Contractual penalty enforceable without proof of loss where breach of liquidated damages clause is presumed

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 august 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 80.000 euro, contravaloarea în RON, la cursul B.N.R. la data plăţii efective.

Prin contractul de tranzacţie autentificat sub numărul x la data de 23 mai 2017 de către D., pârâta s-a obligat să întreprindă, în cel mult 7 zile de la primirea celor 80.000 euro, demersurile necesare radierii ipotecilor din CF înscrise în favoarea sa asupra unui număr de opt imobile, sub sancţiunea plăţii unor despăgubiri egale cu valoare de 80.000 euro.

Reclamanţii au solicitat cheltuieli de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1270, art. 1350 şi art. 1548 C. civ., iar sub aspect probatoriu s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3810 din 14 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, pârâta fiind obligată la plata către reclamanţi a sumei de 80.000 euro despăgubiri contractuale, la cursul B.N.R. de la data plăţii efective. De asemenea, s-a dispus obligarea acesteia şi la plata sumei de 7.317 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlul de contravaloare taxă de timbru.

În motivarea acestei sentinţe tribunalul a reţinut că părţile au evaluat anticipat prejudiciul contractual rezultat din neîndeplinirea obligaţiilor asumate de creditoare prin tranzacţia semnată de părţi, constând în efectuarea demersurilor de radiere ipoteci şi somaţii imobile în termenul de 7 zile de la virarea de către debitori a sumei stabilite cu titlul de preţ al tranzacţiei. Totodată, a reţinut, că achitarea integrală a preţului tranzacţiei a survenit la data de 16 aprilie 2018, de la acest moment începând a fi calculat termenul de 7 zile pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de creditoarea C..

Din verificarea extraselor de carte funciară, se poate observa, a arătat tribunalul, că data procesării acestora este august 2018, cu mult după împlinirea termenului contractual stabilit de părţi, iar, mai mult, se poate observa că nu au fost întreprinse demersurile de radiere a menţiunilor de carte funciară, existând notate ipoteci şi somaţii chiar pentru C..

Tribunalul a reţinut că pârâta nu a contestat plata sumei ce formează preţul tranzacţiei şi nici nu a furnizat nici un element concret, apt a proba întreprinderea demersurilor vizând ştergerea menţiunilor de carte funciară, unica referire a acesteia fiind realizată în raport de imobilul adjudecat în anul 2014, cu privire la care a emis o adresă către biroul executorilor judecătoreşti ce instrumentează dosarul de executare. Or, obligaţiile asumate prin tranzacţia semnată şi nedenunţată vizau îndeplinirea cumulativă a îndatoririlor legate de ştergerea tuturor sarcinilor şi somaţiilor notate în cartea funciară.

Prima instanţă a argumentat că, în contextul definirii exacte a obligaţiilor asumate, pârâta avea sarcina probării unor elemente apte a demonstra inexistenţa unei culpe contractuale.

Văzând prevederile art. 1270 C. civ. şi art. 1538 din acelaşi cod, tribunalul a a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, debitoarea având obligaţii concrete, trasate prin intermediul art. III şi VI din contract, a căror îndeplinire nu a reuşit să o probeze şi, în raport de care nu a demonstrat intervenţia unei cauze exoneratoare de răspundere contractuală.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 3810 din 14 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel pârâta C. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1039 din 11 iunie 2019, pronunţata de Curtea de Apei Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin tranzacţia din 23.05.2017, autentificată sub nr. x de D., încheiată între părţi, apelanta s-a obligat în mod expres ca în termen de 7 zile de la momentul la care va încasa cei 80.000 de euro, termen prevăzut imperativ în cuprinsul tranzacţii, să efectueze nişte demersuri punctuale, respectiv să obţină radierea din cartea funciară a tuturor garanţiilor, somaţiilor şi celorlalte menţiuni înscrise în temeiul contractului de credit, astfel încât la expirarea termenului toate bunurile imobiliare menţionate în cuprinsul tranzacţiei să fie libere de orice sarcină sau somaţie, precum şi sa prezinte dovada radierii garanţiilor şi somaţiilor şi dovada închiderii dosarelor de executare. De asemenea, o dată cu încetarea executării silite şi radierii somaţiilor imobiliare notate în favoarea recuperării debitului, apelanta s-a obligat să solicite birourilor de executori judecătoreşti cheltuielile de executare din dosarele execuţionale.

