Insurer held to on-demand guarantee; beneficiary's indemnity upheld, interest and penalties denied

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 29 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei totale de 1.883.012 RON (despăgubire, penalităţi şi dobânzi), din care suma de 353.344,33 euro (inclusiv TVA 24%) echivalentul în RON al sumei de 1.572.241 RON (1 euro = 4,4496 la cursul de la data acordării 26 mai 2015, conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015), reprezentând despăgubire datorată, ce a fost solicitată asigurătorului A. S.A. în baza cererii de despăgubire din dosarul de daună GAR/78/2016 - poliţa de asigurare seria x nr. x - garanţie de returnare a avansului, suma de 197.925 RON reprezentând dobânzi (calculate de la data de 26 mai 2015, data acordării avansului şi până la data formulării prezentei acţiuni 27 martie 2017, pentru suma de 1.267.937 RON reprezentând rest avans acordat şi nerecuperat la data formulării acţiunii, exclusiv TVA) şi suma de 112.846 RON reprezentând penalităţi (calculate de la 26 mai 2015, data acordării avansului şi până la data formulării acţiunii, pentru suma de 1.267.937 RON reprezentând rest avans acordat şi nerecuperat la data formulării acţiunii, exclusiv TVA), cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile H.G. nr. 264/2003, Legea nr. 224/2007, art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 2199 şi următoarele, art. 2291 C. civ., art. 194 şi următoarele C. proc. civ., prevederile contractului de proiectare şi execuţie de lucrări nr. x din 14 noiembrie 2014.

Prin încheierea din 12 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei funcţionale şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

În considerentele acestei încheieri, instanţa a reţinut că acţiunea formulată vizează doar contractul accesoriu, nefiind incidente dispoziţiile art. 123 C. proc. civ.. Prin urmare, având în vedere natura pur comercială a acestuia, s-a dispus declinarea cauzei in favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 13 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.572.241 RON, conform facturii fiscale nr. x din 26 mai 2015, reprezentând despăgubire.

Au fost respinse în rest pretenţiile formulate ca neîntemeiate şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut dispoziţiile art. 1 alin, 1, art. 4 alin. (1), (1)1 şi 3, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (1) şi (2), art. 9 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor si categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor si limitelor pentru efectuarea de plaţi in avans din fonduri publice, precum şi faptul că poliţa asigurare, aflată la dosar iniţial, este una nesemnată de către reclamanta, şi prin urmare nu îi este opozabilă acesteia din urmă.

Pe de altă parte, a constatat tribunalul şi că fundamentul pretenţiilor principale formulate de reclamantă îl reprezintă un instrument de garantare independent de contractul de asigurare.

Astfel, a reţinut tribunalul că esenţial în dezlegarea cauzei este înscrisul intitulat "Instrument de garanţie pentru returnarea avansului seria x nr. x, în cuprinsul căruia se menţionează expres faptul că:

"prin prezenta ne obligăm în mod irevocabil să plătim în favoarea Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. orice sumă cerută de acesta, necondiţionat, la prima cerere a beneficiarului, în baza declaraţiei acestuia cu privire la modul în care Asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, aşa cum sunt acestea prevăzute în contractul menţionat mai sus".

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că apărarea pârâtei conform căreia "asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru riscurile provocate sau agravate de culpa Beneficiarului (art. 3.2.2.)" nu poate fi primită.

De asemenea, susţinerile pârâtei privind dreptul său de a cenzura în vreun fel pretenţiile reclamantei solicitate cu titlu de despăgubire conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015, nu sunt fondate.

Contrar apărărilor pârâtei, în speţă, este vorba de un instrument de garantare independent de contractul de asigurare, dispoziţiile menţionate mai sus sunt clare, nu prezintă nici un dubiu cu privire la existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor, iar din formularea lor rezultă faptul că pârâta nu are nici un drept de apreciere cu privire la evaluarea contextului încălcării obligaţiilor de către Asocierea B. S.R.L., cea care avea obligaţia de a constitui în favoarea CNADNR S.A. garanţia pentru returnarea avansului.

