Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 260/2021 AI generated

Total loss of cargo in international road transport: subrogation of insurer and sufficiency of damage assessment without judicial verification under CMR

Case Number Decizia nr. 260/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice admitted the appellants’ recourse, quashed the Court of Appeal decision, and remanded the case for retrial, leaving the lower instance's rejection of the statute of limitations exception in force while overturning the dismissal of the substantive claim. The dispute involved an insurer and an insured cargo owner suing a carrier for total loss of automotive parts during international road transport, with the carrier and its surety appealing on the grounds that the insured failed to comply with statutory procedures for damage assessment before destroying the goods, thereby failing to prove the certainty and extent of the damage. The Supreme Court found the appeal decision illegal for misapplying Civil Code Articles 1979 and 2210, ruling that the carrier’s agent had agreed to the "total loss" assessment at the time of delivery, which negated the need for judicial verification under Article 1979(4), and criticizing the lower court for ignoring the insurer's subrogation rights and the factual agreement on the extent of damage.

Legislator headnote

AI generated

art. 2523 C. civ, art. 75 din Legea nr. 85/2014, art. 2210 C. civ, art. 72 C. proc. civ, art. 2521 alin. (2) C. civ, art. 2557 alin. (3) C. civ; Total loss of cargo in international road transport: subrogation of insurer and sufficiency of damage assessment without judicial verification under CMR: The dispute involved an insurer and an insured cargo owner suing a carrier for total loss of automotive parts during international road transport, with the carrier and its surety appealing on the grounds that the insured failed to comply with statutory procedures for damage assessment before destroying the goods, thereby failing to prove the certainty and extent of the damage. The Supreme Court found the appeal decision illegal for misapplying Civil Code Articles 1979 and 2210, ruling that the carrier’s agent had agreed to the "total loss" assessment at the time of delivery, which negated the need for judicial verification under Article 1979(4), and criticizing the lower court for ignoring the insurer's subrogation rights and the factual agreement on the extent of damage.

Keywords

AI generated
subrogation of insurer international agreements on transport carrier international contract civil judgment freight carrier liability

Cited Legislation

AI generated
art. 2523 C. civ
2521 şi art. 2523 C. civ., precum şi o cerere de chemare în garanţie în contra H., menţionând faptul că a încheiat cu aceasta o poliţă de asigurare valabilă de la 1 ianuarie 2015 şi până la 31 decembrie 2015, care acoperă prejudiciile rezultate din avarierea de mărfuri în urma transportului.
art. 75 din Legea nr. 85/2014
prin lichidator judiciar I.., pentru a se constata suspendarea de drept a judecăţii în baza dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.
art. 2210 C. civ
Automobile S.A., precum şi dovada plăţii sumei de 437,864 euro către această în virtutea raporturilor comerciale, tribunalul a reţinut că devin incidente în speţă dispoziţiile art. 2210 C. civ., subrogarea fiind doar parţială şi în limita sumei efectiv achitată.
art. 72 C. proc. civ
Tribunalul a admis cererea de chemare în garanţie în baza art. 72 C. proc. civ., dată fiind dovedirea unui contract de asigurare marfă în vigoare la data producerii accidentului între pârâta D.
art. 2521 alin. (2) C. civ
În schimb, pentru reclamanta B., instanţa de apel a motivat că acţiunea se supune termenului de prescripţie specific contractului de transport, prevăzut de art. 2521 alin. (2) C. civ.
art. 2557 alin. (3) C. civ
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit art. 2557 alin. (3) C. civ., convenţiile internaţionale la care România este parte se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile corespunzătoare din C.
art. 1532 alin. (1) C. civ
În susţinerea motivului de casare, s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1532 alin. (1) C. civ..
art. 1979 alin. (4) C. civ
art. 1979 alin. (4) C. civ., reclamantelor le revine sarcina probei de a dovedi atât existenţa, cât mai ales întinderea prejudiciului în conformitate cu alin.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cited as the main ground for cassation due to the lack of motivation in the lower court's decision regarding the parties' agreement on total damage.