Instanţa de apel a reţinut că niciuna dintre aceste obligaţii stabilite punctual în sarcina apelantei nu au fost îndeplinite în termenul imperativ prevăzut în cuprinsul tranzacţiei, respectiv în termenul de 7 zile de la achitarea sumei de 80.000 Euro.

Prevederea din cuprinsul art. III.4 din tranzactie potrivit careia, "După data încasării sumei de 80.000 euro, părţile declară că nu mai au nicio pretenţie una faţă de cealaltă decurgând din contractul de credit nr. l/DV/16.01.2008, iar oricărei încălcări a acestei tranzacţii i se va opune prevederile din prezentul articol.", nu se refera la obligatiile asumate prin prezenta Tranzactie incheiata de părţi, ci la obligatiile ce decurg din contractul de credit l/DV/16.01.2008 la data de 25 iulie 2014 perfectat de intimati cu E., având în vedere ca C. S.R.L. a dobândit creanţa izvorând din Contractul de credit nr. l/DV/16.01.2008 la data de 25 iulie 2014, prin Contractul de cesiune încheiat cu E., a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, separat de achitarea sumei de 80.000 euro pentru plata obligatiilor ce decurg din contractul de credit mai sus menţionat de către intimati, creditoarea apelanta este raspunzatoare de indeplinirea obligatiilor asumate prin art. VI din contract, sub sanctiunea clauzei penale inserate în alineatul final al acestui articol.

Instanţa de apel a motivat că demersurile intreprinse de apelanta pentru radierea ipotecilor din CF înscrise în favoarea sa asupra celor 8 imobile menţionate în cuprinsul articolului art. VI, precum şi formularea cererii de incetare a a executarii sile în dosarul nr. x/2016, înregistrat la BEJ F., inregistrarea la data de 02.05.2018 la BEJA G., H. şi I. a cererii de renunţare la executarea silită şi încetarea executării silite, având în vedere tranzacţia semnată de părţi autentificată sub nr. x/23.05.2017, nu probeaza indeplinirea cumulativa a obligatiilor stabilite în art. VI din tranzactie, în termenul imperativ stabilit în aceasta tranzactie.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar, în cauză, a fost probata conditia ceruta pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a debitorului. Prin neobtinerea radierii din cartea funciară a tuturor garanţiilor, somaţiilor şi celorlalte menţiuni înscrise în temeiul contractului de credit, precum şi neprezentarea dovezii radierii garanţiilor şi somaţiilor şi a dovezii de închidere dosarelor de executare, în termenul imperativ prevăzut în cuprinsul tranzacţiei, respectiv în termenul de 7 zile de la primirea sumei de 80.000 Euro, debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale stabilite în art. VI, sub sanctiunea clauzei penale inserate în alin. final al acestui articol.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că nu au fost depuse la dosar dovezi din care să rezulte indeplinirea de către apelanta, in termenul de 7 zile stipulat in cuprinsul tranzacţiei, a tuturor obligaţiilor asumate prin aceasta tranzacţie, documentele depuse de apelanta odată cu cererea de apel şi la care face referire aceasta în cuprinsul apelului purtând date ulterioare termenului de 7 zile de la primirea sumei de 80.000 Euro, în care apelanta trebuia să-şi îndeplinească cumulativ obligatiile prevazute în art. VI din tranzactie.

Văzând prevederile art. 1538 alin. (1)-(4) C. civ. şi art. 1548 C. civ., instanţa de apel a reţinut, referitor la conditia culpei, că reclamantii nu erau ţinuţi sa dovedească niciun fel de culpa in ceea ce o priveşte pe apelanta, simplul fapt al neexecutarii obligaţiilor asumate de aceasta fiind suficient pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Instanţa de apel a argumentat că demersurile pe care apelanta le-a intreprins, enumerate în cuprinsul motivelor de apel, nu satisfac exigentele prevederilor art. VI din tranzactie, în ce priveşte indeplinirea cumulativa a obligatiilor stabilite în sarcina apelantei, respectiv obtinerea şi dovada radierii din cartea funciara a tuturor garantiilor, somatiilor şi a celorlalte mentiuni înscrise în temeiul contractului de credit cu privire la toate imobilele ce formează obiectul tranzacţiei.

Cererea prin care apelanta a solicitat să se dispună "reducerea penalităţii, raportat la prejudiciul care va fi dovedit de intimata", a fost respinsă de instanţa de apel raportat la prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că aceasta solicitare este o cerere noua în apel, ce nu a fost formulata la judecată în fond a cauzei.

