Contractual damages for framework agreement: certainty of prejudice under Civil Code Articles 1532 and 1533

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la 22 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei totale de 24.000.000 RON, reprezentând daune-interese compensatorii pentru neexecutarea culpabilă a contractului de prestări servicii, exploatare şi transport masă lemnoasă nr. 633 din 10 septembrie 2012, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148-151, art. 192, art. 194-195, art. 453 C. proc. civ., art. 1270 alin. (1), art. 1530, 1531 alin. (1), art. 1547-1548 C. civ.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând că acţiunea a fost promovată de lichidatorul judiciar al reclamantei în nume propriu, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 10 septembrie 2012 - 22 septembrie 2013, raportat la momentul introducerii acţiunii şi la prevederile art. 2524 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 728/C din 14 iunie 2017, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi tot ca neîntemeiată a respins şi cererea introductivă. Totodată, tribunalul a obligat reclamanta în favoarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta B. S.P.R.L., în calitate de lichidator al A. S.R.L., iar pârâta C. S.A. a declarat apel incident.

Prin apelul principal, reclamanta a criticat nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, invocând, în esenţă, greşita apreciere a probatorului administrat în cauză, în contextul în care, s-a făcut dovada neexecutării de către pârâtă a contractului de exploatare şi transport masă lemnoasă intervenit între ele.

A mai susţinut că instanţa de fond a apreciat corect conduita contractuală culpabilă a intimatei-pârâte, dar că în mod netemeinic a reţinut că locul executării contractului îl constituia doar perimetrul judeţului Neamţ.

De asemenea, reclamanta a criticat aprecierea greşită a tribunalului asupra prejudiciului produs în cauza pendinte. În acest sens a criticat concluzia primei instanţe că în speţă prejudiciul nu ar avea caracter de certitudine raportat la art. 1532 C. civ., în contextul în care chiar tribunalul putea să procedeze la cuantificarea prejudiciului, conform art. 1532 alin. (3) C. civ., în baza probatoriului administrat.

Pe calea apelului incident, pârâta a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual active a lichidatorului B. S.P.R.L., admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la plata unor eventuale despăgubiri aferente perioadei contractuale 10.09.20212 -22.09.2013. De asemenea, a solicitat înlăturarea considerentelor prin care tribunalul a reţinut că art. 12 din contractul dedus judecăţii nu reprezintă o obligaţie esenţială în sarcina reclamantei, aptă să susţină incidenţa excepţiei de neexecutare. Pârâta a criticat şi considerentele primei instanţe prin care i-au fost înlăturare apărările referitoare la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa unui preţ determinabil, conform art. 1226 alin. (2) C. civ.

Prin decizia civilă nr. 486/2018 din 14 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Recursul principal

Împotriva deciziei evocate, reclamanta B. S.P.R.L., în calitate de lichidator judiciar al A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în parte, respectiv cu privire la respingerea apelului principal, şi menţinerea restului dispoziţiilor hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea recursului pendinte a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale ce reglementează răspunderea contractuală, respectiv dispoziţiile art. 1270 alin. (1), art. 1350 alin. (1) şi (2), art. 1531 alin. (1), art. 1532 şi art. 1548 C. civ.

O primă critică adusă deciziei atacate se referă la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea contractuală, cu privire la capacitatea recurentei de a-şi desfăşura activitatea pe o anumita arie geografică, raportat la prezumţia eronată a instanţei conform căreia recurenta era limitată în desfăşurarea activităţii doar pe raza judeţului Neamţ. În acest sens, se arată că în tot intervalul cuprins între anii 2011 - 2017 inclusiv, societatea A. S.R.L. a deţinut în mod neîntrerupt Certificate de atestare prin care se atesta capacitatea societăţii de a exploata anual un volum brut cuprins intre 65.000 şi 70.000 mc lemn pe picior, acestea atestând capacitatea şi dreptul societăţii de a exploata orice tip de masă lemnoasă, indiferent de esenţa arborilor, dreptul acesta fiind conferit pe întreaga suprafaţă a ţării.

