CHF-denominated loan: Currency risk clauses excluded from abusive clause control; variable interest clause abusive due to lack of objective criteria

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 17.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să dispună constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, 4.3 referitoare la dobândă şi art. 6.1 referitor la comisionul de procesare, art. 6.3 referitor la comisionul de administrare, din contractul de credit nr. x/25.07.2007; obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit şi refacerea graficelor de rambursare raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, 25.07.2007 şi a indicelui de referinţă LIBOR actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi absolute, şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară (perioada 25.07.2007 - data introducerii acţiunii, ce urmează a se actualiza), în cuantum de 11595,32 CHF (adică 48236,53 RON conform curs CHF la data de 10.12.2015 - adică 4,16 RON) şi cu titlu de comision de administrare, în cuantum de 6885,77 CHF, adică 28644,80 RON conform curs CHF la data de 10.12.2015 pentru perioada 25.07.2007-10.12.2015, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente; obligarea pârâtei la exonerarea plăţii comisionului de administrare de la data de 10.12.2015 în viitor; obligarea pârâtei la refacerea graficelor de rambursare ca urmare a constatării clauzelor abuzive pe care instanţa le va aprecia; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 5.4 - teza finală din contractul de credit x/25.07.2007 şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-RON la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de diferenţă de curs CHF-RON, ca urmare a suportării riscului valutar doar de împrumutat, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5707 din 4 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 mai 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3865 din 22 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, prevăzută la art. 4.3 în contractul de credit nr. x/25 iulie 2007, numai în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii). A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut în perioada 25 iulie 2007-16 decembrie 2015, data introducerii cererii), precum şi a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă şi până la data restituirii către reclamanţi şi a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi apelanta-pârâtă C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 175/A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul reclamanţilor A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 3865/22.06.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta C. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 4,9% pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului de credit, până la încheierea actului adiţional implementat în baza O.U.G. nr. 50/2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente acesteia, începând cu data încasării de către pârâtă şi până la data restituirii; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pe intimaţii reclamanţi la plata către apelanta pârâtă a sumei de 459,77 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă de timbru; a respins cererea apelanţilor reclamanţi de obligare a intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi şi-au subsumat criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, instanţa de apel, în mod eronat, a stabilit că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României, care a statuat că în situaţia în care banca acordă un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţa de cauză.

Se arată că, potrivit jurisprudenţei CJUE, banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze in momentul contactării împrumutului costul total al acestuia.

Precizează recurenţii că intenţia de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor personale nu înseamnă o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă, că oferta de creditare în franci elveţieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă. Consideră recurenţii că, dacă ar fi fost furnizate informaţiile cu privire la riscul valutar, ar fi fost anihilate cu siguranţă avantajele produsului de creditare în franci elveţieni, comparativ cu cele existente in alte monede străine, cu pierderi semnificative pentru instituţiile bancare.

În concluzie, se arată, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională pentru a transfera integral asupra consumatorilor riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei credinţe.

În ceea ce priveşte solicitarea de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, recurenţii apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a euro de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

În susţinerea acestei critici recurenţii aduc argumente cu caracter incidental referitoare la necesitatea adaptării contractului ca şi soluţie la impreviziunea generată de modificarea cursului valutar.

O altă critică vizează modul în care instanţa de apel a examinat motivul de apel referitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului înscris în art. 3 alin. (1) din Regulamentul valutar nr. 4/2005, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, fapt ce impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Se arată că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, recurenţii-reclamanţi consideră că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

În cadrul următoarei critici recurenţii susţin că instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu este prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia.

Referitor la stabilirea dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui Libor plus marja fixă, recurenţii arată că instanţa nu a aplicat în mod corespunzător dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Precizează recurenţii că prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referinţă, se determină plecând de nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului de credit, din care se scade valoarea indicelui LIBOR valabil la data intrării în vigoare a ordonanţei. În acest context arată că nu au avut posibilitatea sa negocieze nicio clauză din convenţia de credit, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă de către bancă.

Prin critica formulată cu referire la modul în care au fost examinate clauzele referitoare la comisionul de administrare şi la cel de procesare, recurenţii susţin că aceste clauze nu au fost negociate, stabilindu-se astfel, în mod abuziv, în sarcina lor obligaţia de plată a acestor comisioane.

Consideră recurenţii că nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport cu care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înţeles să perceapă comisionul de acordare, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune profesionistului obligaţia de a detalia într-un contract de adeziune motivul pentru care consumatorul datorează o anumită prestaţie. Dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauza juridică în absenta unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin, determinabile, care sa justifice perceperea unui atare comision. Un atare comision trebuie examinat prin raportare la întreaga economie a contractului precum si la serviciile efectiv prestate de către banca si care ar putea justifica perceperea lui.