În ceea ce priveşte dovada legaturii de cauzalitate ca şi conditie a raspunderii civile contractuale, instanţa de apel a reţinut ca aceasta este prezumată, ca şi vinovăţia, în cazul răspunderii contractuale, de vreme ce simpla neexecutare a obligaţiei atrage răspunderea debitorului, în cauza fiind probate, aşa cum s-a arătat anterior, celelalte condiţii ale raspunderii civile contractuale.

4. La 16 iulie 2019, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1039 din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

In susţinerea motivului de casare invocat, recurenta a precizat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1349-art. 1350 şi art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi la art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi ale prevederilor art. 1541 C. civ.

Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă a prezentat, succint, situaţia de fapt care a dus la generarea prezentului litigiu şi, în considerarea acesteia, a susţinut că au fost greşit analizate şi aplicate condiţiile răspunderii civile contractuale.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, fiind o răspundere contractuală, fapta ilicită a fost determinată de părţi prin art. VI din Tranzacţia încheiată:

"în cazul nerespectării de către creditoare a obligaţiilor asumate prin prezenta tranzacţie menţionate in cuprinsul art. III şi IV aceasta va plăti debitorilor suma de 80.000 euro cu titlu de daune-interese". Deci, în cauză, nu se poate angaja răspunderea contractuală a acesteia, dat fiind că obligaţia plăţii despăgubirilor în cuantum de 80.000 euro a fost stabilită în considerarea tuturor obligaţiilor menţionate în sarcina acesteia în art. III şi VI. Faptul că părţile au stabilit obligaţia de despăgubire, dacă nu sunt îndeplinite cumulativ obligaţiile prevăzute la art. III şi IV, rezultă şi din perspectiva cuantumului clauzei penale, egal cu preţul tranzacţiei, a susţinut recurenta.

Cu privire la existenţa faptei ilicite, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta nu există, aducând o serie de argumente.

Privind obligaţia referitoare la îndeplinirea demersurilor necesare pentru radierea ipotecilor, a susţinut că a fost îndeplinită, fiind formulată cerere de încetare a executării silite şi astfel încetată executarea silită. De asemenea, a fost dată declaraţie în formă autentică în vederea radierii ipotecilor din C.F.

Astfel, pentru a se putea angaja răspunderea contractuală, în aplicarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., instanţa trebuia să verifice dacă există faptă ilicită, astfel cum a fost determinată de părţi prin tranzacţie şi, pe cale de consecinţă, raportat la situaţia de fapt şi dovezile produse în cursul judecăţii, trebuia să constate că nu există faptă ilicită.

De asemenea, s-a subliniat că fapta ilicită nu există nici din perspectiva obligaţiei de a obţine radierea din C.F. a imobilelor, a tuturor garanţiilor, somaţiilor, a altor menţiuni, în termen de 7 zile lucrătoare de la primirea celor 80.000 euro. Cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta poate răspunde numai pentru fapta proprie, iar neîndeplinirea în termen de 7 zile a obligaţiei de remitere a dovezii de radiere a ipotecii nu este imputabilă acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Aceasta a precizat că s-a adresat notarului public la 26 aprilie 2018 şi a dat, în formă autentică, declaraţia prin care a solicitat radierea ipotecii înscrise în favoarea acesteia şi a interdicţiei de înstrăinare, grevare, demolare (...) asupra imobilelor. Prin urmare, obligaţia a fost îndeplinită, dat fiind că, după autentificarea declaraţiei, nu mai are niciun control asupra activităţilor ce trebuie îndeplinite ulterior pentru radierea ipotecilor, garanţiilor etc, de către notar.

Recurenta a mai precizat că nu poate fi ţinută răspunzătoare de neîndeplinirea unor obligaţii care constituie manifestarea de voinţă a unor terţe persoane şi/sau a intimatei-debitoarei. În acest sens, a subliniat că nu a existat în niciun moment în patrimoniul acesteia o garanţie ce a purtat asupra imobilului teren situat în Pantelimon, Str. x, tarla x, parcela x, lot x, astfel că nu se poate angaja răspunderea acesteia pentru neîndeplinirea oricărei obligaţii cu privire la acest bun imobil.