Consideră recurenta, făcând trimitere la Raportul Administratorului Special publicat în BPI nr. 7603 din 25.04.2013, că prezumţiile instanţei de apel şi raportarea acestora în mod eronat la situaţia de fapt dedusă judecaţii au determinat inclusiv o aplicare greşită a normelor de drept material privind răspunderea contractuală, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se arată că relocarea societăţii recurente în căutarea de noi contracte a determinat cheltuieli neprevăzute în sarcina S.C. A. S.R.L., precum: taxe şi impozite aferente spatiilor şi utilajelor deţinute în proprietate plătite către autorităţile statului, fără ca acestea să producă venituri pentru societate.

A doua critică vizează faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită aplicare a normelor de drept material privind răspunderea contractuală, cu privire la condiţia prejudiciului produs în patrimoniul reclamantei, atunci când a considerat că nu este îndeplinit caracterul cert al prejudiciului, raportat la art. 1532 C. civ., în contextul în care instanţa de control judiciar, cu încălcarea art. 255 alin (1) şi a art. 258 alin. (1) C. proc. civ., a respins proba cu expertiza contabilă, cel mai important mijloc probator în determinarea pe criterii ştiinţifice a valorii prejudiciului produs în urma neexecutării contractului de către intimata-pârâtă.

Apreciază recurenta că, în contextul în care preţul a fost considerat de instanţă determinabil potrivit art. 1532 alin. (3) C. civ., raportat la probele de la dosar, nu şi prejudiciul, acesta se determină de instanţa de judecată, inclusiv prin dispunerea unei expertize contabile. Astfel, arată recurenta, în condiţiile invocate chiar de către instanţă, aceasta ar fi trebuit să determine valoarea prejudiciului, sens în care ar fi trebuit să administreze toate probele ce se impun, inclusiv, expertiza în specialitatea contabilitate, astfel cum s-a solicitat.

Consideră recurenta că o orice alta interpretare goleşte de obiect juridic însăşi instituţia răspunderii contractuale, orice contractant putând alege să refuze unilateral executarea contractului, fără sa existe vreo răspundere în sarcina sa.

Precizează recurenta că sumele minime anuale prevăzute în contractul încheiat cu intimata-pârâtă au fost avute în vedere ca încasări, în cadrul Planului de reorganizare al societăţii recurente, corelativ cu posibilitatea de redresare a acesteia, baza acestora fiind, în principal, Contractul de prestări servicii exploatare şi transport masa lemnoasă nr. 633 din .10.09.2012, astfel cum rezultă în mod expres din rapoartele lichidatorului judiciar publicate.

Făcând referire la art. 7 din contract, recurenta precizează că în convenţia părţilor nu se prevede şi posibilitatea de diminuare a volumului obligatoriu de masă lemnoasă, ci doar de majorare a sa, ceea ce determină în cadrul contractului stabilirea unei limite clare a volumului de masa lemnoasă şi, implicit, stabilirea unui preţ minim anual aferent acestei cantităţi minime.

Recurenta apreciază că referirile instanţei la dispoziţiile art. 8 din contract, privind reţinerea unui procent de 10% din valoarea facturilor emise în baza contractului părţilor nu reprezintă o cauză de diminuare a sumei reprezentând prejudiciul provocat recurentei, câtă vreme art. 10 stabileşte termenul de restituire a procentului de 10% către prestator, respectiv în 10 zile de la data prezentării procesului-verbal de reprimire a exploatărilor aferente contractului, reprimire făcută tot de către pârâtă. Consideră că, şi cu privire la acest aspect, instanţa ar fi fost pe deplin lămurită, în condiţiile în care ar fi admis proba cu expertiza contabilă, solicitată prin apelul principal.

În cadrul ultimei critici, recurenta invocă faptul că, în mod eronat, instanţa de apel a făcut referire la inexistenta unei clauze penale în contract, care să angajeze răspunderea intimatei-pârâte şi punctează asupra faptului că prejudiciul suferit nu se bazează pe o clauza penală cuprinsă în contract, ci pe dreptul legal la repararea integrală a prejudiciului, în raport cu art. 1350, 1530-1531 C. civ.

