Accessory intervention by creditor in insolvency proceedings held inadmissible for lack of legitimate interest and abuse of right

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a Civilă sub nr. x/2017 debitorul A. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii generale a insolvenţei conform dispoziţiilor din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă prin sentinţa civilă nr. 5765 din 21.10.2019, a respins obiecţiunile formulate de administratorul special B. în privinţa raportului de expertiză judiciară specialitatea contabilitate întocmit de către expertul C.; a admis, în parte, contestaţiile creditorului D. S.R.L. formulată în contradictoriu cu administratorul judiciar E. al debitorului A. S.R.L. împotriva tabelului preliminar al debitorului A. S.R.L., publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 19475/19 octombrie 2017 şi a tabelului preliminar modificat nr. 2 publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 7092/4 aprilie 2018, în privinţa creanţei creditorului D. S.R.L.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de creditorul F. în interesul creditorului D. S.R.L. şi a dispus înscrierea creditorului D. S.R.L. la masa credală a debitorului A. S.R.L., cu suma totală de 17.776.740,15 RON din care 16.084.170,17 RON în categoria creanţelor garantate şi 1.692.570,38 RON în categoria creanţelor chirografare.

Împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 26.11.2018, 03.12.2018, 07.01.2019, 04.02.2019, 18.02.2019, 01.04.2019, 15.04.2019, 22.04.2019 şi 18.02.2019 şi a sentinţei civile nr. 5765 din 21.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a civilă, în dosarul nr. x/2017, a formulat apel debitoare A. S.R.L. prin administrator special B., ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În cadrul derulării judecării apelului petentele G. şi H. S.R.L. au formulat cereri de intervenţie accesorie.

Prin încheierea din data de 10 septembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de petenta G. şi a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de petenta H. S.R.L., cu precizarea că este ultima dată când nu va fi amendat un demers abuziv formulat de un creditor prin care se tinde la micşorarea şanselor sale de recuperare a creanţei cu care este înscris la masa credală.

Ulterior respingerii ca inadmisibile a cererii de intervenţie, petenta H. S.R.L., prin administrator F., a arătat că declară recurs împotriva respingerii cererii de intervenţie accesorie formulată de către aceasta, apreciind că suspendarea este de drept, nefiind vorba de o cerere.

Instanţa de apel a învederat faptul că a consemnat că dispoziţia invocată de petenta H. S.R.L. este înlăturată prin exercitarea abuzivă a dreptului acesteia de a formula cerere de intervenţie accesorie şi că a exercitat calea de atac.

Împotriva încheierii din data de 10 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs H. S.R.L. şi D. S.R.L.

1. Recursul declarat de H. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că prin înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 64 alin. (4) în soluţionarea încheierii recurate, instanţa de apel a încălcat art. 12 C. proc. civ. care prevede expres şi limitativ sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul exercitării abuzive a drepturilor procesuale.

În susţinere motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 61 şi art. 63 C. proc. civ.

Recurenta consideră că instanţa de apel a apreciat greşit că nu justifică un interes propriu şi legitim pentru a interveni în susţinerea creditorului D. S.R.L., întrucât singurul folos practic pe care ar trebui să îl urmărească ar trebui să fie înlăturarea sau diminuarea creanţelor celorlalţi creditori.

Recurenta susţine că interesul ca D. S.R.L. sa aibă o creanţă beneficiară de cauză de preferinţă cu o valoare cât mai mare rezultă şi din situaţia de fapt creată de pronunţarea Deciziei nr. 1506/03.10.2019 în dosarul nr. x/2017 prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare după soluţionarea apelului împotriva sentinţei prin care a fost deschisă procedura de faliment, punând în vedere Tribunalului să analizeze şi aspectele privind existenţa la dosar a unui plan de reorganizare care nu a fost supus aprobării creditorilor.

Recurenta arată că având în vedere modul de derulare a procedurii insolvenţei A. S.R.L., în ipoteza în care se pune în discuţie aprobarea unui plan de reorganizare, interesul său este să fie aprobat un plan potrivit căruia creanţa sa este îndestulată într-o proporţie cât mai mare.