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cited as the main ground for cassation due to the erroneous application of substantive law regarding the carrier's liability and subrogation.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă la data de 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi S.C. B. S.A. au chemat în judecată pârâtele S.C. C. S.A. (actuala D. S.R.L.) şi S.C. E. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.956.293 RON către reclamanta A., respectiv la plata sumei de 201.051 RON către S.C. Automobile S.A.

În motivare s-a arătat că A. este asigurătorul de bunuri al S.C. B. S.A., care a cumpărat o cantitate de marfă de la societăţile F., respectiv G. constând în piese de schimb auto, iar aceste două societăţi, în calitate de expeditor au angajat un transport auto cu pârâtă S.C. C. S.A. pe ruta Franţa - România, care la rândul său a subcontractat transportul către pârâta S.C. E. S.R.L.

Pe parcursul transportului, ca urmare a unui accident rutier, mărfurile au ajuns la sediul S.C. Automobile S.A. avariate, prejudiciul total fiind în cuantum de 482.864 Eur, potrivit raportului de inspecţie calculat pe baza facturilor de achiziţie a mărfurilor. Având în vedere raporturile de asigurare dintre cele două reclamante, A. a achitat către S.C. Automobile S.A. plata indemnizaţiei de asigurare în cuantum de 437.864 euro, diferenţa de 45.000 euro rămânând în sarcina asiguratului ca şi fransiză.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, în temeiul art. 2521 şi art. 2523 C. civ., precum şi o cerere de chemare în garanţie în contra H., menţionând faptul că a încheiat cu aceasta o poliţă de asigurare valabilă de la 1 ianuarie 2015 şi până la 31 decembrie 2015, care acoperă prejudiciile rezultate din avarierea de mărfuri în urma transportului.

Prin sentinţa civilă nr. 256/2016 din 22 iunie 2016, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa nr. 928 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Specializat Argeş a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 424/F- C. civ. din 14 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

2. După soluţionarea conflictului de competenţă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016* pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Prin încheierea din 27 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, a fost disjunsă cererea de chemare în judecată în raport cu pârâta S.C E. S.R.L. prin lichidator judiciar I.., pentru a se constata suspendarea de drept a judecăţii în baza dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, prin încheierea din 25 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., ca urmare a depunerii la dosar a poliţei de asigurare valabilă. Totodată, a fost unită cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 44 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.956.293 RON, către reclamanta A. şi la plata sumei de 201.051 RON către reclamanta S.C. B. S.A., reprezentând contravaloarea despăgubirilor. De asemenea, a fost obligată şi la plata sumei de 101.467 RON cheltuieli de judecată, către reclamanta A. şi la plata sume de 13.826 RON către reclamanta S.C. B. S.A.

Totodată, a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, chemata în garanţie H. fiind obligată să plătească pârâtei suma de 2.272.637 RON.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în ceea ce priveşte excepţia de prescripţie invocată în raport cu pretenţiile reclamantei S.C. Automobile S.A., tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 32 din CMR, reţinând că termenul de prescripţie nu este împlinit, întrucât de la data livrării mărfii către reclamanta S.C. Automobile S.A. (07.03.2015) şi până la promovarea prezentei acţiuni, s-a scurs mai puţin de 1 an.

Mai mult decât atât, în consonanţă cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, dat fiind faptul că avarierea mărfii a fost tehnic totală, tribunalul a reţinut că incidente devin dispoziţiile de la lit. b). S-a mai reţinut că primirea mărfii de către transportator a avut loc la data de 26 februarie 2015, ceea ce face cu atât mai mult termenul de prescripţie să nu fie împlinit.

Tribunalul a arătat că, în ceea ce priveşte excepţia de prescripţie invocată în raport cu pretenţiile reclamantei A., aceasta nefiind parte în contractul de transport şi nefiindu-i aplicabile regulile CMR, termenul de prescripţie este cel de drept comun de 3 ani şi acesta curge de la data naşterii dreptului la acţiune şi mai exact de la data efectuării plăţii către asigurat.

În atare condiţii, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport cu ambele reclamante.

Pe fond, prima instanţă a apreciat incidente dispoziţiile art. 17 din CMR şi a reţinut că riscul asigurat s-a produs în momentul transportului.

