul lucru care diferenţiază cele doua instituţii este izvorul acestora, instituţia civilă îşi are sorgintea în prevederile contractuale care conturează, ca regulă, şi efectele convenite de părţi, pe când instituţia denunţării pentru cauza deschiderii procedurii de insolvenţă îşi are izvorul într-o prevedere legală, fiind o cauză legală de încetare a raportului juridic.

Efectele denunţării nu pot fi asimilate celor produse de reziliere ori rezoluţiune, din moment ce prima este independentă de culpă, şi nu necesită o justificare în comportamentul/atitudinea părţii cocontractante, ci doar probarea dezideratului maximizării averii debitorului.

În acelaşi timp, denunţarea nu poate primi nici efectele nulităţii, premisa care obligă debitorul la executarea prestaţiei contractuale, care nu mai prezintă utilitate din perspectiva finalităţii procedurii de insolvenţă, fiind dată de încheierea valabilă a contractului.

În ceea ce priveşte efectul principal al denunţării prin prisma legislaţiei civile cu care legea insolvenţei se completează, se reţine că acesta este desfiinţarea contractului în condiţiile prevăzute de părţi sau, în lipsa unor asemenea stipulaţii, de lege.

Se mai reţine că efectele încetării sunt diferite, în funcţie de categoria din care face parte contractul care se denunţă, în cauza de faţă fiind în discuţie un contract cu executare uno ictu, situaţie în care în acord cu opiniile exprimate în practica judiciară şi doctrina vechiul C. civ., dreptul de dezicere produce efecte retroactive.

Sub imperiul legii civile vechi, denunţarea unilaterală a fost recunoscută de practica judiciară şi de doctrină ca o derogare de la regula mutuus dissensus şi care se desprindea explicit numai din textele de lege care reglementau contractul de locaţiune, de mandat.

În temeiul vechiul C. civ., art. 969 reprezenta baza juridică pentru a stabili, ori de câte ori intervine desfiinţarea unei convenţii, existenţa şi funcţionarea principiului restituirii prestaţiilor.

Lipsa de temei pentru reţinerea prestaţiilor în toate cazurile de retragere/revocare a consimţământului poate fi extrasă din dispoziţiile art. 969 alin. (1) şi (2) C. civ., potrivit căruia "convenţiile au putere între părţi,/. . . . . . . . . ./, dar numai atât timp cât nu a intervenit revocarea acestora, prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege".

Prin noul C. civ., denunţarea unilaterală a primit o reglementare expresă printre cauzele care generează restituirea prestaţiilor (art. 1321-1323 şi art. 1635 C. civ.), cu limitarea prevăzută de art. 1276 alin. (2) C. civ., care priveşte contractele cu executare succesivă.

Dreptul de a denunţa unilateral antecontractul de vânzare-cumpărare aflat în curs de executare, conferit de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se înscrie în ipoteza cauzei autorizate de lege menţionate de art. 969 alin. (2) C. civ., care nu pune în discuţie neexecutarea contractuală.

În situaţia exercitării acestui drept potestativ din partea practicianului în insolvenţă, contractul se desfiinţează în condiţiile prevăzute de părţi.

În speţa de faţă, temeiul juridic pentru restituirea prestaţiilor a fost instituită expres prin clauza prevăzută la art. 8.3 din antecontractul de vânzare-cumpărare denunţat de către lichidatorul judiciar, potrivit căreia în cazul în care contractul final nu va fi încheiat din orice alt motiv, excluzând culpa părţilor, prezentul antecontract va fi considerat desfiinţat, iar părţile repuse în situaţia anterioară.

2. Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat din culpa exclusivă a societăţii A. S.R.L., astfel încât reclamanta nu mai poate solicita restituirea sumei de 450.000 Euro.

În esenţă, recurenţii-pârâţi susţin prin această critică că toate sumele achitate în baza antecontractului de vânzare-cumpărare în formă autentică au natura juridică a unui avans şi nu de plată parţială, care nu poate fi supusă restiturii.

Astfel cum s-a reţinut anterior, temeiul juridic pentru restituirea prestaţiilor este reprezentat de dispoziţiile art. 8.3 din antecontractul de vânzare-cumpărare, denunţat de către lichidatorul judiciar, potrivit cărora în cazul în care contractul final nu va fi încheiat din orice alt motiv, excluzând culpa părţilor, prezentul antecontract va fi considerat desfiinţat, iar părţile repuse în situaţia anterioară.