Recursul incident

Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs incident pârâta C. S.A., solicitând modificarea acesteia, admiterea apelului incident împotriva sentinţei civile nr. 728/2017 din 14 iunie 2017, pronunţată de către Tribunalul Neamţ, în sensul: a) înlăturării considerentelor prin care prima instanţă a constatat că art. 12 din contract nu constituie în sarcina reclamantei o obligaţie esenţială, aptă să justifice incidenţa excepţiei de neexecutare, pe care a invocat-o şi b) înlăturării considerentelor prin care prima instanţă a respins/reţinut ca fiind neîntemeiate, apărările sale referitore la nulitatea absolută a contractului conform art. 1226 alin. (2) C. civ., pentru lipsa preţului determinabil.

Recurenta-pârâtă şi-a subsumat criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică adusă deciziei recurate vizează interpretarea greşită dată de instanţa de apel prevederilor art. 1226 alin. (2) C. civ. cu referire la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa unui preţ determinabil (apărare invocată pe cale de excepţie). În susţinerea acestei critici recurenta-pârâtă aduce următoarea argumentaţie:

Instanţa de apel a dat curs interpretării primei instanţe, care a considerat că părţile au stabilit suficiente repere în vederea identificării concrete a preţului contractului, deşi tot aceasta punctează că elementele de identificare ale acestuia sunt orientative, că actul juridic încheiat de părţi este doar un contract cadru, care urma a fi completat cu anexe aferente, pe măsura exploatării continue de masă lemnoasă.

Curtea de Apel Bacău concluzionează că "în speţă, părţile nu au convenit cu privire la preţul concret pentru fiecare mc de material lemnos, pentru ca obiectul să poată fi determinabil la momentul încheierii contractului, determinat la momentul executării, raportat la cantitatea efectiv prelucrată şi exploatată, ci au convenit că preţul urmează să fie stabilit ulterior, prin negociere de către părţile contractante, ca şi anexă la partizile care urmau să arate cantitatea de material lemnos ce urma să fie prelucrată". Din perspectiva reţinerilor Curţii de Apel Bacău se impune concluzia că preţul contractului nu este unul determinabil.

Obiectul obligaţiilor părţilor nu a fost nici determinat şi nici determinabil, neputând fi stabilit în baza unor criterii obiective, cuantificabile şi care să poată fi identificate de părţi sau de instanţa de judecată. Obiectul contractului este reprezentat de exploatarea anuală de către Prestator a unui volum minim de 50.000 mc masă lemnoasă pe picior, volum ce putea fi majorat în funcţie de posibilităţile partenerilor de contract cum ar fi deţinătorii de păduri, precum şi transportul acestui material lemnos în locaţiile stabilite de Beneficiar.

Obiectul obligaţiei reclamantei consta în exploatarea unei mase lemnoase care urma a fi livrată de către pârâta. Deşi prin contract s-a stabilit cu titlu aproximativ că pârâta va livra o cantitate de circa 50000 de mc de material lemnos, această cantitate nu constituie un obiect determinabil al prestaţiei reclamantei de a prelucra respectiva masă lemnoasă, ci această prevedere a avut doar rolul de a dovedi faţă de Autoritatea publică ce organiza licitaţiile pentru achiziţionarea de masă lemnoasă faptul că pârâta dispune de forţă de muncă specializată pentru prelucrarea unei asemenea cantităţi, în măsura în care aceasta ar fi fost adjudecată.

În aceste condiţii, voinţa părţilor trebuie să fie înţeleasă şi interpretată în sensul art. 1268 alin. (1) C. civ., în funcţie de natura contractului. Acest contract este un contract de prestare servicii constând în prelucrarea unei mase lemnoase fără a se arăta însă care este cantitatea exactă şi certă ce urmează a fi prelucrată.

O asemenea determinare este imposibilă prin raportare la modalitatea în care masa lemnoasă este dobândită de agenţii economici. Conform contractului, stabilirea cantităţii de material lemnos ce urma a fi prelucrată s-ar fi putut stabili în raport de cantitatea de material lemnos adjudecată de către pârâta la licitaţie publică.

