Maintenance contract payment claim revived: prescription error found as appeal quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, la 30 octombrie 2017, reclamanta Societatea de Servicii Hidroenergetice Hidroserv S.A., aflată în procedura insolvenţei, a chemat în judecată pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 290.932,75 RON, reprezentând contravaloare lucrări efectuate şi neachitate şi dobândă legală aferentă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350, 1489 şi urm. C. civ., art. 192 C. proc. civ. şi Legea nr. 85/2014.

2. Prin încheierea de şedinţă din 20 februarie 2019, Tribunalul Argeş, secţia Civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut că la data de 04.07.2014 s-a încheiat nota de negociere nr. x/2014 având ca obiectiv "reparaţie tip MC HA A." iar părţile au convenit un preţ al acestei operaţiuni de reparaţie de 485.000 RON la care urma să se adauge TVA.

Totodată, la data de 14.07.2014 în mod suplimentar s-a încheiat o altă notă de negociere între cele două părţi având numărul x/2014 pentru "Remediere defecţiuni stator generator HA1 A." în cuantum de 181.384 RON la care urma să se adauge TVA.

Pârâta a pretins prin întâmpinare faptul că procesul-verbal de terminare a lucrărilor şi cel de punere în funcţiune, încheiate la datele de 29.08.2014 respectiv 16.09.2014, reprezintă un proces-verbal de recepţie finală a lucrărilor executate în raport cu care este formulată acţiunea, astfel încât, în acord şi cu Decizia ICCJ nr. 1844/2009, termenul de prescripţie este împlinit faţă de data formulării cererii de chemare în judecată.

În acelaşi timp, reclamanta afirmă că respectivele procese-verbale nu vizează operaţiunile de reparaţie în acord cu care a fost emisă factura nr. x/2014 ce face obiectul cererii de chemare în judecată, ci cu totul altele ce ţin de subfaza 2 - deficienţe stator.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză respectivele procese-verbale de finalizare lucrări au vizat subfaza nr. x - Deficienţe stator.

Tribunalul a reţinut că excepţia este nefondată atât în ipoteza în care cele două procese-verbale de finalizare lucrări se referă la operaţiuni de remediere deficienţe stator desfăşurate în baza notei de negociere nr. x/2014 în mod integral (în ipoteza în care operaţiunea de punere la pământ generator aparţine lucrărilor negociate prin nota de negociere nr. x/2014), cât şi în ipoteza în care această operaţiune ar reprezenta numai o lucrare parţială din nota de negociere x/2014 (în ipoteza în care operaţiunea de punere la pământ generator aparţine lucrărilor negociate prin nota de negociere x/2014) atâta timp cât factura ce face obiectul cererii de chemare în judecată vizează exclusiv lucrările din nota de negociere nr. x/2014.

Acest aspect, a reţinut prima instanţă, este confirmat şi de expertul cauzei care menţionează faptul că "diferenţa de 244.481 RON fără tva reprezintă celelalte lucrări executate în baza comenzii nr. x/2014, comandă care a antrenat nota de negociere x/2014".

În concluzie, din probele administrate rezultă că cele două procese-verbale de finalizare lucrări se referă la totalitatea sau numai la o parte din lucrările ce vizează operaţiunea de Remediere defecţiuni stator generator ce au fost negociate prin nota x/2014, în timp ce obiectul cererii de chemare în judecată vizează operaţiunea iniţială de Reparaţie tip MC HA A. negociată prin nota x/2014, a reţinut prima instanţă.

Prin sentinţa nr. 160 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 290.932,75 RON reprezentând contravaloare lucrări şi dobândă legală aferentă.

În motivarea acestei sentinţe prima instanţă a reţinut că între părţi au existat relaţii contractuale având ca obiect desfăşurarea unor operaţiuni specifice de mentenanţă la unele obiective administrate de către societatea pârâtă, relaţii contractuale demarate la iniţiativa pârâtei, prin înaintarea unor comenzi punctuale către societatea reclamantă.

Aşadar, pârâta a emis două comenzi către reclamantă în vederea desfăşurării unor lucrări de reparaţii/mentenanţă la obiectivul A. în vara anului 2014, astfel că, în cauză devin aplicabile dispoziţiile civile care reglementează răspunderea civilă contractuală a părţilor.

Tribunalul a constatat nu numai faptul că relaţiile contractuale, aşa cum sunt descrise de către reclamantă, nu sunt negate de către pârâtă însă, mai mult decât atât, aceasta nu contestă nici efectuarea lucrărilor comandate de către ea însăşi societăţii reclamante, nefiind aduse argumente nici în ceea ce priveşte viciile de calitate a acestor lucrări. Mai mult decât atât, adresa de la dosar pare o recunoaştere necondiţionată a pretenţiilor societăţii reclamante.