Prima instanţă a arătat că este dată de dispoziţiile art. 3 din CMR calitatea S.C. D. de transportator şi că, aceasta, deşi nu a efectuat cu maşinile proprii transportul, rămâne obligată întocmai ca şi când ar fi făcut-o, răspunzând pentru întregul prejudiciu.

Cu privire la întinderea pagubei, tribunalul a observat că pârâta şi chemata în garanţie nu contestă valoarea transportului, ci faptul că în urma producerii evenimentului asigurat s-a deteriorat numai o parte din marfa transportată, astfel încât acţiunea s-ar impune a fi admisă numai parţial. În acest sens sunt şi răspunsurile pârâtei la interogatoriu, declarându-se de acord să achite prejudiciul, dar nu la valoarea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

În raport de concluziile edificatoare ale expertului cauzei, tribunalul a apreciat nerezonabilă apărarea pârâtei, respectiv a chematei în garanţie conform cu care, probabil, o parte din piese erau intacte după producerea accidentului, deci puteau fi folosite de către reclamanta S.C. Automobile dacă se făcea o examinare atentă piesă cu piesă.

Date fiind riscurile pe care le presupune folosirea unor piese defecte în procesul de producţie auto, prima instanţă a apreciat faptul că asumarea pe risc propriu a acestor piese aparent intacte nu poate fi solicitată reclamantei, iar trimiterea acestora în Franţa pentru reexaminare este o măsură exagerată şi complet nerezonabilă.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat faptul că deteriorarea mărfurilor transportate de societatea pârâtă a fost una totală, ceea ce face ineficientă apărarea pârâtei în sensul că s-ar fi impus o limitare de răspundere conform art. 25 şi 23 din CMR.

Pe cale de consecinţă, reclamanta A. făcând dovada existenţei unei poliţe de asigurare în favoarea S.C. Automobile S.A., precum şi dovada plăţii sumei de 437,864 euro către această în virtutea raporturilor comerciale, tribunalul a reţinut că devin incidente în speţă dispoziţiile art. 2210 C. civ., subrogarea fiind doar parţială şi în limita sumei efectiv achitată.

Tribunalul a motivat că pentru diferenţa de sumă reprezentând echivalentul a 48.000 euro, temeiul răspunderii este contractual, fiind dat de dispoziţiile convenţiei şi ale art. 3 din CMR, prejudiciul constituindu-se direct în patrimoniul S.C. Automobile.

Din acest punct de vedere, a reţinut prima instanţă, nu poate fi eficientizată apărarea pârâtei în sensul că S.C. B. S.A. nu a făcut ea însăşi dovada achitării pieselor către furnizori, întrucât raporturile dintre această societate şi terţii colaboratori, convenţiile asupra plăţii, schimb de mărfuri, modalităţi de compensare, etc. nu sunt de interes pentru terţi, importantă fiind calitatea de proprietară asupra mărfii a destinatarului acesteia, proprietate care nu se dobândeşte în cazul bunurilor mobile la momentul plăţii ci la momentului întâlnirii acordului de voinţă.

Tribunalul nu a mai examinat apărarea vizând lipsa de solidaritate dintre pârâţii D. şi E., întrucât cererile au fost disjunse, iar cauza privind cea de-a doua pârâtă a fost suspendată.

Tribunalul a admis cererea de chemare în garanţie în baza art. 72 C. proc. civ., dată fiind dovedirea unui contract de asigurare marfă în vigoare la data producerii accidentului între pârâta D. şi societatea de asigurări H., urmând ca chemată în garanţie să suporte integral sumele pe care pârâta este obligată să le achite celor două reclamante.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 44 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, pârâta D. S.R.L.. (fostă S.C. C. S.A.) şi chemata în garanţie H. au promovat apel.

Prin decizia nr. 539/A-COM din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de pârâta D. S.R.L. şi de chemata în garanţie H., fiind schimbată sentinţa apelată în parte, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei. Totodată, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie, fiind menţinută în rest sentinţa cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei.

De asemenea, pârâta D. S.R.L. a fost obligată la plata sumei de 98.665 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel, către chemata în garanţie, iar reclamantele au fost obligate la plata către pârâtă a sumei de 14.146 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel, dar şi a sumei de 98.665 RON cheltuieli de judecată la care pârâta a fost obligată faţă de chemata în garanţie.