Conform art. 1 alin. (1) din Regulamentul din 29 ianuarie 2004 de vânzare a masei lemnoase de către deţinătorii de fond forestier proprietate publică, către agenţii economici "masa lemnoasă pe picior sau fasonată, care se valorifică anual, potrivit legii, din fondul forestier proprietate publică, se vinde agenţilor economici în condiţii specifice economiei de piaţă, prin licitaţie".

Modalitatea în care o licitaţie publică se desfăşoară precum şi rezultatul acesteia în sensul obţinerii adjudecării de către un agent economic sau altul, reprezintă un eveniment care este incert şi nesigur; prin urmare, nu se poate reţine că obiectul obligaţiei reclamantei ar fi fost determinabil la momentul încheierii contractului, atât timp cât nu se putea face o estimare a masei lemnoase ce urmează a fi adjudecată de către pârâta la o licitaţie publică.

Caracterul determinabil al obiectul trebuie să existe la momentul încheierii contractului, însă la momentul încheierii contractului, din punct de vedere legal, ambele părţi aveau incertitudinea masei de material lemnos ce ar fi putut fi adjudecată de către pârâta în condiţiile unei licitaţii publice şi în condiţiile în care la o astfel de licitaţie publică masa lemnoasă ar fi putut fi adjudecată anual de un alt agent economic, pe baza criteriilor reţinute de comisia de licitaţie.

Prevederea din contract prin care se arată că se va livra o cantitate de 50000 de mc de masă lemnoasă are doar valoarea probării de către pârâtă, în cazul participării la o licitaţie publică, a faptului că dispune de forţă de muncă specializată pentru o cantitate de 50000 de mc, însă acest lucru nu garantează succesul licitaţiei în sensul adjudecării unei cantităţi de 50000 de mc, fapt care conduce la ideea că obiectul obligaţiei reclamantei, în ceea ce priveşte cantitatea de material lemnos ce urma a fi prelucrată, nu este nici determinat şi nici determinabil.

În acelaşi sens nu este determinabil nici obiectul obligaţiei pârâtei de a plăti o anumită sumă de bani pentru prelucrarea unei anumite cantităţi de material lemnos. Stabilirea preţului este dependentă şi direct proporţională cu obiectul obligaţiei reclamantei, or având în vedere că prestaţia reclamantei nu este determinabilă, în mod simetric nici prestaţia pârâtei nu este determinabilă. Potrivit art. 6 din Contract, "preţul prestaţiei pe fiecare partidă se va stabili prin anexă, în funcţie de partizile ce se vor adjudeca la licitaţie". în cazul de faţă părţile au agreat că preţul urmează a fi "stabilit", adică agreat ulterior prin negociere de către părţi, ca şi anexă la partizile care urmau să arate cantitatea de material lemnos ce urma a fi prelucrată.

Aşadar, în lipsa agreării la momentul contractului a unui preţ aferent fiecărui metru cub de material lemnos care să permită ulterior determinarea preţului global, pe baza unei formule prestabilite, preţul contractului nu este determinabil.

Faţă de considerentele prezentate, recurenta-pârâtă consideră că se impune respingerea apelului formulat de reclamantă ca urmare a nulităţii absolute a contractului în lipsa unui obiect determinabil al prestaţiilor esenţiale ale părţilor.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, vizează interpretarea greşită dată de instanţa de apel art. 1555 alin. (2) şi art. 1556 alin. (1) C. civ., cu neobservarea faptului că obligaţia reclamantei stabilită la art. 12 din contract este una esenţială, aptă a atrage excepţia neexecutării contractului. În susţinerea acestei critici recurenta aduce următoarea argumentaţie:

Instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe care a considerat că obligaţia Prestatorului stipulată la art. 12 din contract ca nefiind una principală, invocând faptul că "Ulterior încheierii contractului invocat în speţă, pârâta a încheiat contracte similare, cu alte societăţi, având obiect identic, în cuprinsul cărora a stipulat aceeaşi obligaţie de a pune la dispoziţia prestatorului lista partizilor agreate de acesta pentru exploatare; în cuprinsul acestor contracte nu s-a mai prevăzut, însă, obligaţia pentru prestator de a recomanda suprafeţele ce urmau a fi adjudecate; cu toate acestea pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile inserate în convenţiile respective (potrivit contractelor încheiate cu RNP Romsilva - Direcţia Silvică Suceava), rezultând, aşadar caracterul neesenţial al obligaţiei denunţate de aceasta, asumate de reclamanta"

O astfel de concluzie nu poate fi primită în mod rezonabil, având în vedere faptul că fiecare contract are specificul său, fiind încheiat în considerarea persoanei cocontractante către care pârâta urmează să ofere masă lemnoasă spre transport şi exploatare ("intuitu personae)". Or, la încheierea contractului supus analizei, s-a avut în vedere pentru cocontractantul A., ca primă obligaţie pentru acesta, să "recomande partizile ce vor fi adjudecate la licitaţie de către beneficiar".

Capitolul V din Contract intitulat "Obligaţiile prestatorului" stipulează în mod expres ca Prestatorul are ca primă obligaţie "să recomande partizile ce vor fi adjudecate la licitaţie de către beneficiar". Ori, prestatorul nu a făcut niciodată o astfel de recomandare ce reprezenta obligaţia contractuală esenţială pe care Prestatorul urma să o îndeplinească în derularea Contractului pentru ca pârâta, la rândul său, să fie în măsură să participe la licitaţie cu scopul oferirii de material lemnos spre exploatare către co-contractantul A..

Recurenta - pârâtă relevă relevă dispoziţiile art. 1555 alin. (2) C. civ. care se referă cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor, respectiv ordinea executării obligaţiilor şi concluzionează în sensul că, pentru a putea să-şi execute obligaţia stabilită la art. 23 din Contract - să pună la dispoziţia Prestatorului lista partizilor agreate cu acesta - era necesar ca Prestatorul să procedeze mai întâi la recomandarea partizilor ce vor fi adjudecate la licitaţie de către Beneficiar, obligaţie neîndeplinită de către A..

Recurenta precizează că înţelege să se prevaleze şi de dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ. care reglementează excepţia de neexecutare a contractului. Arată că reclamanta nu şi-a respectat obligaţia sa esenţială prevăzută la art. 12 din Contract, de recomandare a partizilor ce urmau a fi adjudecate la licitaţie de către pârâtă; fără această propunere din partea reclamantei, pârâta nu putea asigura faţă de A. o participare efectivă la licitaţie cu scopul încredinţării partizilor de material lemnos.

Consideră recurenta-pârâtă că, în acest context, A. nu este în drept să invoce despăgubiri care au la bază propria sa neexecutare ori o atitudine culpabilă întrucât s-ar putea vorbi în acest caz de invocarea propriei culpe sub protecţia legii insolvenţei, lucru care nu poate fi acceptat de ordinea juridică.

Recurenta precizează că neexecutarea propriei obligaţii din partea A. în aceste circumstanţe nu poate fi trecută cu vederea, doar pentru că debitoarea se afla sub imperiul Legii nr. 85/2006, astfel încât excepţia de neexecutare poate fi invocată cu succes de către pârâtă, ca mijloc de apărare în acest proces.

Se arată, totodată, că obligaţia reclamantei astfel neexecutată conduce şi la reţinerea faptului că un eventual prejudiciu suferit trebuie să îi fie imputat, conform art. 1534 alin. (1) C. civ.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 20 octombrie 2020, a respins excepţia nulităţii recursului principal, invocată prin întâmpinare de recurenta - pârâtă şi a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul principal este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de precizat faptul că cea de-a doua critică, vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 1532 C. civ. privind răspunderea contractuală, în contextul în care a încălcat art. 255 alin. (1) şi a art. 258 alin. (1) C. proc. civ., prin respingerea probei cu expertiza contabilă, va fi examinată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât are în vedere încălcarea de către instanţă a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Această critică este nefondată întrucât, pe de-o parte, la termenul 31 mai 2017, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal însăşi reclamanta a renunţat la administrarea probei cu expertiza contabilă:

"Cu privire la administrarea în cauză a probei cu expertiza tehnică contabilă, (reclamanta) apreciază că nu se mai impune efectuarea unei expertize contabile şi renunţă la această probă."