Prima instanţă a motivat că trăsătura caracteristică a garanţiei autonome este independenţa (autonomia) pe care o dobândeşte în raport cu obligaţia pentru a cărei garantare s-a născut, iar, în opinia tribunalului, stabilirea tipului de garanţie constituită prin scrisoare este esenţială pentru determinarea condiţiilor în care se realizează efectul principal - executarea garanţiei: în cazul garanţiei autonome, emitentul este obligat să execute garanţia pe baza simplei cereri a beneficiarului sau la prezentarea şi a unor documente indicate în scrisoare, fără însă a mai face verificări asupra raportului juridic (primar) dintre creditor (beneficiarul garanţiei) şi debitor (ordonator).

De altfel, a reţinut tribunalul şi faptul că în corespondenţa dintre asigurat şi reclamanta din cauza de faţă, chiar B. propunea reclamantei acceptarea decontării tuturor lucrărilor confirmate cu o rambursare în avans procentuală de 20% din valoarea situaţiilor de lucrări conform art. 11.1.3 din contract, urmând ca restul de avans rămas de rambursat la acea dată să fie plătit direct de către societate în contul CNI S.A. sau avansat de către societatea de asigurare A. S.A. în baza poliţei.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a apreciat întemeiat petitul principal al cererii de chemare în judecată, instanţa obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.572.241 RON, conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015, reprezentând despăgubire.

Cu privire la petitele accesorii, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, în Contractul părţilor la art. 11.1.3 se prevăd următoarele: Garanţia pentru returnarea avansului trebuie sa fie acoperitoare atât pentru recuperarea avansului acordat, cat si pentru recuperarea prejudiciilor ce ar putea fi aduse prin imobilizarea fondurilor publice, in cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce deriva din acordarea avansului.

Pe de altă parte, faţă de conţinutul limitat al poliţei de asigurare, acceptate expres de către reclamantă, tribunalul a apreciat că art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, nu poate fi aplicat faţă de asigurător.

Astfel, tribunalul a reţinut ca fiind pertinente apărările pârâtei prin raportare la dispoziţiile art. 3.3. din Condiţiile Generale şi art. 2.1.5. din Condiţiile Specifice, prin care se arată în mod expres că Asigurătorul nu îşi asumă răspunderea pentru "penalităţi, majorări de orice fel sau daune interese." respectiv pentru "dobânzi si/sau penalităţi de întârziere, daune interese."

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reţinând că soluţia acordată cererii de chemare în judecată a fost de admitere în parte, tribunalul a admis în parte cererea pârâtei, proporţional cu pertinenţa apărărilor formulate şi soluţia adoptată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 1120 din 13 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel reclamanta Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A. şi pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 920 A din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

3.1. Cu privire la apelul formulat de apelanta - pârâtă A. S.A., instanţa de prim control judiciar a arătat, în primul rând, că sunt întemeiate criticile referitoare la reţinerea, de către instanţa de fond, a inopozabilităţii faţă de reclamantă a poliţei de asigurare.

Instanţa de apel a reţinut, faţă de dispoziţiile art. 2200 alin. (2) din C. civ., şi art. 2211 din C. civ. şi, în condiţiile în care reclamanta a invocat, prin cererea de chemare în judecată, drepturi decurgând din poliţa de asigurare seria x nr. x, că această poliţă de asigurare, chiar dacă nu a fost semnată de reclamantă (o astfel de formalitate nefiind necesară din perspectiva normelor legale reglementând încheierea contractului de asigurare), îi este pe deplin opozabilă acesteia, valorificarea drepturilor pretinse neputându-se realiza în afara cadrului contractual.

Apoi, criticile referitoare la reţinerea, de către instanţa de fond, a faptului că instrumentul de garanţie este independent fată de contractul de asigurare si asimilabil garanţiilor autonome, sunt neîntemeiate, a reţinut instanţa de apel.

Astfel, în cuprinsul Instrumentului de garanţie pentru returnarea avansului seria x nr. x nu i-a fost recunoscut pârâtei dreptul de a verifica existenţa culpei asiguratului, întinderea prejudiciului sau valoarea prestaţiilor acestuia, ci dimpotrivă, s-a menţionat expres că obligaţia de plată este "necondiţionată", pentru activarea obligaţiei de plată fiind suficientă simpla cerere a beneficiarului instrumentului de garanţie, în care se indică modul în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Într-adevăr, a arătat instanţa de apel, prin art. 2.4 din condiţiile generale ale asigurării de garanţii, anexă la poliţa M nr. x, s-a menţionat că "prezenta asigurare de garanţie este un contract accesoriu la contractul de bază, asigurătorului revenindu-i obligaţia de despăgubire numai dacă asiguratul a fost obligat de către beneficiar la plata unei despăgubiri, conform prevederilor contractului de bază, iar acesta nu şi-a onorat obligaţiile sau le-a îndeplinit în mod necorespunzător", iar prin art. 6.1 din aceleaşi condiţii, s-a menţionat că "obligaţia asigurătorului faţă de beneficiar este accesorie la obligaţia asiguratului faţă de beneficiar, stabilită prin contractul de bază, şi se naşte numai în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către asigurat".