În considerentele acestei decizii, instanţa de prim control judiciar, a arătat că excepţia prescripţiei este neîntemeiată, reţinând considerente parţial diferite (suplimentare) faţă de cele reţinute de tribunal.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta A., instanţa de apel a reţinut, că termenul de prescripţie este, într-adevăr, cel de drept comun, de 3 ani, care curge de la data plăţii indemnizaţiei de asigurare, dată la care se naşte dreptul său la acţiune potrivit art. 2210 C. civ.

În schimb, pentru reclamanta B., instanţa de apel a motivat că acţiunea se supune termenului de prescripţie specific contractului de transport, prevăzut de art. 2521 alin. (2) C. civ. dar şi de reglementarea cu caracter special aplicabilă transportului internaţional de mărfuri pe şosele, Convenţia CMR din 19.05.1956, aceasta din urmă având caracter special şi aplicându-se cu prioritate.

Instanţa de apel a reţinut că marfa a ajuns la destinatar la 7.03.2016, susţinându-se că a ajuns avariată, astfel încât termenul de 1 an curge de la această dată, potrivit art. 32 par. 1 lit. a) din Convenţia CMR, nefiind împlinit la data de 5 martie 2016, când a fost introdusă acţiunea de faţă.

Cu privire la fondul apelului, instanţa de apel a constatat că litigiul este generat de neînţelegerile părţilor referitoare la existenţa şi întinderea prejudiciului, apelantele pârâtă şi respectiv chemată în garanţie contestând caracterul cert şi actual al prejudiciului invocat de intimatele reclamante.

Convenţia CMR de la Geneva, a reţinut instanţa de apel, reglementează în art. 17-22 condiţiile în care este angajată răspunderea cărăuşului rutier în cazul în care marfa este pierdută sau avariată, aplicabilitatea acestei convenţii fiind dată de art. 1 par. 1 din aceasta.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit art. 2557 alin. (3) C. civ., convenţiile internaţionale la care România este parte se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile corespunzătoare din C. civ., însă, în completarea dispoziţiilor din convenţie, atunci când aceasta nu prevede altfel, se aplică dispoziţiile C. civ. român. În acest sens, instanţa de apel a amintit şi art. 5 par. 1 din Regulamentul nr. 593/2008.

Pornind de la dispoziţiile convenţiei şi ale C. civ., pentru antrenarea răspunderii contractuale a cărăuşului, a arătat instanţa de apel, sunt necesare condiţiile referitoare la existenţa unei neexecutări/executări necorespunzătoare şi culpabile a contractului, a unui prejudiciu suportat de expeditor sau destinatar, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte persoana păgubită, în cazul transportului internaţional de mărfuri are această calitate atât expeditorul, cât şi destinatarul, chiar dacă acesta nu este parte în contractul de transport. Astfel, Convenţia CMR, în art. 13, îl autoriză pe destinatar ca, în nume propriu să pretindă de la cărăuş drepturile care rezultă din contractul de transport.

Ca atare, din această perspectivă, a argumentat instanţa de apel, reclamanta B. şi asiguratorul său în limita indemnizaţiei plătite justifică legitimarea de a efectua demersul procedural de faţă, de recuperare a prejudiciului pretins rezultat din avarierea mărfii, independent de achitarea sau nu a contravalorii acesteia. Totodată, instanţa de apel a constatat şi faptul că în apel s-au depus dovezi din care rezultă achitarea mărfurilor din facturile emise de furnizori, astfel încât reclamantele sunt îndreptăţite să solicite contravaloarea prejudiciului, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a obţine repararea acestuia, între care şi caracterul cert.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere, sub aspectul întinderii răspunderii, că, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile acesteia, potrivit art. 3 din Convenţia CMR, "transportatorul răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile şi omisiunile prepuşilor săi şi ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului, dacă aceşti prepuşi sau aceste persoane acţionează în exerciţiul funcţiilor lor."