Recurenţii-pârâţi condiţionează activarea clauzei sus menţionate de existenţa culpei pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar indiferent de natura sumelor plătite în baza antecontractului, potrivit art. 8.2 din contract, avansul rămâne la pârâţi.

Criticile sunt nefondate.

Denunţarea unilaterală a contractului este un efect al acestui act juridic, prin care se acordă uneia dintre părţi sau amândurora posibilitatea de a ieşi din contract anticipat, fără a se pune în discuţie vreo neexecutare contractuală.

Mai mult decât atât, în cauza de faţă denunţarea unilaterală ca mod atipic de încetare a contractului, a avut drept temei un act specific procedurii insolvenţei reglementat de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având ca scop maximizarea averii debitorului.

În consecinţă, exercitarea dreptului potestativ a fost exercitată de practicianul în insolvenţă, în virtutea legii, iar efectele desfiinţării au avut loc în condiţiile prevăzute de părţi.

Denunţarea unilaterală a antecontractului nu a reprezentat un remediu acordat creditorului în caz de neexecutare, ci are natura juridică a unui drept potestativ care a permis a se pune capăt raportului contractual existent între părţi.

Aplicând aceste consideraţii condiţiilor stipulate de părţi prin clauzele contractuale, în mod corect Curtea de apel a apreciat incidente dispoziţiile art. 1297 alin. (1) pct. 4 C. civ. de la 1864, care prevăd inaplicabilitatea prevederii privind arvuna "dacă executarea vânzării a devenit imposibilă fără culpa niciuneia din părţi".

Din acest punct de vedere, criticile recurenţilor-pârâţi privind îndeplinirea propriilor obligaţii şi neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare din culpa reclamantei sunt lipsite de relevanţă juridică şi nu pot fi analizate.

În ceea ce priveşte natura juridică a sumei de 50.000 Euro instanţa de apel a avut în vedere că aceasta reprezintă avans, având în vedere prevederile art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Denunţarea antecontractului de către lichidatorul judiciar a avut ca efect desfiinţarea acestuia fără a se stabili vreo culpă a vreuneia dintre părţile contractante, pe cale de consecinţă dispoziţiile art. 1298 C. civ. de la 1864 nu sunt incidente în ceea ce priveşte această sumă, pârâţii nefiind îndreptăţiţi să o păstreze, executarea obligaţiilor asumate de părţi devenind imposibilă faţă de starea de faliment a promitentei-cumpărătoare.

În ceea ce priveşte suma de 400.000 Euro, recurenţii-pârâţi apreciază că obligarea la plata acesteia este nefondată, fiind incidente dispoziţiile art. 8.2 din antecontract, dar şi întrucât această sumă nu reprezintă o plată parţială.

Argumentele recurenţilor-pârâţi în sprijinul calificării sumei de 400.000 Euro ca fiind avans şi nu parte din preţ nu vor fi reţinute.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare din 21.12.2007 şi din actul adiţional din 03.09.2008, se constată că părţile nu au calificat această sumă ca fiind avans, astfel cum se susţine în prezent.

Prin decizia civilă nr. 1516 din 13.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011 s-a reţinut cu putere de lucru judecat că suma de 400.000 Euro reprezintă parte din preţ, considerente care au putere de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin urmare, calificarea acestei sume ca fiind plată parţială în mod corect a avut în vedere aceste aspecte anterior evocate.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi în legătură cu această dezlegare nu vor fi reţinute, suma de 450.000 Euro neputând reprezenta avans, în accepţiunea dispoziţiilor art. 1298 C. civ. de la 1864, care nu devin aplicabile faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 1297 alin. (1) pct. 4 C. civ. de la 1864.

De asemenea, critica recurenţilor-pârâţi în sensul că, clauzele de penalitate din antecontract se activează în funcţie de culpa pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare este contrazisă de însăşi reglementarea acestei dispoziţii, care exclude culpa părţilor.

Pentru aceste considerente, având în vedere modalitatea în care a fost desfiinţat antecontractul de vânzare-cumpărare, dispusă prin decizia civilă nr. 1516 din 13.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011, executarea obligaţiilor asumate de părţi devenind imposibilă dată fiind starea de faliment a promitentei-cumpărătoare şi efectele acestei cauze de încetare raportat la dispoziţiile contractuale, Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor-pârâţi nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, cu referire la încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1674 din 14 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1674 din 14 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2020.