Concursul dintre aceste condiţii generale (condiţii - cadru) ale asigurării de garanţii şi prevederile specifice ale Instrumentului de garanţie, a reţinut instanţa de apel, trebuie rezolvat potrivit principiului "specialia generalibus derogant" în sensul aplicării prioritare a dispoziţiilor particulare ale instrumentului de garanţie, mai ales în condiţiile în care aceste dispoziţii particulare au fost asumate în mod unilateral şi neechivoc de către asigurător.

Instanţa de apel a reţinut că instrumentul de garanţie a fost emis în temeiul art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003, precum şi că plata garanţiei trebuie să fie făcută pe baza declaraţiei beneficiarului cu privire la culpa persoanei garantate, nu doar după ce se dovedeşte culpa persoanei garantate, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 4 alin. (11) din H.G. nr. 264/2003.

În aceste condiţii, în acord cu instanţa de fond, instanţa de apel a considerat că instrumentul de garanţie emis de pârâtă are natura unei garanţii autonome, emitentul instrumentului fiind ţinut să execute garanţia la simpla cerere a beneficiarului, însoţită de declaraţia acestuia cu privire la modul în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, fără a putea face verificări cu privire la raportul obligaţional existent între asigurat şi beneficiar.

Instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 2208 alin. (1) prima teză din C. civ., "în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract" şi că, în cauză, întrucât, potrivit menţiunilor din poliţa de asigurare şi din condiţiile generale (art. 1.16) ale asigurării de garanţii, instrumentul de garanţie constituie parte integrantă din poliţă şi din contractul de asigurare, asigurătorul este ţinut la executarea garanţiei în condiţiile pe care acesta şi le-a asumat prin instrumentul de garanţie pe care 1-a emis.

Criticile referitoare la reţinerea, de către instanţa de fond, a faptului că nu mai sunt necesare verificări asupra raportului primar dintre beneficiarul garanţiei şi ordonator, au fost reţinute ca neîntemeiate de instanţa de apel.

Astfel, într-adevăr, beneficiarul are dreptul de a solicita executarea garanţiei doar în cazul unei neîndepliniri sau a unei îndepliniri necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către asigurat, însă prevederile H.G. nr. 264/2003 nu îi conferă asigurătorului dreptul de a aprecia asupra existenţei unei astfel de situaţii în care poate fi solicitată executarea garanţiei.

Existenţa unui drept de apreciere al asigurătorului nu rezultă nici din menţiunea din instrumentul de garanţie potrivit căreia "Suma aferentă avansului se reduce periodic, corespunzător cu balanţa regularizărilor efectuate în conformitate cu prevederile contractului"; din această prevedere nu reiese că asigurătorul ar fi îndreptăţit să verifice balanţa regularizărilor, dacă regularizările au fost efectuate în conformitate cu prevederile contractului.

Mai mult, a reţinut instanţa de apel, instrumentul de garanţie stabileşte obligaţia asigurătorului de a plăti, "necondiţionat", "orice sumă cerută" de beneficiar, şi de a nu opera nicio retragere din această garanţie până la primirea unei înştiinţări scrise că avansul acordat în baza contractului a fost justificat de beneficiarul acestuia.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că autonomia garanţiei presupune tocmai independenţa acesteia de raportul obligaţional primar, iar, în aceste condiţii, faptul că nu se verifică culpa asiguratului în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor din raportul juridic primar sau valoarea indemnizaţiei de asigurare prin raportare la balanţa regularizărilor efectuate în conformitate cu prevederile contractuale nu poate fi considerat un abuz sau o fraudă vădită, care ar justifica aplicarea art. 2321 alin. (3) in C. civ.