Cu referire la condiţia privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, recurenţii fac referire la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 415/11 - Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa, prin care s-a statuat că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul ca noţiunea de «dezechilibru semnificativ» în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi pentru a evalua daca şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze, la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementarii naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

În ceea ce priveşte restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare şi comisionul de procesare, având în considerare caracterul abuziv si lovit de nulitate absolută al clauzelor ce permit perceperea lor, apreciază că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestora. Astfel, se arată, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În schimb, se arată, în cazul de faţă este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit, pentru restabilirea situaţiei anterioare şi pentru înlăturarea tuturor consecinţelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, recurenţii consideră că obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de procesare şi de administrare este întemeiată.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 1341 şi urm. C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, recurenţii solicită instanţei să constate întrunirea cumulativă a condiţiilor acestui text de lege.

Recurenţii-reclamanţi invocă practica judiciară, indicând decizii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Gorj, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vâlcea şi solicita obligarea părţii adverse la suportarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea ca inadmisibil a recursului formulat cu privire la dobânda contractuală, întrucât reclamanţii nu au formulat critici în apel cu privire la soluţia primei instanţe referitoare la dobândă şi, în subsidiar, ca nefondat.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la apelul său este nelegală în ceea ce priveşte menţinerea constatării caracterului abuziv al clauzei 4.3 teza a II-a şi obligării recurentei-pârâte la restituiri de sume cu titlu de dobândă, prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei şi anume a Legii nr. 193/2000, precum şi Anexa alin. (1) lit. a) şi b) la Legea nr. 193/2000, a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/1992 şi a art. 969 C. civ.

Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la clauza 4.3 teza a II-a din contractul de credit, consideră că în mod greşit aceasta a reţinut că nu este aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind parte din obiectul principal al contractului.

Susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/1992 şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se arată, clauzele contractuale privitoare la moneda creditului, dobândă şi comisioane privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, precum şi decizia civilă nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011.

Consideră recurenta că, din analiza clauzei contractuale privitoare la dobândă, rezultă că acesta a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil, reclamanţilor nefiindu-le ascunsă inserarea acesteia în contract, iar termenii utilizaţi pentru stipularea sa sunt clari şi apţi de a fi înţeleşi de orice consumator mediu informat.

Un alt argument se referă la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut existenţa caracterului abuziv, apreciind că modul în care a fost redactată clauza în discuţie, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil de variaţie a dobânzii, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia protecţiei consumatorului.

Analizând clauza exclusiv din perspectiva modalităţii de redactare, se arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 (1) din Lege 193/2000, lăsând necercetate o serie de aspecte esenţiale în determinarea caracterului licit sau abuziv al clauzei.

Astfel, susţine că instanţa de apel nu a făcut analiza clauzei 4.3 teza a II-a privind dobânda în conformitate cu dispoziţiile aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum.

Deşi a reţinut în mod corect că banca are dreptul de a stipula în contracte o dobânda variabilă, creditele de acest tip fiind permise cu condiţia să respecte dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului, totuşi instanţa de apel a ignorat legislaţia de la data încheierii contractului. De aceea, susţine că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru-totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Contrar instanţei de apel, recurenta-pârâtă apreciază că dobânda variabilă stabilită de către bancă, de 5,9% la aniversarea creditului este perfect legală, la data încheierii contractului banca neavând obligaţia legală de a preciza în contract toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci numai motivul care ar conduce la modificarea dobânzii (Legea nr. 193/2000, Anexa alin. (1) lit. a), aspecte ce au fost respectate de bancă prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a II-a, context în care reclamanţii au încheiat contractual în deplină cunoştinţă de cauză.

Menţionează că cerinţa "motiv întemeiat prevăzut în contract", raportat la care să varieze dobânda nu poate fi reţinută în cauză, întrucât aceasta a fost introdusă în Legea nr. 193/2000 ulterior semnării contractului, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007, aceasta nefiind nefiind aplicabilă în cauză.

Consideră recurenta că, dacă ar fi avut loc o revizuire a dobânzii în temeiul clauzei criticate, aceasta nu ar fi fost întâmplătoare, ci pe baza unor elemente independente de voinţa băncii, amplu prezentate în "Anexa 1 la procedura referitoare la rata dobânzii practicată de bancă" ce a fost confirmată şi de consultantul de renume internaţional D..

Sub aspectul limbajului folosit, recurenta-pârâtă apreciază că acesta este inteligibil, iar determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară cerinţelor bunei credinţe şi nu se poate reţine un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor. Mai mult, arată că buna-credinţă a băncii reiese din încheierea pe parcursul derulării contractului a celor patru acte adiţionale de restructurare prin care costurile contractului au fost reeşalonate, la cererea împrumutatului, care se confrunta cu dificultăţi financiare, acordându-se intervale de timp cu dobândă fixă redusă.

Prin urmare, susţine că sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 4.1 din contract, formularea în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil.

