Cinema fund contributions: exclusivity of late payment penalties over interest and civil compensation defenses

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub număr de dosar x/2016, reclamantul Centrul Naţional al Cinematografiei a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.037.934,57 RON actualizată de rata inflaţiei reprezentând: 437.649,96 RON cotă obligatorie la Fondul Cinematografic la data de 31.10.2015, conform art. 13 alin. (1) lit. e) şi art. 14 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia şi 4.600.284,61 RON majorări, dobânzi, penalităţi pentru neplata în termen a contribuţiei obligatorii calculată până la data de 31.10.2015.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis acţiunea precizată formulată de reclamantul CENTRUL NATIONAL AL CINEMOTAGRIEI, în contradictoriu cu pârâta A. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 4,17 RON reprezentând rest de plată către contribuţie obligatorie (2009-2015); 3.920.859,31 RON reprezentând rest de plată accesorii datorate (dobânzi şi penalităţi) pentru neplata în termen a cotei de contribuţie la Fondul Cinematografic pentru perioada februarie 2009 - 31 octombrie 2015 şi 3.191 RON cheltuieli de judecată onorariu expert.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 414/2019 din 4 martie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1522 din 21 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după o scurtă prezentarea a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la aplicabilitatea normelor de drept comun în materie de prescripţie, faţă de incidenţa prescripţiei extinctive prin raportare la prevederile Codului de procedură fiscală, precizând că în cauză nu ar exista un act începător de executare, apt să întrerupă cursul prescripţiei.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit normele în materie de prescripţie şi, totodată, hotărârea recurată încalcă principiul neretroactivităţii.

Apreciază că intimata reclamantă este îndreptăţită să perceapă numai penalităţi de întârziere. Codul de procedură fiscală distinge între dobânzi (majorări de întârziere în reglementarea anterioară) şi penalităţi de întârziere ca având funcţie sancţionatorie diferită.

Recurenta invocă şi caracterul imperativ al normelor de drept public care reglementează domeniul cinematografiei.

Totodată, arată că prevederile art. 15 din Ordonanţa 39 din 14 iulie 2005 privind cinematografia, cu modificările şi completările ulterioare potrivit cărora:

"Pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13, se percep penalităţi de întârziere, în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat" sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Recurenta-pârâtă face trimitere şi la principiul legalitativ al predictibilităţii normelor legale, principiu din care derivă şi principiul securităţii juridice pentru operatorii economici.

În ce priveşte interpretarea sancţiunilor specifice materiei fiscale aplicate în temeiul dispoziţiilor legislaţiei specifice în domeniul cinematografiei, trebuie să plecăm de la prezumţia că legiuitorul menţionează într-un act normativ ceea ce are în vedere şi că are în vedere ceea ce este menţionat într-un act normativ.

Recurenta apreciază că o altă interpretare decât cea care rezultă din înţelesul firesc al normei legale, încalcă principiul predictibilităţii şi al securităţii juridice.(...)

Potrivit principiului "in dubio contra fiscum", cunoscut uneori şi sub forma de in dubio pro liberatte civium, orice dubiu asupra existenţei faptului impozabil, asupra naturii acestuia sau asupra normei aplicabile, susceptibilă de interpretări ambigue sau multiple, profita contribuabilului.

Se mai arată că raţionamentul instanţei de fond ar fi greşit, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii. Faptul că legislaţia fiscală nu interzice cumulul dobânzilor cu penalităţi sau cu majorări nu poate constitui motiv de admitere a pretenţiilor intimatei-reclamante.

În dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţine, în esenţă, că decizia recurată nu motivează înlăturarea apărărilor A. cu privire la aplicarea art. 1534 alin. (2) C. civ.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, consideră că instanţa de apel era ţinută a se pronunţa cu privire la aplicabilitatea facilitaţilor fiscale prevăzute de Ordonanţa nr. 30 din 31 august 2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2013.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Intimatul-reclamant Centrul Naţional al Cinematografiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 03 aprilie 2020 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 16 aprilie 2020.

Prin încheierea din data de 24 iulie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 04 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a acordat termen la data de 16 decembrie 2020, pentru judecata pe fond a recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat în limitele şi pentru raţiunile ce urmează:

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind greşita analiză a prescripţiei extinctive va fi înlăturată.

Aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, creanţa pretinsă prin acţiune are regimul unei creanţe fiscale astfel cum este reglementat în codul de procedură fiscală, iar în raport de dispoziţiile art. 91 Codul de procedură fiscală (2003) dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Totodată se reţine că instanţa de apel a constatat în mod corect că reclamanta a emis pârâtei somaţia nr. 5601 din 04.11.2015 act întrerupător al cursului prescripţiei la acea dată, astfel că termenul de 5 ani a fost întrerupt, ceea ce înlătură teza invocată de pârâtă atât cu privire la termenul de 3 ani, cât şi cu privire la perioadele succesive anterioare şi posterioare somaţiei din 04.11.2015.

Criticile recurentei-pârâte privind greşita aplicare a dispoziţiilor O.G.39/2005 privind cumulul penalităţilor şi dobânzilor şi nemotivarea apărărilor A. cu privire la aplicarea art. 1534 alin. (2) C. civ., sunt fondate.

Înalta Curte, constată că, în analiza acordării cumulului penalităţilor şi dobânzilor aferente creanţei fiscale, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia şi a art. 21 alin. (2), art. 119 alin. (1) şi art. 1201 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, reţinând că textul legal nu interzice cumulul dobânzilor cu penalităţi sau cu majorările de întârziere în cadrul procedurii de stabilire şi urmărire a creanţelor fiscale bugetare, regim aplicabil şi creanţei fiscale accesorii din litigiu.

Potrivit art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 328/2006, "Pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate de operatorii economici, potrivit prevederilor art. 13, se percep penalităţi de întârziere, în conformitate cu reglementările legale privind regimul impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat."

Înalta Curte apreciază că în cauză sunt aplicabile principiile specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant potrivit cărora ori de câte ori există dispoziţii legale speciale ce reglementează o materie dată, este înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeaşi materie, legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce au scăpat reglementării speciale.

Cum, în cauză dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, au fost modificate prin Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/2005 şi prevăd că pentru virarea cu întârziere a sumelor datorate se percep doar penalităţi de întârziere, instanţa de apel a soluţionat cauza cu nerespectarea principiului specialia generalibus derogant.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei va fi admis, iar decizia recurată va fi casată în ceea ce priveşte analiza cumulului penalităţilor şi a dobânzii aplicat debitului restant al pârâtei, instanţa de apel urmând ca în rejudecare să facă aplicarea dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 39/2005 astfel cum au fost modificare prin Legea nr. 238/2006 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia.

Totodată, se constată că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel nu a răspuns apărării pârâtei A. privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1534 alin. (2) C. civ.

Obligaţia de motivare, statuată la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune analiza apărărilor formulate în susţinerea cauzei; motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată având în vedere apărările formulate.

Or, prin omisiunea instanţei de apel de a analiza apărarea pârâtei privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1534 alin. (2) C. civ., hotărârea nu răspunde, din această perspectivă, exigenţelor instituite de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impune prezentarea considerentelor pentru care anumite apărări ale părţilor au fost respinse sau admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluţionare pe fond a acestora, iar instanţa de recurs nu poate realiza un control pertinent al legalităţii deciziei recurate.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, era ţinută a se pronunţa cu privire la aplicabilitatea facilitaţilor fiscale prevăzute de Ordonanţa nr. 30 din 31 august 2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2013, se constată că este nefondată.

Astfel, se reţine că atât timp cât pârâta nu a formulat o astfel de apărare şi nici o cerere reconvenţională prin care să fi invocat caracterul fiscal al creanţei Centrului Naţional al Cinematografiei de natură a atrage aplicabilitatea în cauză a prevederilor Ordonanţei nr. 30 din 31 august 2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2013 privind Codul fiscal cu privire la facilităţile fiscale, instanţa de apel nu putea face o astfel de analiză, faţă de conţinutul normei imperative de la art. 478 alin. (3) teza finală C. proc. civ., potrivit căreia în apel nu se pot formula pretenţii noi.

Astfel fiind, se constată că reţinerea instanţei de prim control judiciar este justă, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, nefiind încălcate normele procedurale privind limitele devoluţiunii apelului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 414/2019 din 04 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2020.