În ceea ce priveşte criticile potrivit cărora instanţa de fond ar fi omis să se pronunţe asupra apărărilor referitoare la executarea abuzivă a garanţiei (pct. III.4, III.5 şi III.6 din întâmpinare), instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a formulat un răspuns specific acestor apărări ale pârâtei, menţionând în cuprinsul sentinţei doar că în cauză este vorba despre o garanţie autonomă, nu despre o garanţie personală, şi că emitentul garanţiei autonome nu poate face verificări asupra raportului juridic (primar) dintre creditor (beneficiarul garanţiei) şi debitor (ordonator).

Această omisiune a tribunalului, a arătat instanţa de apel, nu poate justifica o măsură de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. însă va fi suplinită în condiţiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că, în primul rând, contrar susţinerilor din întâmpinare, instrumentul de garanţie nu a condiţionat executarea garanţiei de documentare, respectiv de dovada încălcării obligaţiilor asiguratului şi a felului în care acesta este în culpă, ci doar de o declaraţie cu privire la modul în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

A argumentat instanţa de apel că nerespectarea, de către beneficiarul garanţiei, a art. 6.1 lit. k) din contractul de proiectare şi execuţie de lucrări nr. x/14.11.2014 prin raportare la obligaţiile revenind achizitorului (ordonatorului de credite) în temeiul art. 3 lit. c) - f) din H.G. nr. 264/2003, şi a art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003 şi art. 11.1.3 din contractul de execuţie lucrări (prevederi care reglementează deducerea avansurilor din sumele datorate), culpa beneficiarului garanţiei, beneficiar care ar fi omis compensarea în ceea ce priveşte creanţele deţinute împotriva ordonatorului, deşi operase confuziunea (fiind incidente art. 1624 şi art. 1626 din C. civ.), caracterul nedatorat al sumelor pretinse de beneficiarul garanţiei, privesc în mod nemijlocit raportul obligaţional preexistent dintre beneficiarul garanţiei şi ordonator, având astfel semnificaţia unor excepţii de neexecutare invocate de emitentul instrumentului de garanţie în baza raportului menţionat.

Or, potrivit art. 2321 alin. (3) din C. civ., a concluzionat instanţa de apel, astfel de excepţii nu pot fi opuse beneficiarului garanţiei.

Împrejurările invocate de pârâtă nu pot fi calificate drept abuz sau fraudă vădită, neputându-se reţine că reclamanta şi-ar fi exercitat dreptul contrar scopului pentru care dreptul i-a fost conferit, că ar fi acţionat cu rea-credinţă, în vederea vătămării drepturilor asigurătorului şi obţinerii unui beneficiu ilicit.

În ceea ce priveşte art. 2.1.6 din condiţiile specifice privind garanţia de returnare a avansului, prin care s-a stipulat, drept cauză de excludere a plăţii garanţiei, situaţia executării de lucrări având o valoare superioară avansului primit de asigurat de la beneficiar, instanţa de apel a apreciat că această prevedere nu poate fi aplicată cu prioritate, în detrimentul obligaţiei asumate expres prin prevederile particulare ale instrumentul de garanţie, de plată necondiţionată a oricărei sume cerute de beneficiarul garanţiei, necondiţionat, la prima cerere însoţită de declaraţia cu privire la modul în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Mai mult, a reţinut instanţa de apel, deşi lucrările executate au o valoare mai mare decât avansul primit de la beneficiar, valoarea lucrărilor este inferioară sumelor achitate de beneficiar.

Pentru aceste motive, care completează considerentele sentinţei atacate, instanţa de apel a reţinut că apărările formulate de pârâtă la pct. III.4, III.5 şi III.6 din întâmpinarea la cererea de chemare în judecată au caracter neîntemeiat.

Instanţa de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile stabilite prin instrumentul de garanţie pentru ca pârâta să fie ţinută la plata sumei de 1.572.241 RON (echivalentul a 353.344,33 euro) cu titlu de despăgubire, reclamanta formulând, în luna iulie 2016, o cerere de plată prin care a arătat modul în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

3.2. Cu privire la apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A., instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii de plată a dobânzilor şi penalităţile de întârziere.