În opinia recurentei cu privire la privire la interesul de a acţiona, sunt aplicabile prevederile art. 33 C. proc. civ., potrivit cărora interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Cu toate acestea, susţine recurenta, chiar dacă nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, interesul este reprezentat de folosul practic, imediat, pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Recurenta susţine că interesul său este justificat, deoarece preocuparea cu privire la modul de întocmire a tabelului definitiv şi creanţele înscrise în acesta nu se raportează strict la ordinea de prioritate a înscrierii creanţelor în tabel, ci şi la celelalte drepturi pe care creditorii înscrişi la masa credală le au în procedură (precum dreptul de a vota în adunările generale cu ponderea conferită de valoarea creanţei înscrise, dreptul de a formula contestaţii, de a promova anumite tipuri de contestaţii/acţiuni în procedura insolvenţei).

În opinia recurentei dispoziţiile art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014 sunt pe deplin aplicabile întrucât procedura insolvenţei este o procedură concursuală ce are ca scop recunoaşterea drepturilor creditorilor şi plata pasivului societăţii debitoarei. Deci orice demers subsumat acestui scop, cum este şi sprijinirea apărării unuia dintre creditori este un interes legitim.

Recurenta consideră că, simpla formulare a unei cereri de intervenţie accesorie nu este de natură a schimba soluţia instanţei, este evident că hotărârea va fi luată în urma analizării probelor, iar în virtutea obligaţiei prevăzute de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, or prin intervenţia formulată urmăreşte doar lămurirea tuturor aspectelor pentru a evita pronunţarea unei hotărâri netemeinice.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

2. Recursul declarat de D. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 care prevăd principul recunoaşterii drepturilor existente ale creditorilor,în speţă fiind vorba despre recunoaşterea dreptului său şi constatarea legitimităţii lui de către ceilalţi participanţi la procedura.

Recurenta consideră că în mod nelegal a înlăturat instanţa de apel aplicarea dispoziţiei legale prevăzută de art. 64 alin. (4) C. proc. civ., aplicabil la data deschiderii procedurii în prezenta cauză.

Recurenta susţine că deşi intervenienta, prin reprezentant legal, a declarat în şedinţa publică faptul că declară recurs, instanţa de apel a procedat la a constata o iluzorie situaţie pe care a calificat-o drept "abuz de drept" în sarcina intervenientei, înlăturând aplicarea dispoziţiei legale.

În opinia recurentei atitudinea instanţei de apel a reprezentat, prin ea însăşi, un abuz având în vedere că potrivit dispoziţiilor legale incidente, în situaţia în care se constata un abuz de drept, partea care ipotetic l-ar fi săvârşit este pasibilă de două sancţiuni procedurale care, în opinia legiuitorului, sunt exclusive:a) obligarea la despăgubiri - în situaţia în care abuzul de drept a creat prejudicii cuantificabile şi b) amenda judiciară, însă instanţa s-a limitat la a afirma abuzul şi de a înlătura, pe acest temei, aplicarea unei norme legale (art. 15 Noul C. proc. civ.).

Recurenta consideră că instanţa s-a limitat a afirma abuzul de drept, arătând că acesta constă în lipsa de interes fără a analiza şi celelalte elemente constitutive ale acestuia.

În opinia recurentei, având în vedere că odată cu declararea recursului a intervenit şi suspendarea de drept, actele de procedură îndeplinite de către instanţa de apel, ulterior acestui moment (respectiv încuviinţarea cu probe) sunt lovite de nulitate absolută, sens în care solicită anularea încheierii şi sub acest aspect, precum şi a actelor de procedură ce vor fi îndeplinite de instanţa de apel ulterior declarării căii de atac.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care ambele recurente l-au invocat, autoarele au susţinut încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel, tot a unor norme procedurale, respectiv a art. 33, art. 61, art. 63, art. 64 alin. (4) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.. Aceste critici vizează însă ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi vor fi examinate prin prisma acestui motiv de recurs, pe care doar recurenta H. S.R.L. l-a invocat în mod explicit.

Ţinând seama de conţinutul similar al majorităţii criticilor formulate în recursuri, astfel cum au fost anterior prezentate, pentru sistematizarea expunerii, acestea vor fi examinate grupat şi punctual.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, pretinsele neregularităţii invocate de recurente, sub acest aspect, nu au semnificaţia acordată de autoare şi nu pot atrage casarea încheierii recurate.