În privinţa îndeplinirii condiţiilor privind angajarea răspunderii, instanţa de apel a pornit de la principiul că, în aplicarea art. 1532 alin. (1) C. civ., caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

A reţinut instanţa de apel că reclamanta, destinatar al mărfurilor transportate, a acţionat contrar obligaţiilor care îi reveneau potrivit legii în privinţa constatării stării bunului.

Astfel, reclamantele nu au urmat procedura prevăzută de art. 1979 alin. (4)-(7) C. civ. înainte de a proceda la distrugerea mărfurilor fără consimţământul transportatorului, provenit de la reprezentantul său legal, deşi ar fi avut obligaţia de a solicita pe cale de ordonanţă preşedinţială constatarea stării mărfurilor de către experţi desemnaţi de instanţă, ceea ce ar fi asigurat o determinare nemijlocită, exactă, în condiţii de contradictorialitate, a existenţei şi a întinderii prejudiciului.

Instanţa de apel a reţinut că dl. J., al cărui "acord" l-a invocat reclamanta pentru distrugerea pieselor, nu are calitatea de reprezentant al transportatorului (şi nici nu şi-a declinat vreo astfel de calitate, pentru a fi în prezenţa unui mandat aparent), ci este general manager al societăţii A.+K., societate care a întocmit raportul la cererea pârâtei, fără a putea reprezenta în vreun fel pe transportator sau de a angaja voinţa acestuia în lipsa oricărui mandat conferit din partea acestuia.

În lipsa demersului de constatare a stării bunului potrivit disp. art. 1979 alin. (4) C. civ., reclamantelor le revine sarcina probei de a dovedi atât existenţa, cât mai ales întinderea prejudiciului în conformitate cu alin. (8) al aceluiaşi text de lege, a reţinut instanţa de apel.

În vederea îndeplinirii acestei obligaţii, reclamantele au administrat în cadrul prezentului litigiu proba cu expertiză specialitatea "Automobile şi circulaţie rutieră", care s-a efectuat însă fără examinarea probelor materiale reprezentate de piese în cauză, acestea nemaiexistând în materialitatea lor ca urmare a distrugerii voluntare.

În aceste condiţii, a arătat instanţa de apel, constatările expertului au mai degrabă valoarea unor opinii decât ale unor constatări de fapt, expertul neputând stabili cu certitudine întinderea prejudiciului decât uzând de supoziţii, ceea ce nu poate fi considerat ca atingând un standard de probă rezonabil, satisfăcător, în sensul prevederilor art. 1979 alin. (8) C. civ., pentru a putea servi ca probă în justiţie.

Sintetizând, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-au putut determina cu exactitate care au fost bunurile avariate, pentru a se putea proceda la determinarea prejudiciului, iar acest fapt este rezultatul culpei reclamantei, destinatar al mărfurilor transportate, care a procedat la distrugerea bunurilor din proprie iniţiativă, în lipsa acordului transportatorului, cu încălcarea obligaţiilor care îi reveneau potrivit legii şi afectând astfel, în mod iremediabil, posibilităţile de evaluare a prejudiciului.

De altfel, a arătat instanţa de apel, nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în justiţie de propria sa culpă pentru a valorifica un drept, iar în speţă, reclamanta invocă distrugerea de către ea însăşi a bunurilor ca o cauză care ar impune repararea în întregime a prejudiciului, în condiţiile în care îi reveneau obligaţiile menţionate privind asigurarea probelor, alături de obligaţia generală de a contribui la limitarea întinderii prejudiciului, potrivit art. 1534 C. civ.

În raport de prevederile art. 72 şi urm. C. proc. civ., instanţa de apel a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie şi a menţinut în rest sentinţa, cu privire la respingerea excepţiei de prescripţie.

4. La data de 23 decembrie 2019, reclamantele A. şi S.C. B. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 539/A-COM din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea motivului de casare, s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1532 alin. (1) C. civ.. Astfel, în privinţa îndeplinirii condiţiilor privind angajarea răspunderii, instanţa de apel a pornit de la principiul potrivit căruia "caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, dacă sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea".