Cu alte cuvinte, a reţinut tribunalul, nu este invocată o neexecutare, în sensul larg al termenului, fie chiar şi parţială din partea societăţii reclamante, ci argumentele aduse în sprijinul respingerii cererii de chemare în judecate ţin mai degrabă de o temporizare a lucrurilor până la finalizarea unor proceduri interne de evaluare a lucrărilor efectuate din partea administratorului judiciar. Aceste proceduri, a motivat tribunalul, nu sunt însă opozabile creditorului mai ales că factura cu numărul x ce cuprinde sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată datează din anul 2014, timp suficient ca societatea pârâtă să îşi fundamenteze apărările.

Tribunalul a constatat totodată faptul că societatea pârâtă a plătit fără obiecţiuni celelalte lucrări efectuate la aceleaşi obiective la începutul anului 2014, ceea ce denotă o bună execuţie din partea pârâtei precum şi o desfăşurare normală a raporturilor contractuale dintre cele două părţi.

Referitor la obiectivul afirmat al raportului dispus de către administratorul judiciar al pârâtei în sensul de a verifica suprapunerea onor operaţiuni tehnice regăsite în factura cu nr. x/2014 cu alte operaţiuni de aceeaşi natură decontate deja prin facturile nr. x, respectiv 3914/2014, tribunalul a reţinut faptul că pârâta nu a argumentat până la capăt această posibilitate şi nici nu a solicitat probe care să surprindă o astfel de posibilitate.

Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1270 C. civ., prima instanţă a constatat faptul că pentru lucrările deja efectuate, lucrări care nu au fost contestate în mod real, pârâta nu are nicio justificare în a efectua plata în cuantum de 290.932 RON solicitată de reclamantă, deşi factura x cuprinde o sumă mai mare, de 303.156 RON.

În plus de aceasta, în conformitate cu dispoziţiile art. 1531 C. civ., tribunalul a reţinut că debitorul are obligaţia de a repara integral prejudiciul produs prin faptul neexecutării, ceea ce în cazul obligaţiei de plată a unor sume de bani se transpune în obligaţia de plată a unor dobânzi penalizatoare în cuantumul stabilit de O.G. nr. 13/2011 în cazul comercianţilor, începând cu 01.01.2015, data scadenţei, şi până la plata efectivă, obligaţie ce va fi concretizată în faza de executare.

3. Împotriva acestei sentinţe, pârâta a formulat apel.

Prin decizia nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul pârâtei Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în consecinţă, schimbată sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, prin apelul formulat, se critică, în esenţă, greşita respingere de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că începutul curgerii termenului de prescripţie este marcat de încheierea procesului-verbal de punere în funcţiune din data de 16.09.2014, astfel că, la data sesizării instanţei, 30.10.2017, acţiunea era prescrisă.

Prioritar, instanţa de apel a constatat că în mod greşit tribunalul a apreciat, prin încheierea din data de 20.02.2019, că suma solicitată de reclamantă se referă la alte lucrări decât cele ce au făcut obiectul procesului-verbal de terminare a lucrărilor din data de 28.08.2014 şi a procesului-verbal de punere în funcţiune din data de 16.09.2014, întrucât, din concluziile raportului de expertiză rezultă că aceste lucrări au fost efectuate în temeiul Caietului de sarcini nr. x/25.06.2014 şi a Comenzii nr. x/13.06.2014, în baza cărora reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, aşa cum rezultă chiar din cererea introductivă. Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, în acord cu opinia apelantei, calculul termenului de prescripţie, trebuie raportat la aceste înscrisuri şi lucrări, iar nu la data exigibilităţii facturii nr. x/31.10.2014, cum susţine în mod nefondat intimata-reclamantă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 2.517 C. civ., termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, iar contractul încheiat între părţi este unul de antrepriză, pentru care legiuitorul nu a prescris un termen special de prescripţie. De asemenea, conform art. 2524 C. civ., în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.

În cazul contractului de antrepriză, potrivit art. 1864 alin. (1) C. civ., "Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel.", prin urmare, data de la care a început să curgă termenul de prescripţie în defavoarea reclamantului este data procesului-verbal de punere în funcţiune, respectiv 16.09.2014, a mai reţinut instanţa de apel.