Primul argument invocat vizează modul în care sancţionând un demers procesual pe care l-a calificat drept abuz de drept, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile ce reglementează buna credinţă a principiilor fundamentale şi ar fi înlăturat aplicarea unei norme legale imperative.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 12 şi art. 33 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă nici pe cele ale art. 61 alin. (1) acelaşi cod.

Indiscutabil că prevederile art. 12 C. proc. civ. conjugă criteriul subiectiv cu cel obiectiv în sancţionarea exercitării abuzive a drepturilor subiective, dar, se impune precizarea că, abuzul de drept intervine când este alterat scopul dreptului procesual (ce nu este în conformitate cu spiritul legii), care serveşte scopul celui care face abuzul de drept, iar nu interesul pentru care a fost reglementat de lege.

Dreptul procesual este exercitat cu rea credinţă când nu este valorificat cu respectarea condiţiilor, a limitelor şi a scopului în considerarea cărora a fost edictat.

În speţă, cu just temei, instanţa de apel a apreciat că cererea de intervenţie accesorie, formulată de H. S.R.L. în favoarea D. S.R.L. nu este făcută cu respectarea finalităţii şi a condiţiilor consacrate de lege pentru acest demers procesual.

Interesul ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile prevăzută de dispoziţiile cu caracter general ale art. 33 C. proc. civ. este reglementat, în mod expres, ca o condiţie de admisibilitate a unei cereri de intervenţie şi în prevederile speciale ale art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cu distincţia expresă stipulată la alin. (3) al textului menţionat care dispune că cererea de intervenţie este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

În speţă, pe de o parte, instanţa de apel a raportat existenţa acestei condiţii a interesului la conformitatea cu finalitatea specifică impusă de legiuitor.

Cu just temei respingerea s-a făcut prin delimitarea folosului practic al petentei interveniente H. S.R.L., de interesul părţii în favoarea căreia s-a formulat demersul procesual, respectiv D. S.R.L.

Pe de altă parte, în raport cu caracterul accesoriu al cererii, cu aspectul concursual al litigiilor dintre creditorii în materia insolvenţei, cu particularităţile concrete ale cauzei, ce au relevat în mod necontestat că finalitatea exercitării intervenţiei de către H. S.R.L. este majorarea masei credale, precum şi că D. S.R.L. susţine că are o creanţă considerabil mai mare, se confirmă concluzia instanţei de apel privind lipsa caracterului direct şi personal al interesului H. S.R.L., astfel cum acesta este reglementat de art. 33 C. proc. civ.

Prin urmare, constatările din încheierea supusă cenzurii, privind existenţa relei-credinţe au fost corect deduse pe baza unei interpretări logice şi teleologice juste a dispoziţiilor legale anterior menţionate şi pe baza unei analize riguroase ce a avut în vedere lipsa interesului şi a finalităţii în promovarea cererii de intervenţie accesorii în discuţie, cât şi celelalte elemente ale cadrului speţei, (cu referire la demersuri procesuale anterioare ale părţilor) inclusiv stadiul concret în care se află litigiul.

Constatarea abuzului de drept ca sancţiune pentru lipsa interesului, element esenţial hotărâtor în exercitarea unui drept judiciar, în particularităţile concrete ale speţei, raportate la natura şi momentul procesual, ca de altfel şi la prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., făcea imposibilă examinarea celorlalte elemente constitutive, astfel încât criticile formulate de către D. S.R.L. din perspectiva examinării incomplete a acestei instituţii de drept, nu are semnificaţia de nelegalitate sau de nulitate propuse de autoare.

Cât priveşte argumentele vizând situaţia de fapt invocate de recurenta H. S.R.L., în acest context ele vizează fondul cererii de intervenţie formulate şi nu pot fi examinate ca atare în acest cadru, condiţiile admisibilităţii analizându-se distinct de dreptul subiectiv.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei H. S.R.L. privind încălcarea prevederilor art. 12 C. proc. civ.