Recurentele-reclamante au arătat motivele pentru care în aprecierea instanţei de apel cele două rapoarte, întocmite de auditorii la care au apelat părţile, în urma producerii accidentului, nu sunt edificatoare sub aspectul întinderii prejudiciului, şi, prin urmare, răspunderea pârâtei nu poate fi antrenată.

Sub un prim aspect, s-a reţinut că inspectorii care le-au întocmit nu au calitatea de specialişti, iar verificarea efectuată nu denotă o atare specializare, ci este una vizuală, generală, o descriere a stării exterioare a pieselor auto şi un calcul al valorii totale a acestora potrivit facturilor prezentate. De altfel, s-a mai arătat, în ambele rapoarte se consemnează faptul că starea încărcăturii poate fi stabilită în mod exact prin verificare şi testare ulterioară, fiind necesară curăţarea acestora şi controlul individual.

Sub un al doilea aspect, s-a susţinut că, din corespondenţa purtată între diferite persoane din partea societăţilor implicate în transport şi dintre acestea şi inspectori, rezultă necesitatea unui astfel de control amănunţit al pieselor, îndoielile cu privire la rentabilitatea economică a unei astfel de operaţiuni, dorinţa destinatarului de a distruge marfa, dar şi necesitatea acordului transportatorului pentru o eventuală distrugere.

Cu privire la acest fapt, s-a observat însă că nu a avut loc nicio verificare ulterioară şi, fără ca pârâta-transportator să-şi fi dat acordul pentru distrugerea mărfii printr-o persoană cu drept de reprezentare a societăţii, reclamanta, destinatar al mărfii, a susţinut că a procedat la distrugerea ei în întregime, ca urmare a faptului că era deteriorată, prezenta riscuri privind utilizarea ei, iar o verificare amănunţită nu ar fi fost rentabilă economic.

Apoi, instanţa de apel a apreciat că întrucât reclamantele nu au procedat în maniera de mai sus, acestea au acţionat contrar obligaţiilor care le reveneau potrivit legii în privinţa constatării stării bunului transportat, potrivit art. 1979 C. civ.

Astfel, reclamantele neurmând această procedură, înainte de distrugerea mărfurilor fără consimţământul transportatorului, provenit de la reprezentantul său legal, deşi ar fi avut obligaţia de a solicita pe cale de ordonanţă preşedinţială constatarea stării mărfurilor de către experţi desemnaţi de instanţă, nu s-a asigurat o determinare nemijlocită, exactă, în condiţii de contradictorialitate, a existenţei şi a întinderii prejudiciului, fapt pentru care le revine sarcina probei de a dovedi atât existenţa, cât mai ales întinderea prejudiciului, potrivit prevederilor art. 1979 alin. (8) C. civ.

Sub un alt aspect, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantele au administrat în cadrul prezentului litigiu proba cu expertiză specialitatea "Automobile şi circulaţie rutieră", aceasta s-a efectuat însă fără examinarea probelor materiale reprezentate de piese în cauză, acestea nemaiexistând în materialitatea lor ca urmare a distrugerii voluntare, iar, în aceste condiţii, expertul a formulat concluzii ipotetice, arătând că "orice evaluare actuală asupra cantităţilor de marfă rămase intacte şi în deplinătatea parametrilor tehnici este lipsită de suport real, obiectiv (…)."

Prin urmare, s-a apreciat că, în lipsa pieselor şi a unei verificări amănunţite, în cauză nu s-au putut determina cu exactitate bunurile avariate, pentru a se putea proceda la determinarea prejudiciului, iar acest fapt este rezultatul culpei reclamantei, care a procedat la distrugerea bunurilor din proprie iniţiativă, în lipsa acordului transportatorului, cu încălcarea obligaţiilor care îi reveneau potrivit legii şi afectând astfel, în mod iremediabil, posibilităţile de evaluare a prejudiciului.

Recurentele-reclamante au criticat decizia atacată şi prin prisma faptului că instanţa de apel nu a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1532 alin. (3) C. civ. care prevăd că prejudiciul va fi stabilit de către instanţa pe baza probelor administrate.

Recurentele-reclamante au susţinut că, în cauză, cuantumul prejudiciului a fost stabilit în mod cert la suma de 482.864,97 euro, fiind calculat pe baza facturilor de achiziţie ale mărfurilor, facturi ale căror dovezi de plată se află la dosarul cauzei.