Potrivit art. 2552 C. civ., "Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.", astfel că termenul de prescripţie de trei ani, care a început să curgă în data de 16.09.2014, s-a împlinit în data de 16.09.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în data de 27.10.2017, după împlinirea termenului de prescripţie.

Faţă de aceste motive, instanţa de apel a constatat că apelul este întemeiat, iar în baza art. 480 C. civ. a schimbat încheierea din data de 20.02.2019, prin care prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul că s-a admis excepţie invocată şi, pe cale de consecinţă, sentinţa a fost schimbată în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

4. La 3 februarie 2020, reclamanta Societatea de Servicii Hidroenergetice Hidroserv S.A., prin administrator judiciar B.., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei civile nr. 160 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă.

În susţinerea recursului, reclamanta a precizat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1864 C. civ., potrivit cărora, "atunci când obiectul contractului este o lucrare beneficiarul este obligat să plătească preţul la data recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel", cu consecinţe asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii formulate de către aceasta.

În fapt, la 13 iunie 2014, pârâta a solicitat reclamantei să efectueze o reparaţie de tip mentenanţă colectivă, pentru HA1 din cadrul A., lucrare pentru care a fost emis Caietul de sarcini nr. x din 25 iunie 2014, iar printr-o serie de Note de negociere referitoare la "Reparaţie tip MC HA1 A." şi "Remediere defecţiuni stator generator HA1 A.", au fost negociate condiţiile de prestare a serviciului şi stabilite tarifele aferente.

Pentru aceste lucrări s-au emis mai multe facturi, printre care şi factura fiscală nr. x din 31 octombrie 2014, în sumă de 244.481,30 RON fără T.V.A., factură care a fost înapoiată de pârâtă, motivat de faptul că printr-o dispoziţie internă, de verificare a unor lucrări anterioare efectuate la hidroagregat, suma va fi achitată după finalizarea Raportului de control intern, întocmit în baza deciziei administratorului judiciar nr. 1421 din 4 august 2014.

Cu privire la recuperarea acestei sume, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar în motivarea soluţiei instanţa de apel a constatat că suma solicitată se referă la lucrările pentru care a fost întocmit procesul-verbal de terminare a lucrărilor nr. x din 29 august 2014 şi procesul-verbal de punere în funcţiune nr. x din 16 septembrie 2014. Prin urmare, termenul de prescripţie curge de la data întocmirii acestor procese-verbale.

Astfel, chestiunea în cauză priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii formulate, recurenta-reclamantă arătând printr-o serie de argumente că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1864 C. civ., sens în care a apreciat că termenul curge de la 16 septembrie 2014, respectiv data încheierii procesului-verbal de punere în funcţiune.

În opinia recurentei, momentul curgerii termenului de prescripţie trebuie raportat la momentul întocmirii procesului-verbal de recepţie a întregii lucrări. Având în vedere că nu s-a întocmit încă un proces-verbal de recepţie a întregii lucrări deoarece pârâta a invocat un control intern, termenul de prescripţie nu a început să curgă.

Recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel nu a dat eficienţă nici altor norme de drept material aplicabile momentului începerii prescripţiei extinctive, prevederi care completează art. 1864 C. civ., respectiv cele ale art. 2524 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă (…)", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului (…)".

Astfel, conform art. 15 din contractul cadru nr. x/2009, în baza căruia s-au efectuat lucrările din cele două note de negocieri, beneficiarul, respectiv pârâta, are obligaţia de a efectua plata în termen de maxim 90 de zile de la data primirii facturii. Astfel, a fost acordat pârâtei un termen de plată, ceea ce înseamnă că obligaţia devine exigibilă după trecerea unui termen de 90 de zile.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reţine că cele două procese-verbale ar viza lucrările a căror contravaloare reclamanta o solicită, la 16 septembrie 2014 ar începe să curgă termenul în care reclamanta ar avea dreptul de a emite factura fiscală. Dar, având în vedere că pârâta beneficiază de un termen suspensiv de 90 de zile, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune se prelungeşte cu 90 de zile, în sensul că începe să curgă după trecerea unui termen de 90 de zile de la data procesului-verbal de punere în funcţiune.

La 30 martie 2020, pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta Societatea de Servicii Hidroenergetice Hidroserv S.A., ca neîntemeiat, şi menţinerea deciziei recurate, ca legală şi temeinică.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a răspuns apărărilor formulate de intimată şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu respingerea apelului declarat de pârâtă şi menţinea sentinţei civile nr. 160 din 16 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen la 9 februarie 2021.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a adus nicio critică în sprijinul acestui motiv de recurs, care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal, nefiind argumente care să facă obiectul analizei de către instanţa de recurs.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la contractul de antrepriză, dispoziţiile art. 1864 alin. (1) C. civ. prevăd că "Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel".