Apoi, referitor la existenţa prejudiciului, pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală a acesteia, recurenta-pârâta a susţinut că intimaţii nu au făcut dovada existenţei acestuia, motiv pentru care această condiţie nu este îndeplinită, iar dovada prejudiciului subzistă şi în ipoteza în care părţile au stabilit întinderea prejudiciului, printr-o clauză penală, astfel cum a fost reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 824 din 20 aprilie 2016.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că, faţă de cele învederate nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte vinovăţia, pentru a se putea angaja răspunderea, recurenta-pârâtă a precizat că este necesar a exista culpa acesteia în neexecutarea obligaţiei. Or, astfel cum a arătat, în limita prevederilor legale, a îndeplinit toate acţiunile necesare pentru radierea ipotecilor, somaţiilor, încetarea executării silite, iar faptul că nu au fost radiate ipotecile, somaţiile etc. din cărţile funciare nu reprezintă un fapt culpabil acesteia, sarcina revenindu-i notarului public, care are obligaţia de a înainta cererea biroului de carte funciară în aceeaşi zi sau cel târziu în ziua următoare, respectiv oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară.

La 28 ianuarie 2020, recurenta-pârâtă a depus un memoriu referitor la motivele de casare, întrucât, la data formulării recursului, decizia recurată nu era redactată.

In esenţă, a susţinut faptul că decizia recurată este rezultatul greşitei aplicări a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349-1350 şi art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, la situaţia de fapt, reţinută greşit de către instanţele de fond, cu referire la condiţiile angajării răspunderii acesteia pentru plata sumei de 80.000 euro.

A susţinut că dacă ar fi fost stabilită în mod corect situaţia de fapt şi aplicate în mod corespunzător dispoziţiile legale, instanţa de apel ar fi trebuit, în principal, să reţină că nu poale fi obligată la plata sumei de 80.000 euro, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale, deoarece, potrivit tranzacţiei, obligaţia de dezdăunare a fost stabilită pentru neîndeplinirea cumulativă a obligaţiilor asumate, iar parte din obligaţiile acceptate au fost îndeplinite.

Cu privire la obligaţia care nu fusese îndeplinită la data promovării acţiunii, respectiv la 23 august 2018, şi anume remiterea dovezilor de radiere a ipotecii din cartea funciară, recurenta-pârâtă a subliniat că era o obligaţie imposibil de executat pentru motive care nu sunt imputabile acesteia.

Recurenta a solicitat instanţei să constate că hotărârea recurată este nelegală întrucât s-a dispus angajarea răspunderii contractuale în lipsa dovedirii existenţei prejudiciului.

În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

La 12 martie 2020, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală, susţinând în esenţă că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 9 februarie 2021.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

In susţinerea motivului de casare invocat, recurenta a precizat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1349-art. 1350 şi art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi la art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi ale prevederilor art. 1541 C. civ.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

În primul rând, trebuie menţionat că cea mai mare parte a criticilor formulate de recurenta-pârâtă vizează evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel raportat la probele administrate.

Or, susţinerile recurentei-pârâte, care tind la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, sunt incompatibile cu structura recursului, care, faţă de actuala reglementare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu mai permite verificarea hotărârii atacate decât din perspectiva unor motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, prin urmare, aceste critici nu pot fi examinate de instanţa de recurs.

Potrivit art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală sunt: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

Răspunderea civila contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestaţiei datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligaţia a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul dintre părţi.

În speţă, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că au fost îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei, aşa cum sunt acestea prevăzute de lege.

Astfel, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că prin tranzacţia încheiată între părţi, pârâta s-a obligat în mod expres ca, în termen de 7 zile de la momentul la care va încasa suma 80.000 de euro, să efectueze anumite demersuri, iar niciuna dintre obligaţiile stabilite punctual nu au fost îndeplinite în termenul imperativ prevăzut în cuprinsul tranzacţiei. De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de apel că demersurile intreprinse de apelanta pentru radierea ipotecilor din CF înscrise în favoarea sa asupra celor 8 imobile menţionate în cuprinsul articolului art. VI, precum şi formularea cererii de încetare a a executarii silite în dosarul nr. x/2016, înregistrat la BEJ F., inregistrarea la data de 02.05.2018 la BEJA G., H. şi I. a cererii de renunţare la executarea silită şi încetarea executării silite, având în vedere tranzacţia încheiată de părţi, nu probează îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor stabilite în art. VI din tranzacţie, în termenul imperativ stabilit în această tranzacţie.

Prin urmare, faţă de neîndeplinirea cumulativă a obligaţiilor stabilite prin tranzacţia încehiată între părţi, condiţia faptei ilicite a pârâtei, ceruta pentru atragerea răspunderii civile contractuale, este îndeplinită.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, astfel că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neeexecutarea acestuia.

