CHF loan repatriation clauses as transposition of monetary nominalism; exclusion from unfair contract terms directive and judicial prohibition to freeze exchange rates

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului se constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă la data de 24.10.2016, reclamantul A., in contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunţa sa se dispună: constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din Contractul de credit nr. x/17.04.2008, încheiat de reclamantul A. cu parata, constatarea nulităţii absolute si eliminarea acestora din contract: art. 1 pct. 2 "Creditul va fi restituit în aceeaşi valuta."; art. 8.1 "Orice plata efectuata de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face in moneda în care a fost acordat creditul."; art. 9.1 împrumutatul/codebitorul autorizează BANCA să preia din disponibilităţile deţinute de acesta în conturile sale în RON/valută deschise la BANCA sumele datorate conform prezentului contract, pe măsura ce acestea devin scadente, prin debitarea automată a conturilor ce acestea devin scadente, prin semnarea automata a conturilor respective.

În limita sumelor datorate, împrumutatul/codebitorul autorizează BANCA să facă în numele şi pe contul sau orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de BANCA în ziua operării. Eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului. Dacă există mai multe conturi de disponibilităţi ale împrumutatului/codebitorului la bancă, ordinea de îndestulare a BĂNCII este din contul de valuta prezentului contract."; art. 10.3.9. teza finală "BANCA este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar la cursul de schimb practicat de BANCA la data debitării Conturilor.";

îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - RON, la valoarea acestuia la momentul semnării contractului, respectiv de 1CHF = 2,2658 RON, curs 2,2658 RON care sa fie valabil pentru efectuarea plăţilor ratelor bancare de către reclamantul pe toată perioada derulării contractului; obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente Contractului de credit nr. x/17.04.2008, inclusiv a dobânzilor, la cursul CHF/RON de la data acordării, pentru întreaga perioadă situată între momentul semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare; obligarea pârâtei la restituirea plăţilor efectuate de reclamant în temeiul contractului x/17.04.2008, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la data efectuării fiecărei plaţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferenta sumei de restituit rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la data efectuării fiecărei plaţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit de la data efectuării plăţilor până la data restituirii efective a acestora; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1288/2017 din data de 12 aprilie 2017, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant; a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x încheiat la data de 17.04.2008 la art. 8.1, 9.1, 10.3.9 (sintagma "banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar la cursul practicat de Bancă la data debitării conturilor"); a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior; a dispus îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,26581ei/CHF; a obligat pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menţionat funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2658 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, reclamantul urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoare leu/CHF anterior menţionată; a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2,2658 RON), sume la care urmează să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte; a respins cererea reclamantului privind restituirea creditului in RON ca neîntemeiată(art. 1 pct. 2 din contract) şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, la 24 mai 2018, pârâta BANCA

B. S.A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 12.06.2018.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1802 din 2 noiembrie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1288 din 12.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul A.; a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins, integral, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.726,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că decizia atacată nu conţine motivele pentru care au fost respinse susţinerile recurentului-reclamant în sensul nerelevanţei acordării împrumutului în Euro şi a îndrumării debitorului către semnarea contractului în CHF.

Recurentul-reclamant consideră nelegală şi străină de natura pricinii motivarea pentru care instanţa de apel nu a reţinut susţinerile sale referitoare la caracterul abuziv al clauzelor 9.1 si 10.3.9, arătând că, pentru a nu se aplica aceste clauze, este necesar ca recurentul-reclamant să-şi alimenteze contul bancar şi că, inclusiv în situaţia în care respectivele clauze nu au fost negociate cu recurentul-reclamant, în lipsa unui criteriu obiectiv în baza căruia se face conversia valutară, nimic nu împiedică debitorul să alimenteze contul cu suma datorată.

Recurentul-reclamant a menţionat că şi argumentul instanţei de apel, potrivit căruia:

"împrumutatul a avut la dispoziţie suficient timp, pentru a se informa cu privire la cursul valutar al monedei" reprezintă o motivare străină de criticile invocate de recurent, câtă vreme acesta a invocat neîndeplinirea obligaţiei de informare de către intimata-pârâtă, în calitate de profesionist.

Recurentul-reclamant a precizat, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat mai multe dispoziţii de drept material.