Prin urmare, toate aceste aspecte duc la concluzia că prejudiciul suferit este unul cert, acesta fiind sigur atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, existând în cauza elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea. Astfel, sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii pârâtei, contrar celor reţinute de către instanţa de apel.

Intimata-pârâtă D. S.R.L şi intimata-chemată în garanţie H. au depus la dosar întâmpinare comună prin care au solicitat respingerea recursului formulat, decizia recurată fiind temeinică şi legală, iar, pe cale de excepţie, au invocat nulitatea recursului, ca fiind nemotivat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatele au arătat că prin recursul formulat, reclamantele au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1532 alin. (1) C. civ., însă din motivarea recursului nu rezultă, în mod concret, în ce constă încălcarea sau greşita aplicare a acestor prevederi.

În opinia intimatelor, ceea ce critică reclamantele prin cererea de recurs este modul în care a interpretat şi coroborat instanţa de apel probele administrate, precum şi concluziile trase în urma analizării şi coroborării acestora, însă acest aspect nu ţine de nelegalitatea deciziei, neputând constitui motiv de recurs. Aşadar, criticile formulate au în vedere netemeinicia şi nu nelegalitatea deciziei recurate, fapt pentru care motivele de recurs nu se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca neîntemeiată, iar pe fondul recursului, admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea spre rejudecare a cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Piteşti.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul şi a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.R.L şi intimata-chemată în garanţie H., prin întâmpinare, întrucât prin cererea de recurs au fost formulate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea transportatorului pentru distrugerea bunurilor transportate (între care, amintim dispoziţiile art. 1979 din C. civ. referitoare la constatarea stării bunurilor ce fac obiectul transportului), precum şi a celor privind condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale (art. 1532, privind caracterul cert al prejudiciului art. 1537 din C. civ., referitoare la dovada prejudiciului) în condiţiile în care reclamanta A., în calitate de asigurator de bunuri cu privire la bunurile ce au făcut obiectul transportului de bunuri, a achitat despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, aceasta este întemeiată.

Astfel, aşa cum susţin şi recurentele, sub aspectul contravalorii prejudiciului produs prin distrugerea mărfurilor ce trebuiau transportate către beneficiarul S.C. B. S.A., instanţa de apel nu a argumentat în considerentele hotărârii înlăturarea susţinerii formulate de reclamante referitoare la împrejurarea că în momentul stabilirii pierderii cauzate destinatarului mărfurilor, S.C. B. S.A., respectiv al adoptării soluţiei de a evalua distrugerea ca şi daună totală, adică aprecierea ca fiind distruse în totalitate mărfurile, valoarea acestora ridicându-se la 482.864,97 Euro, pârâta D. S.R.L., în calitate de transportator, a fost reprezentată de o persoană care a fost de acord cu aceasta (dl expert J.), ceea ce ar putea însemna că a fost îndeplinită procedura reglementată ca atare de dispoziţiile art. 1979 alin. (1) din C. civ..

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că lipseşte motivarea hotărârii sub aspectul acestei susţineri a reclamantelor, în sensul că nu a existat o neînţelegere la momentul primirii mărfurilor distruse între părţile contractante, astfel încât s-ar putea considera, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, că nu este aplicabil art. 1979 alin. (4) din C. civ., care au drept premisă existenţa unor neînţelegeri privind constatarea stării bunurilor şi, de asemenea, solicitarea către instanţă ca, pe cale de ordonanţă preşedinţială, să se stabilească starea acestor bunuri.

Or, în condiţiile în care toate părţile implicate au fost de acord în momentul constatării stării bunurilor transportate către destinatarul acestora, că distrugerea este într-atât de importantă încât dauna să fie considerată una totală, nu s-ar mai pune problema parcurgerii procedurii reglementate de art. 1979 alin. (4) din C. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta A. a achitat deja contravaloarea despăgubirii în temeiul contractului de asigurare de bunuri cu beneficiarul transportului, S.C. B. S.A. (neavând relevanţă în acest moment procesual faptul că transportatorul, respectiv pârâta D. S.R.L., a subcontractat serviciile de transport către S.C. E. S.R.L., cu privire la care s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată şi, ulterior, suspendarea judecăţii în raport cu dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, faţă de deschiderea procedurii insolvenţei împotriva acesteia).