Pe de altă parte, respingerea cererii de admitere a probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă în apel a fost motivată de instanţă prin prisma lipsei de pertinenţă a acesteia în soluţionarea cauzei. Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. Evaluările instanţei de apel care privesc concluzia degajată asupra utilităţii probei cu expertiza contabilă ţin de resortul instanţei care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Pentru aceste considerente motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la răspunderea contractuală este de remarcat că recurenta nu prezintă argumente de natură să expliciteze în concret norma legală încălcată şi modul în care instanţa de apel a denaturat sensul acesteia.

Argumentaţia prezentată se referă la aspecte care ţin de împrejurări de fapt legate de capacitatea recurentei de a desfăşura activitatea pe o anumită arie geografică, de dovezi care atestă posibilitatea societăţii de a exploata un anumit volum şi orice tip de masă lemnoasă pentru întreaga suprafaţă a ţării.

Această critică este susţinută în proporţie covârşitoare de argumente de ordin factual ce se referă la dreptul recurentei de a desfăşura activităţi pe întreg teritoriul ţării, de necesitatea relocării activităţii în Tulcea, cu trimitere la înscrisul reprezentat de Raportul administratorului special - argumente ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu dispoziţiile de drept aplicabile.

Cu referire la aserţiunile recurentei-reclamante asupra caracterului cert al prejudiciului se reţine că, instanţa de apel, menţinând hotărârea instanţei de fond, a statuat în mod corect cu privire la lipsa certitudinii prejudiciului chiar în condiţiile în care a reţinut că intimata-pârâtă se afla în culpă contractuală dedusă din neîndeplinirea obligaţiei de a pune la dispoziţia prestatorului lista partizilor agreate de acesta pentru exploatare.

Aceasta întrucât existenţa prejudiciului a fost analizată prin prisma clauzelor ce stabilesc drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor şi care conferă specificitate contractului supus analizei.

Potrivit art. 1350 C. civ. orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă prin lege nu se prevede astfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Conform art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru recuperarea prejudiciului pe care debitorul i 1-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei. Potrivit art. 1531 C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care 1-a suferit din faptul neexecutării, prejudiciul cuprinzând pierderea efectivă suferită de creditor şi beneficiul de care a fost lipsit, la stabilirea limitelor prejudiciului ţinându-se seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă pentru emiterea sau limitarea prejudiciului.

Dispoziţiile art. 1532 şi art. 1533 C. civ. fac trimitere la caracterul cert al prejudiciului, cât şi la previzibilitatea acestuia, art. 1537 C. civ. menţionând faptul că neexecutarea obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care, prin lege sau prin convenţia părţilor se stabileşte altfel.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că, pentru a fi atrasă răspunderea contractuală, trebuie îndeplinite o serie de condiţii: existenţa unei fapte ilicite, certitudinea şi previzibilitatea prejudiciului. Condiţia caracterul cert al prejudiciului este aplicabilă atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa întinderii sale.

Din perspectiva art. 1226 alin. (1) C. civ. instanţa de apel s-a raportat în mod corect, în calificarea obiectului obligaţiei la natura prestaţiei la care s-au obligat părţile contractante, în dubla calitate a acestora de creditori şi debitori, drepturile şi obligaţiile acestora fiind redate în art. V şi VI din contract. În acest fel, caracterul determinabil al obiectului obligaţiei, condiţie propusă de textul articolului amintit, a fost verificată cu luarea în considerare a specificului contractului încheiat.