În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, avută în vedere de decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Kasler si Kasleme Rabai.

A precizat că instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1578 C. civ. referitoare la nominalismul monetar şi a făcut confuzie între contractul de împrumut, ca negotium iuris şi contractul de împrumut ca înscris destinat a proba operaţiunea juridică dintre părţi.

Totodată, a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, dar şi dispoziţiile art. 2 din aceeaşi lege, deoarece clauzele contractuale nu au fost negociate cu recurentul-reclamant, fiind creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, contrar cerinţei bunei-credinţe.

Recurentul invocă necesitatea existentei "justiţiei contractuale", noţiune ce semnifica că în lipsa unei prevederi contractuale exprese, cheltuielile şi costurile determinate de o situaţie imprevizibilă, să nu cadă exclusiv în sarcina unei singure părţi. Or, având în vedere aspectul conform căruia contractul de credit nu conţine clauze privind renegocierea sau adaptarea automată a contractului în cazul apariţiei unor dezechilibre masive în contract în mod legal instanţa de fond a dispus îngheţarea cursului valutar la momentul contractării.

Recurentul-reclamant a mai menţionat că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora orice contract trebuie sa conţină clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, precum şi dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004, Regulamentul BNR nr. 3/2007 şi Directiva 2008/48CE, conform cărora intimata-pârâtă avea obligaţia de a informa recurentul inclusiv asupra proiecţiei fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor.

Nu în ultimul rând, a invocat decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii versus B. referitoare la obligaţia ce revine instanţei naţionale de a verifica dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele ce pot avea efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casare deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care acesta se întemeiază, iar pe fond a solicitat, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 07 iunie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A., a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 14 februarie 2020 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată nu conţine motivele pentru care au fost respinse susţinerile recurentului-reclamant în sensul nerelevanţei acordării împrumutului în Euro şi a îndrumării debitorului către semnarea contractului în CHF.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare care revine instanţei nu presupune în mod necesar existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepţia situaţiei în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esenţial în economia procesului, conducând la o altă soluţie.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia de respingere a apelului ca nefondat, soluţie, de altfel, corectă.

Astfel, instanţa de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., este ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, putând să completeze considerentele primei instanţe sau chiar sa le substituie, dacă este cazul.

Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Nu pot fi reţinute nici criticile prin care recurentul - reclamant consideră nelegală şi străină de natura pricinii motivarea pentru care instanţa de apel nu a reţinut susţinerile sale referitoare la caracterul abuziv al clauzelor 9.1 si 10.3.9 şi că argumentul instanţei de apel, potrivit căruia:

"împrumutatul a avut la dispoziţie suficient timp, pentru a se informa cu privire la cursul valutar al monedei" ar reprezenta o motivare străină de criticile invocate de recurent, întrucât acestea nu reprezintă critici în sensul de "motive străine de natura pricinii" prevăzute de teza a III-a a punctului 6 al art. 488 C. proc. civ.

Astfel, se constată că argumentele susţinute de recurentul-reclamant nu susţin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Simpla nemulţumire a recurentului-reclamant cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau ca fiind motive străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-reclamant a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului."

În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte, reţine că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional, care se aplică între părţile contractante, independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate, care sunt aplicabile din oficiu.

Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE au fost preluate de articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, instanţa europeană a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Astfel fiind, instanţa de apel printr-o amplă şi temeinică analiză a dispoziţiilor articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi cu indicarea reţinerilor instanţei europene în cauza Andriciuc, a constatat în mod judicios că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Cu privire la reţinerea unor aspectele referitoare la îngheţarea cursului de schimb valutar, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurent pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamant intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, instanţa nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Susţinerile recurentului privind riscul valutar nu pot fi primite, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE şi reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt recurentul, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nici o dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţii din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma arătată în contract.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În acest context, se reţine că invocarea generică a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, în susţinerea cererii de recurs, potrivit căreia banca nu l-ar fi informat cu privire la riscul valutar, nu suplineşte obligaţia părţii de a indica în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel ori în ce ar consta abuzul băncii, prin raportare la convenţia părţilor şi la modul de redactare al clauzelor pretins abuzive.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1802 din 02 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1802 din 02 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2020.