S-a reţinut că prevederile art. 11.1.3 din contractul de proiectare şi execuţie lucrări nr. x/14.11.2014 (încheiat între achizitor-beneficiarul garanţiei şi antreprenor) şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi art. 7 alin. (2) din H.G.. nr. 264/2003, invocate de reclamantă, reglementează obligaţiile pe care antreprenorul (contractorul), nu emitentul instrumentului de garantare, şi le-a asumat faţă de achizitor (ordonatorul de credite), astfel că nu pot constitui temei pentru obligarea pârâtei la plata accesoriilor solicitate.

În cazul nerespectării prevederilor contractului menţionat, poate fi angajată, în condiţiile art. 1531 alin. (1), art. 1270 şi art. 1350 din C. civ., doar răspunderea antreprenorului (parte la contract), nu şi răspunderea emitentului instrumentului de garantare (terţ faţă de contract).

În ceea ce priveşte condiţiile generale ale asigurării, invocate de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că, prin prevederile de la art. 3.3, asigurătorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la "penalităţi, majorări de orice fel sau daune interese", astfel încât nici aceste condiţii generale nu pot justifica, potrivit art. 1531 alin. (1), art. 1270 si art. 1350 din C. civ., obligarea pârâtei la plata dobânzilor si a penalităţilor de întârziere solicitate.

Mai mult, a arătat instanţa de apel, în condiţiile în care înţelege să se prevaleze de condiţiile asigurării, reclamanta nu poate face abstracţie de condiţiile specifice privind garanţia de returnare a avansului care stabilesc, în mod neechivoc, la art. 2.1.5., că excluderilor prevăzute în condiţiile generale de asigurare li se adaugă "dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere, daune interese".

În ceea ce priveşte instrumentul de garanţie pentru returnarea avansului, instanţa de apel a reţinut că prin acesta s-a stabilit doar constituirea de către asigurat a garanţiei, în conformitate cu prevederile contractului şi că suma solicitată de beneficiar va fi plătită în baza declaraţiei acestuia cu privire la modul în care asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel cum sunt acestea prevăzute în contract.

S-a mai reţinut că, indiferent de sursa de finanţare a proiectului, asigurătorul nu poate fi ţinut să răspundă decât în limitele angajamentului asumat.

Nu în ultimul rând, a reţinut instanţa de apel, astfel cum pârâta a susţinut, solicitarea de plată a dobânzii şi a penalităţilor de întârziere nu a fost făcută în termenul de valabilitate a instrumentului de garanţie, respectiv până la data de 17.08.2016.

De asemenea, potrivit art. 2200 alin. (2) şi art. 2211 din C. civ., poliţa de asigurare şi condiţiile acesteia sunt pe deplin opozabile beneficiarului asigurării, astfel că orice solicitare de plată în temeiul instrumentului de garanţie trebuia făcută în termenul de valabilitate a acestuia.

Instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la soluţia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost admisă doar în parte, capătul de cerere privind plata dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere fiind respins ca neîntemeiat, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., obligând-o pe reclamantă la plata parţială a cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă.

A motivat instanţa de apel că stabilirea măsurii în care fiecare dintre părţi "poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată" se referă la aprecierea, de către instanţă, a temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi a cuantumului concret cuvenit titularului cererii, nu la aprecierea, de către instanţă, a oportunităţii obligării părţii care a căzut parţial în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată dovedit a fi făcute de cealaltă parte.

De asemenea, a reţinut instanţa de apel, cheltuielile de judecată la plata cărora reclamanta a fost obligată de către instanţa de fond sunt reale, necesare şi rezonabile, în raport cu criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

4. Împotriva deciziei nr. 920 A din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au formulat recurs, atât reclamanta Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A., cât şi pârâta A. S.A.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii dispoziţiilor referitoare la respingerea apelului promovat de pârâta A. S.A. şi admiterii apelului reclamantei, în sensul schimbării sentinţei recurate. Pe fondul cauzei, s-a solicitat admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, respectiv şi a dobânzilor şi penalităţilor calculate până la data de 27 martie 2017, în cuantum total de 310.771 RON şi, prin urmare, să se dispună obligarea intimatei-pârâte la plata sumei totale de 1.883.012 RON, reprezentând despăgubire conform facturii fiscale nr. x/26.05.2015, dobânzi şi penalităţi.