Obiectul Contractului este reprezentat de exploatarea anuală de către pârâta prestator a unui volum minim de 50.000 mc masă lemnoasă pe picior, volum ce putea fi majorat în funcţie de posibilităţile partenerilor de contract cum ar fi deţinătorii de păduri, precum şi transportul acestui material lemnos în locaţiile stabilite de reclamanta beneficiar.

Valoarea de 50.000 mc a fost prevăzută în obiectul contractului numai pentru a atesta capacitatea A. (dispunerea de utilaje şi forţă de muncă) pentru exploatarea unei cantităţi de 50.000 mc masă lemnoasă pe picior, nestabilind nicio obligaţie în sarcina C. de a furniza anual o cantitate minimă de masă lemnoasă pentru exploatare.

Această soluţie rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul din 29 ianuarie 2004 de vânzare a masei lemnoase de către deţinătorii de fond forestier proprietate publică, către agenţii economici potrivit cărora "au dreptul să participe la licitaţie sau la negociere directă pentru masa lemnoasă pe picior numai operatorii economici atestaţi pentru activitatea de exploatări forestiere, care fac dovada că dispun de mijloacele materiale şi financiare necesare, precum şi de forţă de muncă specializată".

Astfel, obiectul obligaţiei reclamantei consta în exploatarea unei mase lemnoase care urma a fi livrată de către pârâtă. Deşi prin contract s-a stabilit cu titlu aproximativ că pârâta va livra o cantitate de circa 50000 de mc de material lemnos, această cantitate nu constituie un obiect determinabil al prestaţiei reclamantei de a prelucra respectiva masă lemnoasă, ci această prevedere a avut doar rolul de a dovedi faţă de Autoritatea publică ce organiza licitaţiile pentru achiziţionarea de masă lemnoasă faptul că recurenta dispune de forţă de muncă specializată pentru prelucrarea unei asemenea cantităţi, în măsura în care aceasta ar fi fost adjudecată.

Economia contractului relevă faptul că posibilitatea recurentei-reclamante de a obţine preţul prestaţiilor sale este condiţionată de o serie de variabile şi anume: câştigarea licitaţiilor de către pârâtă, şi nu doar de obligaţia participării acesteia, exploatarea corespunzătoare a masei lemnoase din partea reclamantei (sub acest aspect, dispoziţiile art. 8 din contract prevăzând că beneficiarul va reţine o sumă de 10% din contravaloarea facturilor ce urmau a fi emise), prestarea efectivă a activităţii din partea reclamantei şi de emiterea facturilor de către pârâtă.

În aceste condiţii se poate reţine doar că părţile au convenit prin contract numai asupra unor premise în baza cărora reclamanta poate obţine un preţ al prestaţiilor sale. Din atare perspectivă, convenţia încheiată de părţi are caracterele unui contract cadru şi nu poate avea valenţele unui reper în determinarea caracterului cert al prejudiciului, astfel cum susţine recurenta-reclamantă. Aşadar, determinările contractuale trasate de părţi în cuprinsul actului juridic dedus judecăţii suprimă certitudinea sumei de 24.000.000 RON, pretinsă de reclamantă ca prejudiciu pentru neexecutarea din partea pârâtei.

Din perspectiva incertitudinii prejudiciului invocat, instanţa de apel a avut în vedere şi pertinenţa afirmaţiilor intimatei-pârâte, potrivit cărora recurenta - reclamantă nu a prestat niciun serviciu pentru obţinerea sumei invocate, iar preţul de 6.000.000 RON pe an, stabilit oricum, doar în mod orientativ, nu poate fi echivalat cu prejudiciul efectiv suferit, în condiţiile în care acest preţ nu ar fi fost egal cu profitul obţinut, reclamanta fiind obligată la suportarea cheltuielilor directe (materiale, manoperă, utilaje, transport) şi indirecte (plata angajaţilor, cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe, cu protecţia muncii), care nu pot fi stabilite întrucât activitatea concretă nu a fost prestată.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a statuat în mod corect asupra caracterului incert al prejudiciului, printr-o judicioasă interpretare şi aplicarea a dispoziţiilor de drept material anterior referite.