Este adevărat că art. 12 alin. (2) C. proc. civ. reglementează sancţiunile aplicabile în cazul exercitării drepturilor procesuale în mod abuziv, însă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor tezei finale a acestui text rezultă cu evidenţă caracterul supletiv al normei în privinţa amenzii judiciare, la care face expres referire autoarea.

Astfel, legiuitorul reglementează explicit la art. 12 alin. (2) C. proc. civ. că:

"Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi judiciare.".

Semnificativ din perspectiva examinată este faptul că reglementând în mod complementar încălcarea obligaţiilor privind desfăşurarea procesului şi sancţiunile aplicabile, tot printr-o dispoziţie cu caracter supletiv, legiuitorul Noului C. proc. civ. a reglementat posibilitatea, iar nu obligaţia instanţei de a dispune respectivele sancţiuni.

Întrucât, sarcina calificării ca abuzive a exercitării dreptului incumbă instanţei de judecată, respingerea cererii ca inadmisibilă (situaţia în speţă) are aptitudinea de a confirma respectivul abuz, fără a atrage, de drept, sancţiunea amenzii.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei de apel nici încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cum în mod nejustificat consideră recurentele.

Respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie, motivată, în esenţă, pe inexistenţa suprapunerii elementelor la care face referire art. 33 C. proc. civ., ceea ce face ca într-adevăr interesul procesual să nu subziste, dublată de constatarea justă a existenţei abuzului de drept, raportat la particularităţile concrete ale pricinii, nu poate atrage nici încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (4) teza finală C. proc. civ., în sensul arătat de ambele recurente şi nici o soluţie de suspendare a judecării respectivei cauze şi de constatare a nulităţii absolute a măsurilor ce au fost ulterior dispuse, după cum se apreciază în recursuri.

În atare situaţie, neputându-se reţine încălcarea vreunei norme de procedură, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nu sunt întemeiate nici susţinerile autoarelor recursurilor referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Din perspectiva examinată se reţine că singurele dispoziţii de drept material la care s-a făcut expres trimitere în cererile de recurs sunt ale art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014.

Invocarea acestor prevederi cu caracter de generalitate nu pot eluda aplicarea normelor procedurale incidente analizate anterior. Aceasta în condiţiile în care, printr-o justă interpretare instanţa de apel a stabilit în mod corect că, în prezenta cauză, creditorii au exercitat cu rea - credinţă drepturile procesuale, inclusiv prin formularea unor cereri de intervenţie accesorie abuzive prin care tind în mod vădit să-şi îngrădească dreptul de a-şi recupera creanţa.

În acelaşi cadru, se mai observă că, deşi în mod explicit, recurenta D. S.R.L. a menţionat dispoziţiile "art. 15 Noul C. proc. civ..", din analiza argumentării reiese că referirea vizează mai degrabă dispoziţiile art. 15 din Noul C. civ.

Însă nici considerentele expuse din această perspectivă nu sunt apte să ateste nelegalitatea încheierii recurate.

Art. 15 Noul C. civ. conţine o reglementare expresă a abuzului de drept, stipulând, în esenţă, că exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.

Similar normelor în materie din C. proc. civ., legiuitorul Noului C. civ. reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu noţiunea de bună - credinţă.

Similitudinea abordărilor legale face ca argumentele expuse în înlăturarea criticilor din recursuri, referitoare la abuzul de drept reglementat de Noul C. proc. civ., să fie valabile mutatis mutandis şi în acest caz, astfel încât nu se impune reluarea lor.

Aşadar, nici invocarea acestei norme de drept material nu se justifică.

Cât priveşte argumentele jurisprudenţiale invocate sub acest aspect de către recurenta H. S.R.L., acestea nu au legătura de relevanţă juridică propusă, întrucât vizează o situaţie diferită.

Având în vedere toate considerentele expuse şi care relevă legalitatea încheierii deduse controlului judiciar, Înalta Curte constată că nici opinia recurentei D. S.R.L. referitoare la pretinsul abuz de drept al instanţei de apel nu se justifică, acesta fiind rezultatul aprecierii pur subiective a părţii.

În concluzie, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele H. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. împotriva încheierii din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele H. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. împotriva încheierii din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2020.