Totodată, reclamanta a solicitat respingerea dispoziţiilor referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei faptul că garanţia trebuie să fie suficientă pentru acoperirea tuturor prejudiciilor rezultate din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale şi că instrumentul de garanţie stabileşte obligaţia asiguratorului de a plăti necondiţionat orice sumă cerută de beneficiar şi că, într-adevăr, în chiar condiţiile generale ale asigurării, art. 2.1 stabileşte că asiguratorul garantează acoperirea pierderilor înregistrate de beneficiar ca urmare a producerii în perioada asigurată a evenimentelor asumate, pe care asiguratul nu le poate onora la data solicitării de plată a obligaţiilor transmise de beneficiar. Art. 3.1 prevede ca asiguratorul acoperă riscurile ce decurg din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce îi revin asiguratului, pe care acesta nu le poate acoperi la data solicitării de plată a despăgubirii transmisă de beneficiar.

Însă, în mod contradictoriu instanţa de apel a reţinut că din cuprinsul instrumentului de garanţie pentru returnarea avansului nu reiese că prin semnarea acestui act, pârâta şi-ar fi asumat şi însuşit implicit condiţiile contractului de proiectare şi execuţie de lucrări sau că s-ar fi angajat să răspundă pentru neîndeplinirea de către asigurat a oricărei obligaţii pe care acesta din urmă şi-a asumat-o prin contract sau care i-ar reveni acestuia potrivit prevederilor H.G. nr. 264/2003.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu nerespectarea prevederilor contractului nr. x/14.11.2014 şi H.G. nr. 264/2003, precum şi a instrumentului de garanţie pentru returnarea avansului.

S-a menţionat că sunt nelegale aprecierile instanţei de apel conform cărora asiguratorul nu-şi asumă, conform condiţiilor asigurării răspunderea cu privire la penalităţi, majorări de orice fel sau daune-interese, deoarece acestea încalcă dispoziţiile contractuale şi prevederile H.G. nr. 264/2003, conform cărora recuperarea avansului se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi care curg pană la data recuperării efective.

Totodată, s-a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile legale din H.G. nr. 264/2003 unde se preciza care este rolul şi scopul acestei asigurări de garanţii, respectiv să acopere recuperarea avansului acordat, precum şi să fie reparate prejudiciile ce ar putea fi aduse prin imobilizarea fondurilor publice, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce derivă din acordarea avansului.

De asemenea, în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că solicitarea de plată a dobânzii şi a penalităţilor de întârziere nu a fost făcută în termenul de valabilitate a instrumentului de garanţie, respectiv pana la data de 17 august 2016.

S-a învederat că în cuprinsul adresei nr. x din 26 iulie 2016 prin care s-a formulat cererea de plată, reclamanta a menţionat faptul că a acordat un avans pentru care antreprenorul a constituit sub forma poliţei de asigurare garanţie de returnare a avansului şi repararea prejudiciilor ce ar putea să apară ca urmare a utilizării necorespunzătoare a acestuia.

Prin urmare, s-a arătat că inclusiv dobânzile şi penalităţile au fost formulate în termenul de valabilitate a instrumentului de garanţie prin cererea de plată, reclamanta menţionând prin adresa nr. x/08.02.2017 că îşi menţine cererea de plată formulată prin adresa nr. x/26.07.2016, inclusiv cu privire la solicitarea de penalităţi şi dobânzi.

În ceea ce priveşte suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, la plata cărora a fost obligată reclamanta către pârâtă la fondul cauzei, s-a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a interpretat dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., reţinând că la stabilirea măsurii în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată se referă la aprecierea, de către instanţă, a temeiniciei cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi a cuantumului corect cuvenit titularului cererii, nu la aprecierea de către instanţă a oportunităţii obligării părţii care a căzut parţial în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată dovedit a fi făcută de cealaltă parte.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că în cadrul hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că poliţa de asigurare este opozabilă reclamantei.

De asemenea, s-a arătat că deşi instanţa de apel a constatat opozabilitatea clauzelor contractului de asigurare, ulterior, în mod contradictoriu a constatat existenţa unor prevederi contrare în cadrul contractului, respectiv între instrumentul de garantare şi clauzele condiţiilor de asigurare.

Astfel, s-a subliniat că în mod nelegal, în loc să aplice regulile de interpretare ale contractului, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispoziţiile art. 1268 C. civ., instanţa de apel a aplicat principiul specialia generalibus derogant, invocând conflictul dintre prevederile contractuale şi dispoziţiile H.G. nr. 264/2003.