În condiţiile în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale stabilite în art. VI din tranzacţie, prin neobţinerea radierii din cartea funciară a tuturor garanţiilor, somaţiilor şi celorlalte menţiuni înscrise în temeiul contractului de credit, precum şi prin neprezentarea dovezii radierii garanţiilor şi somaţiilor şi a dovezii de închidere dosarelor de executare, în termenul imperativ de 7 zile prevăzut în cuprinsul tranzacţiei, de la primirea sumei de 80.000 Euro, este activată clauza penală inserată în alineatul final al articolului VI din tranzacţie.

Trebuie arătat că argumentele recurentei-pârâte reprezintă, în realitate, o relatare a situaţiei de fapt şi a greşitei interpretări a acestei situaţii de către instanţa de apel, pe baza probatoriilor administrate, care au condus la constatarea că, în cauză, pârâta nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte indeplinirea de către aceasta, in termenul de 7 zile stipulat in cuprinsul tranzacţiei, a tuturor obligaţiilor asumate prin tranzacţie, documentele depuse de pârâtă odată cu cererea de apel şi la care aceasta face referire purtând date ulterioare termenului de 7 zile de la primirea sumei de 80.000 Euro, în care pârâta trebuia să-şi îndeplinească cumulativ obligatiile prevazute în art. VI din tranzacţie, după cum a reţinut instanţa de apel.

Critica recurentei-pârâte privind aplicarea agreşită a dispoziţiilor art. 1540 alin. (2) C. civ. raportat la art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, cu referire la condiţiile angajării răspunderii acesteia pentru plata sumei de 80.000 euro, vizează situaţia de fapt, care, în opinia recurentei, a fost reţinută greşit de către instanţa de apel.

Or, fiind o critică de netemeinicie, aceasta nu poate fi evaluată în faza procesuală a recursului, având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Se reţine că argumentele aduse de către recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, în mare parte, de netemeinicie a hotărârii atacate, şi nu de nelegalitate, neexistând în cauză critici care să creeze remedierea oricărei nelegalităţi pe tărâmul dreptului substanţial.

Dispoziţiile art. 1349 C. civ., a căror aplicare greşită se invocă de către recurenta-pârâtă, nu sunt incidente în cauză, având în vedere temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1350 C. civ. care reglementează răspunderea civilă contractuală, iar nu răspunderea civilă delictuală.

Critica recurentei-pârâte referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. în sensul că instanţa trebuia să procedeze la reducerea penalităţii, este nefondată, având în vedere că solicitarea privind "reducerea penalităţii, raportat la prejudiciul care va fi dovedit de intimata", a fost respinsă de instanţa de prim control judiciar faţă de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cu motivarea că este vorba de o cerere noua formulată în apel.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la neîndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, în sensul că intimaţii nu au făcut dovada acestuia şi că această dovadă subzistă şi în ipoteza în care părţile au stabilit întinderea prejudiciului printr-o clauză penală, cele privitoare la neîndeplinirea condiţiei referitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi cele prin care se susţine că, în ceea ce priveşte vinovăţia, pentru a se putea angaja răspunderea este necesar a exista culpa pârâtei în neexecutarea obligaţiei, nu pot fi primite.

Astfel, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale stabilite în cuprinsul tranzacţiei, devin incidente dispoziţiile art. 1548 C. civ., potrivit cărora "Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării". Aşa fiind, reclamantii nu erau ţinuţi sa dovedească niciun fel de culpă în ceea ce o priveşte pe pârâtă, simplul fapt al neexecutarii obligaţiilor asumate de aceasta fiind suficient pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1538 alin. (4) C. civ., "Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu".

Aşadar, creditorul care beneficiază de clauza penală, cum este cazul în speţă, este scutit de obligatia de a face dovada prejudiciului suferit din faptul neexecutarii voluntare a obligaţiei principale de catre debitor, părţile fiind scutite de orice probă cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului şi implicit a cuantumului daunelor-interese datorate de debitor.

Clauza penală reprezintă o convenţie accesorie cu toate consecinţele ce decurg din această calificare, fiind datorată numai dacă sunt întrunite condiţiile necesare acordării de despăgubiri, însă creditorul nu trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în mod corect îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale, prevăzute de lege, pârâta fiind obligată astfel la plata despăgubirilor contractuale către reclamanţi.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1039 din 11 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.