Currency risk clauses in foreign currency loan upheld as non-abusive under monetary nominalism; appeal dismissed and appellants ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.10.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A., D. prin mandatar C. S.A. solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 şi 6.1.3 din condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 06.03.2008, să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor, in temeiul contractului de credit menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului (2,3383LEI/CHF) şi să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 3085 din 19 mai 2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată; a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.740,19 RON.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1421 din 18 iunie 2018 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Împotriva deciziei civile nr. 1421 din 18 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi reţinerea spre rejudecare, iar ca urmare a admiterii recursului, admiterea apelului şi schimbarea soluţiei instanţei de fond cu consecinţa admiterii în tot a acţiunii.

In dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenţii au susţinut, în esenţă, că înţeleg să critice soluţia instanţei de apel, ca urmare a aplicării greşite a normelor de drept material, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE.

Au arătat recurenţii că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea în sensul că a statuat excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia recurenţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o normă supletivă (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. Vechi).

Totodată, instanţa de apel nu a avut în vedere norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 iar paragraful 30 (prin coroborare cu paragraful 29) reliefează faptul că numai normele imperative reflectate în clauzele contractuale analizate nu pot fi supuse analizei prin aplicarea Directivei 93/13.

Cu privire Ia caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar contestate în prezenta cauză), au solicitat recurenţii instanţei de recurs să aibă în vedere punctele 44-49 ale hotărârii menţionate, cu precizarea că în speţă, nu s-a realizat nicio informare a consumatorilor cu privire la deprecierea severă a mijloacelor de plată şi la majorarea ratelor împrumutului.

Clauzele contestate menţionează exclusiv obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF, fără niciun fel de informaţie legată de posibilitatea deprecierii acestei monede, care a dus la creşterea ratelor împrumutului iar conform hotărârii menţionate, profesioniştii, în speţă, instituţia bancară, trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda

Cu privire la respectarea de către bancă a cerinţei bunei-credinţe, solicită recurenţii a se avea în vedere punctele 55-57 ale hotărârii menţionate, cu precizarea că în speţă, nu s-a dovedit faptul că a existat o negociere individuală.

Totodată, au arătat recurenţii că CJUE stabileşte că posibilitatea anticipării creşterii cursului de schimb valutar trebuie analizată prin raportare la cunoştinţele profesionistului-banca şi revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate.

Au mai susţinut recurenţii ca instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept material prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000, considerând că nu se poate dispune convertirea creditului în RON la cursul LEU/CHF valabil la data semnării contractului, respectiv restituirea sumelor plătite în plus.

Întrucât conform art. 6 lipsirea de efecte juridice priveşte numai componenta acestor clauze cu privire la care se stabileşte caracterul abuziv, deci numai acea parte a clauzei prin care s-a instituit obligaţia de rambursare în CHF, respectiv clauzele care menţionează riscul valutar, în mod necorespunzător, întrucât raportarea la CHF a jucat rolul unei clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare, prin înlăturarea faţă de subsemnaţii a acestei raportări la CHF, contractul de credit urmează să producă efecte în continuare fără a mai conţine vreo asemenea clauză valutară, cu consecinţa fixării cursului LEU/CHF la nivelul din momentul contractării.

În continuare, s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept material referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv Decizia CCR nr. 623/25.10.2016. Faţă de cele reţinute prin decizie, au arătat recurenţii că îndeplinesc condiţia impreviziunii prin dovedirea existenţei riscului supraadăugat în cazul derulării contractului acestora. Acest risc supraadăugat este dat de creşterea foarte mare a cursului de schimb valutar LEU/CHF faţă de momentul semnării contractului.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin includerea clauzelor referitoare la riscul valutar în obiectul principal al contractului.

Instanţa de apel a încadrat clauzele referitoare la riscul valutar în obiectul principal al contractului însă, în opinia recurenţilor, numai acordarea împrumutului şi restituirea lui cu dobândă pot fi considerate ca făcând parte din obiectul principal al contractului. în consecinţă, clauzele referitoare la moneda creditului nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 14.01.2019, intimatele C. S.A. şi D. au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, într-un prim subsidiar, anularea recursului întrucât motivele de casare nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi în al doilea subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 06 decembrie 2019, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului invocate de intimatele - pârâte D. şi C. S.A., s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen la data de 4 aprilie 2019, pentru judecata pe fond a căii de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 14 februarie 2020 Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greşita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidenţa art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 1 alin.,(2) din Directiva 93/13 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 06 martie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării.

Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, relative la greşita aplicare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sau a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nici o dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutaţilor este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatelor şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma arătată în contract.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Întreaga argumentare a recurenţilor privind aplicarea greşită a normelor de drept materiale referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, va fi înlăturată.

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituţională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunţată tot de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanţa de contencios constituţional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidenţa deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale este de domeniul evidenţei în cauza de faţă (ea însăşi grefată pe un contract de credit încheiat de o instituţie bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât şi acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanţa de apel şi întemeiate pe dezlegările date de instanţa de contencios constituţional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1421 din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi A. şi B. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimatele-pârâte C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 5659,52 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1421 din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 5659,52 RON cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2020.