Recurenta-pârâtă a învederat că acest motiv se încadrează şi în sfera motivelor de recurs ce intră sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material în sensul că, aplicând principiul specialia generalibus derogant şi ignorând dispoziţiile art. 1268 C. civ., instanţa de apel nu a aplicat normele de drept material, făcând abstracţie de obligaţia de a cerceta voinţa parţilor la momentul încheierii contractului de asigurare.

În plus, s-a subliniat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în unele locuri instanţa de apel dând eficacitate prevederilor condiţiilor contractului de asigurare, iar în alte locuri eliminându-le pe motiv de prevalenţă a dispoziţiilor instrumentului de garantare.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a respins apărările referitoare la existenţa abuzului, considerând că reclamanta nu ar fi acţionat cu rea-credinţă, în vederea vătămării drepturilor asiguratorului.

S-a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material la momentul la care a calificat apărările ca excepţii de neexecutare, la momentul la care a considerat ca reclamanta nu şi-a exercitat dreptul cu rea-credinţă, în vederea vătămării dreptului asiguratorului şi obţinerii unui beneficiu ilicit, precum şi la momentul la care a omis să verifice motivul de apel expres invocat, referitor la efectuarea plăţilor către asigurat, cu nerespectarea prevederilor art. 6.1. lit. k) din contractul de proiectare şi execuţie de lucrări nr. x din 23 ianuarie 2015, prin raportare la obligaţiile ce revin achizitorului în temeiul art. 3 lit. c) - f) din hotărârea nr. 264/2003. De asemenea, s-a susţinut că au fost nerespectate prevederile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003, care arată că la efectuarea plăţilor pentru lucrările executate, serviciile prestate şi bunurile livrate, avansurile acordate vor fi deduse din sumele datorate, neadmiţându-se plăţi efective decât după deducerea integrală a avansului.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat de reclamantă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a susţinut că nu au fost aduse critici de nelegalitate, invocând excepţia nulităţii cu privire la acest motiv.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că nu a fost arătat modul în care a fost criticată soluţia instanţei de apel, prin indicarea normelor de drept material încălcate ori aplicate eronat.

De asemenea, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii C.N.I. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, în ipoteza în care taxa judiciară de timbru nu a fost depusă la dosar. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă au depus la dosar răspunsuri la întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de părţile adverse.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

5. Prin încheierea din 9 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., invocată de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii CNI S.A., având în vedere că acesta a fost timbrat cu suma de 9.763,70 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 şi că dovada privind achitarea acestei taxe se află la dosar; totodată, a admis în principiu recursurile.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

6.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Investiţii CNI S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi cxt. 8 din C. proc. civ., acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante referitoare la faptul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii este neîntemeiată.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde o motivare judicioasă în fapt şi în drept, care respectă pe deplin exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din criticile recurentei-reclamante nerezultând susţineri concrete care să justifice o atare critică, în conţinutul acestora fiind mai degrabă argumente referitoare al aplicarea greşită a dispoziţiilor contractuale.

De aceea, Înalta Curte constată că nu este întrunit motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat doar formal de către recurenta-reclamantă.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, acesta este de asemenea nefondat deoarece nu au fost identificate expres normele de drept material a căror încălcare să fie susţinută cu temei de către aceasta.

Invocarea unor încălcări ale dispoziţiilor art. 4 alin. (3), art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003 şi a dispoziţiilor art. 11.3 din contract, referitoare la acordarea şi a dobânzilor şi penalităţilor calculate de către reclamantă, aferente despăgubirilor pretinse de la pârâtă în temeiul contractului de asigurare concretizat în poliţa de asigurare seria x nr. x, a constituit şi motiv de apel, susţinut cu aceleaşi argumente de către reclamantă, însă acestea au făcut obiectul unei analize temeinice de către instanţa de apel, care a aplicat întocmai dispoziţiile legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii, adică normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, aşa cum se reţine la pagina 12 din decizia recurată, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 11.1.3 din contractul de proiectare şi execuţie lucrări nr. x/14.11.2014 se referă la reglementarea raporturilor juridice dintre achizitor (beneficiarul garanţiei) şi antreprenor, iar nu şi la reclamanta, care în calitate de emitent al instrumentului de garantare pentru restituirea avansului, este terţ de acest contract. Dimpotrivă, în raporturile dintre reclamantă şi pârâtă, se aplică dispoziţiile condiţiilor generale de asigurare, respectiv art. 2.1., dar mai ales dispoziţiile art. 3.3. care reglementează că asigurătorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la "penalităţi, majorări de orice fel sau daune interese" (în categoria daunelor interese fiind incluse şi dobânzile).