În cazul contractului de antrepriză având ca obiect realizarea de lucrări, obligaţia principală a antreprenorului este aceea de a executa lucrarea, iar obligaţia principală a beneficiarului este aceea de a plăti preţul, conform art. 1851 alin. (1) C. civ. În ce priveşte exigibilitatea preţului, aceasta este stabilită prin art. 1864 alin. (1) C. civ., fiind condiţionată de realizarea recepţiei lucrării, cu excepţia ipotezelor în care există norme legale derogatorii sau clauze convenţionale contrarii.

La momentul recepţiei, preţul lucrării devine exigibil, începând să curgă şi termenul de prescripţie pentru plata acestei sume, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel.

Înalta Curte constată că între părţi au existat relaţii contractuale având ca obiect desfăşurarea unor operaţiuni specifice de mentenanţă la unele obiective administrate de către societatea pârâtă, relaţii contractuale demarate la iniţiativa pârâtei, prin înaintarea unor comenzi către societatea reclamantă, lucrări executate în cadrul contractului nr. x/2009.

În baza raporturilor contractuale dintre părţi, reclamanta a emis factura nr. x/31.10.2014 în cuprinsul căreia este inserată menţiunea conform contract cadru nr. x-2A/06.10.2009, factură care însă a fost restituită, fiind emisă o nouă factură în 2017, respectiv factura fiscală nr. x/25.09.2017.

Potrivit celor susţinute de reclamantă, prin art. 15 din contractul cadru nr. x-2A/06.10.2009, există un termen de plată în favoarea debitorului, exigibilitatea plăţii nefiind condiţionată de realizarea recepţiei lucrării. Prin urmare, în ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie instanţa de apel ar fi trebuit să examineze în ce măsură acesta trebuie raportat la data exigibilităţii facturii nr. x/31.10.2014 sau a exigibilităţii facturii nr. x/25.09.2017.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1864 alin. (1) C. civ. atunci când a statuat că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie este data procesului-verbal de punere în funcţiune, respectiv 16.09.2014, fără a avea în vedere teza finală a textului de lege menţionat, respectiv "dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel", în speţă, aşa cum susţine recurenta, părţile convenind prin art. 15 din contractul cadru nr. x-2A/06.10.2009 un termen de plată care să confere exigibilitate dreptului de creanţă pretins de 90 de zile de la data primirii facturii, aspect neanalizat de către instanţa de apel.

Potrivit art. 2524 alin. (1) şi (2) C. civ., "(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute. (2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului".

Or, sub aspectul datei la care ar fi fost emisă factura în vederea decontării, recurenta-reclamantă a susţinut că această dată a constituit de asemenea un aspect controversat între părţi, care însă nu a fost lămurit de către instanţa de apel, în condiţiile în care pârâta a restituit factura iniţială (din 2014) invocând necesitatea clarificării unor aspecte ce făceau obiectul unui control intern în cadrul căruia urma să se clarifice oportunitatea achitării datoriei către reclamantă.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod greşit a stabilit că momentul exigibilităţii creanţei este acela al întocmirii procesului-verbal de punere în funcţiune, respectiv 16.09.2014, fără a analiza în concret aspectele susţinute de reclamantă cu privire la restituirea primei facturi, privind Raportul de control din 2017 şi cu privire la emiterea facturii nr. x/25.09.2017 (dosarul de fond), pretenţiile reclamantei fiind întemeiate pe această din urmă factură şi pe convenţia părţilor privind stabilirea unui termen de plată de 90 de zile de la emiterea facturii.

Cum factura pe care îşi întemeiază pretenţiile reclamanta a fost emisă la data de 25.09.2017 (dosarul de fond), iar termenul de 90 de zile de la această dată, s-ar fi împlinit la data de 26.12.2017 sau, după cum este inserată menţiune pe factura astfel emisă în 2017, în termen de 30 de zile, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 27.10.2017 (a se vedea plicul cu care a fost expediată la instanţă - dosarul de fond), rezultă că modul de calcul al termenului de prescripţie avut în vedere de către instanţa de apel este contrar dispoziţiilor legale mai sus enunţate şi evocate, în condiţiile contractuale stabilite de părţi.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei Societatea de Servicii Hidroenergetice HIDROSERV S.A., prin administrator judiciar B.., cu consecinţa casării deciziei nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea de Servicii Hidroenergetice HIDROSERV S.A., prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 592/2019 din 7 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.