Aşadar, acţiunea reclamantei A. împotriva transportatorului D. S.R.L. este formulată în temeiul dreptului de regres al asiguratorului, care se subrogă în drepturile asiguratului, beneficiar al transportului, în temeiul art. 2210 din C. civ., în limitele indemnizaţiei de asigurare achitate deja, iar acţiunea reclamantei S.C. B. S.A., beneficiar al mărfurilor, împotriva transportatorului formulată pentru diferenţa neachitată de asigurator, cu titlu de franşiză, este întemeiată pe contractul de transport.

Din considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel nu rezultă modul cum aceasta a analizat dreptul de regres al primei reclamante, precum şi cuantumul prejudiciului raportat la indemnizaţia deja achitată, din perspectiva asiguratorului de răspundere de bunuri analiza prejudiciului fiind una sensibil distinctă, mai ales în condiţiile în care, susţinerile reclamantelor sub aspectul constatării stării bunurilor au fost în sensul că pârâta a fost de acord prin persoana care a asigurat reprezentarea sa la această procedură, cu stabilirea distrugerii mărfurilor ca fiind " daună totală", mai ales în condiţiile acceptării acestui fapt de către destinatarul mărfurilor (S.C. B. S.A.), adică persoana cea mai interesată de stabilirea stării mărfurilor din perspectiva art. 1979 alin. (1) din C. civ..

Concluzionând, Înalta Curte apreciază, pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel este nemotivată sub aspectul susţinerilor reclamantelor referitoare la acordul pârâtei şi, de fapt, al tuturor părţilor pentru considerarea ca daună totală a stării bunurilor ce au făcut obiectul transportului, caz în care nu s-ar mai putea pune problema existenţei unei " neînţelegeri" asupra acesteia în sensul art. 1979 alin. (4) din C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, aceasta este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la răspunderea transportatorului pentru distrugerea mărfurilor transportate, în raportul juridic creat cu asiguratorul de bunuri care a achitat anterior contravaloarea despăgubirii, în temeiul contractului de asigurare, către asiguratul care era beneficiarul mărfurilor transportate, în temeiul subrogaţiei în drepturile destinatarului mărfurilor (art. 2210 din C. civ., art. 1979 din C. civ., art. 1532 din C. civ., art. 1537 din C. civ.), ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de recurs mai reţine că din considerentele hotărârii recurate nu rezultă motivul pentru care aceasta a considerat ca incidente dispoziţiile art. 1979 alin. (4) din C. civ., de vreme ce obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă nicidecum la stabilirea constatării stării bunurilor transportate, în caz de neînţelegere între părţi, pe calea ordonanţei preşedinţiale, astfel că şi sub acest aspect decizia este nelegală. De altfel, instanţa de apel a motivat soluţia dată cu ignorarea dispoziţiilor art. 2210 din C. civ. referitoare la subrogaţia asiguratorului în drepturile asiguratului, dispoziţii reţinute ca aplicabile de către prima instanţă şi care, în temeiul art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., ar fi trebuit să facă obiectul verificării de către instanţa de apel, sub aspectul aplicării legii de către prima instanţă .

De aceea, constatând incidenţa celor două motive de casare, instanţa de recurs va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În ceea ce priveşte solicitarea privind cheltuielile de judecată, raportat la prevederile art. 453 din C. proc. civ. care instituie obligaţia de plată a acestor cheltuieli pentru " partea care pierde procesul", adică pentru partea care se află în culpă procesuală ce se va stabili o dată cu soluţia dată pe fondul cauzei, iar soluţia de casare cu trimitere nu include stabilirea acestui element necesar pentru soluţionarea capătului de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată, acesta urmând a se decide la finalul procesului în raport cu soluţia care se va da asupra fondului cauzei după noua judecată, Înalta Curte nu se va pronunţa asupra acestei cereri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. şi S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 539/A-COM din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.