Pornind de la aceste dispoziţii contractuale, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, respectiv a art. 1531 alin. (1), art. 1270 şi art. 1350 din C. civ., sub aspectul motivului de apel referitor la neacordarea de către prima instanţă şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente avansului a cărui restituire s-a dispus prin această sentinţă.

Mai mult, pornind de la dispoziţiile legale mai sus evocate, aplicate corect de către instanţa de apel, aceasta a reţinut în considerente că excluderea răspunderii pârâtei în raport cu reclamanta, pentru dobânzi şi penalităţi aferente avansului a cărui restituire s-a garantat prin raportul juridic de asigurare constituit în conţinutul instrumentului emis de reclamantă, este reglementată şi în Condiţiile specifice privind garanţia de returnare a avansului (dosarul iniţial al Tribunalului, secţia a II-a, constituit înainte de declinarea competenţei funcţionale), astfel că şi sub acest aspect critica de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă este nefondată.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate privind reţinerea netemeiniciei motivului de apel privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, de asemenea, aceasta este nefondată, aprecierea culpei procesuale de către instanţele devolutive fiind făcută cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ. Aşadar, instanţa de apel nu a făcut o aplicare greşită a acestor dispoziţii procedurale, cuantificarea culpei procesuale în concret neputând fi analizată de către instanţa de recurs din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deoarece aceasta îmbracă aspectele unui motiv de netemeinicie şi de analiză în fond a capătului de cerere accesoriu referitor la cheltuieli de judecată, ceea ce excede limitelor legale prevăzute pentru judecata recursului.

Acest lucru a fost tranşat şi prin Decizia nr. 3/20.01.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru recurs în interesul legii, în sensul că " În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Ca atare, cele două critici de nelegalitate încadrate formal de către recurenta-reclamantă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt fondate, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

6.2. Referitor la recursul declarat de pârâta A. S.A., de asemenea, se constată că şi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii în sensul că greşit s-a reţinut că raportul juridic dintre părţi este reprezentat de o garanţie autonomă decurgând din contractul de asigurare, precum şi la faptul că instanţa de apel deşi a constatat existenţa unor prevederi contrare între clauzele condiţiilor de asigurare şi instrumentul de garantare, nu a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi nici a regulilor de interpretare a contractului, astfel cum sunt acestea prevăzute de dispoziţiile art. 1268 din C. civ., este nefondată.

Motivarea instanţei de apel cu privire la modul de interpretare şi aplicare a clauzelor contractuale aplicabile nu cuprinde argumente contradictorii, aceasta respectând întocmai dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., susţinerea recurentei-pârâte având mai degrabă natura unei critici de netemeinicie sub aspectul rezultatului interpretării date de instanţa de apel, diferit de cel al interpretării propuse de recurenta-pârâtă, astfel că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la critica privind aplicarea greşită a normelor de drept material şi aceasta este nefondată, argumentele recurentei-pârâte referindu-se mai degrabă la modul de interpretare a dispoziţiilor contractuale, ceea ce excede controlului de nelegalitate permis instanţei de recurs.

De altfel, recurenta-pârâtă nu a indicat normele de drept material încălcate, referirile la dispoziţiile legale ce reglementează regulile de interpretare a contractelor fiind unele generale, iar interpretarea dată de instanţa de apel nu s-a făcut cu încălcarea acestor reguli generale, dimpotrivă, soluţia instanţei de apel valorifică pe deplin regulile de interpretare a convenţiilor.

Aserţiunile recurentei-pârâte referitoare la modul cum instanţa de apel a dat eficienţă mai mare unora dintre dispoziţiile contractuale în raport cu altele ţin de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, astfel că acestea nu vor face obiectul analizei în fond, deoarece ar însemna o rejudecare cu caracter devolutiv a apelului pârâtei, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

Aşadar, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport cu susţinerile recurentei-pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Investiţii CNI S.A. şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 920/A din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.