Ultima critică, cea vizând faptul că instanţa de apel a făcut referire în mod eronat la inexistenţa unei clauze penale care să angajeze răspunderea intimatei, este de asemenea, nefondată întrucât acest considerent se înscrie într-un argument suplimentar care ar fi putut justifica pretenţia reclamantei la despăgubiri, instanţa făcând însă precizarea că această situaţie nu este incidentă în speţă.

Recursul incident este nefondat.

În raport cu susţinerea recurentei-pârâte, referitoare la condiţionarea examinării pe fond a recursului incident de soluţia ce se va da recursului principal sunt necesare scurte precizări.

Conform art. 491 C. proc. civ. recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute de art. 472 C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. rămânând aplicabile.

Potrivit alin. (1) al art. 472 C. proc. civ., "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe."iar conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege, "Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Întrucât recursul principal a fost soluţionat pe fond, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (2) al art. 472 C. proc. civ., recursul incident urmează, la rândul său a fi analizat pe fond.

Prima critică subsumată de recurenta-pârâtă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi care vizează interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 1226 alin. (2) C. civ. privind nulitatea absolută a contractului pentru lipsa unui preţ determinabil, este nefondată.

Argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici se bazează, în principal, pe caracterul nedeterminat şi nedeterminabil al obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului (aspecte analizate în cadrul recursului recurentei-reclamante), pe aceste aserţiuni grefându-se raţionamentul recurentei pârâte în susţinerea caracterului nedeterminat şi nedeterminabil al preţului.

Coordonatele de stabilire a preţului sunt prevăzute atât în contractul cadru cât şi în anexa la acesta.

Astfel, în capitolul II din contract se prevede la art. 1 că obiectul contractului este constituit de exploatarea anuală de către prestator a unui volum minim de 50 000 mc masă lemnoasă pe picior; în capitolul IV art. 6 din contract se prevede că preţul prestaţiei pe fiecare partidă se va stabili prin anexă, în funcţie de partizile ce se vor adjudeca la licitaţie. Plata contravalorii prestaţiei se va efectua în săptămâna următoare efectuării acesteia; potrivit art. 7 din acelaşi capitol contractual, valoarea contractului a fost stabilită la 6.000.000 RON pe an plus TVA.

Deşi au caracter enumerativ, aceste criterii contractuale de determinare a preţului sunt eficiente, dat fiind şi faptul că evocatele clauze urmau a fi completate cu dispoziţiile din anexele la contract, încheiate la momentul executării acestuia.

Caracterul nedeterminat sau nedeterminabil al preţului nu atrage nulitatea contractului, remediul juridic în această situaţie fiind oferit de art. 1233 C. civ., potrivit căruia, dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.

Rezumând, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici.

Cea de - a doua critică, referitoare la interpretarea greşită dată de instanţa de apel art. 1555 alin. (2) şi art. 1556 alin. (1) C. civ., dedusă din calificarea obligaţiei prevăzute la art. 12 este, de asemenea, nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din contract, recurentei-pârâte, în calitate de prestator, îi incumba obligaţia de a recomanda partizile ce urmau a fi adjudecate la licitaţie de către beneficiar.

Conform art. 23 din contract, beneficiarul (recurenta-reclamantă) s-a obligat să pună la dispoziţia prestatorului lista partizilor agreate de acesta pentru exploatare.

Prin această critică se urmăreşte o reinterpretare a acestor clauze contractuale, dar prin raportare la reaprecierea probatoriului în vederea schimbării situaţiei de fapt stabilită de instanţele devolutive.

Reţinând că argumentele expuse în susţinerea acestei critici sunt de netemeinicie, nu de nelegalitate, ele nu pot fi analizate întrucât scapă controlului de nelegalitate specific recursului.

Referitor la cererea ambelor recurente referitoare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Faţă de soluţia de respingere a ambelor recursuri, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 452 C. proc. civ., împrejurare faţă de care va respinge ambele cereri.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate atât recursul principal cât şi recursul incident şi va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de ambele recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 486/2018 din 14 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 486/2018 din 14 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. şi de recurenta-pârâtă C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.