Mai arată şi faptul că instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că, în speţă, criteriile evoluţiei pieţei financiare şi politicii de credite a băncii a fost aplicat în contract.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că soluţia instanţei de apel este criticabilă întrucât, prin menţinerea soluţiei primei instanţe, de eliminare a oricăror criterii în funcţie de care s-ar fi putut modifica rata dobânzii, în perioada de referinţă, aceasta a modificat preţul contractului, împotriva voinţei uneia dintre părţi transformând dobânda revizuibilă într-o dobândă fixă, ceea ce este contrar nu numai înţelegerii părţilor şi soluţiei cu privire la clauza 4.1, ci şi regulii de interpretare, potrivit cu care o clauză, în speţă cea de la art. 4.1, trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s-ar aplica, sens în care invocă decizia nr. 485/22.03.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-pârâtă critică şi soluţia instanţei de apel cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumei reprezentând dobânda percepută în mod abuziv în baza clauzei 4.3 din contractul de credit, până la implementarea O.U.G. nr. 50/2010, învederând faptul că, în mod greşit şi cu încălcarea art. 969 din C. civ., instanţa de apel a transformat, pentru aceasta perioadă, dobânda contractuală, din variabilă, pe care de altfel a considerat-o perfect legală, în dobândă fixă.

În aceste condiţii, consideră că soluţia de a obliga banca la restituirea unor sume pretins plătite în plus este greşită, în primul rând pentru că este vorba despre o clauză perfect legală, în concordanţă cu legislaţia în vigoare la data încheierii contractului, apoi pentru că astfel de sume nu au fost percepute în fapt, ceea ce înseamnă că pârâta nu are ce restitui.

Aşadar, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind criteriul de variaţie al dobânzii, prevăzută la art. 4.3 teza a 11-a din contract, care nici nu a fost aplicat, recurenta-pârâtă apreciază că se impune şi respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor cu titlu de dobândă.

Referitor la dobânda legală la plata căreia a fost obligată de către instanţa de apel, în condiţiile în care consideră că nu se impune restituirea de sume, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea instanţei de apel urmează a fi casată şi sub acest aspect.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 24 septembrie 2019 a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul recurenţilor-reclamanţi este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deşi invocă drept prim motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenţi deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, toate criticile formulate vizând exclusiv aplicarea greşită de către instanţa de apel a unor norme de drept material.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este nefondată.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat şi eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluţionare a cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conţine dispoziţii care să permită instanţei să intervină în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare iniţiate. Asupra acestui aspect jurisprudenţa C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curţii din data de 14.06.2012 în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, se prevede că atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenţilor, de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) şi contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON).

Argumentele aduse de recurenţi ce susţin, în mod incidental, teoria impreviziunii din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, nu vor fi primite întrucât odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi au invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Nici teza denominării propusă de recurenţi nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor. Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Mai trebuie observat că prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Referitor la criticile privind dobânda, este de reţinut că instanţele devolutive s-au pronunţat cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4. 3 din contractul de credit, precum şi la implementarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel statuând asupra faptului că se impune restituirea diferenţei de dobânda doar până la data acestei implementări şi nu până la 16.12 2015. Aşadar, aspectul privind impunerea unei formule de dobândă, formată din marja băncii şi Libor, începând cu data încheierii contractului de credit, nu a constituit un motiv de apel invocat de reclamanţi, iar instanţa de apel, nefiind învestită sub acest aspect, nu s-a pronunţat în consecinţă.

În cauză nu se regăseşte niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. care reglementează cazurile în care devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză, astfel că instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi text legal.

În aceste condiţii, criticile referitoare la dobândă sunt neîntemeiate.

Şi ultima critică formulată de recurenţi, care se referă la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare este nefondată.

Cele două cauze au următorul conţinut:

Potrivit art. 6.1, "pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a). Comisionul se va plăti integral la data tragerii creditului."

Potrivit art. 6.3 din contract, "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,12%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare. Începând cu al doilea an de creditare, în funcţie de politica de credite a băncii, de evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei Împrumutatului, Banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia băncii de renunţare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenţei primei rate aferente anului respectiv de creditare. Banca va analiza oportunitatea renunţării la încasarea comisionului de administrare."

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss, în care s-au reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, A., C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva F.., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi pe cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în cele două clauze.

Aşadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Aşadar, ambele clauze conţin date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Rezumând, este de subliniat că dispoziţiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Recursul recurentei-pârâte este nefondat.

Criticile formulate de recurenta - pârâtă vizează soluţia de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei contractuale înscrisă în art. 4.3 din contract ce are următorul conţinut:"În primul an de creditare rata anuală a dobânzii curente este de 4,9 % pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare."

Analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuie să se facă din perspectiva cadrului juridic aplicabil la momentul încheierii contractului de credit. Contractul a fost încheiat la data de 25 iulie 2007, dată la care legea 193/2000 nu conţinea nici alin. (6) al art. 4 şi nici teza a II-a a de la alin. (1) lit. a) din Anexa legii, acestea fiind introduse prin Legea 363 din 21.12.2007. Pe cale de consecinţă, nu pot şi nu vor fi avute în vedere acele critici privind aplicarea acestor texte de lege.

Clauza inserată la art. 4.3 din contractul de credit nu explică în mod clar şi inteligibil mecanismul de determinare a dobânzii variabile, nu oferă nici un criteriu determinabil în raport cu care să justifice revizuirea sau modificarea de către bancă a ratei dobânzii, împrejurare faţă de care recurenţii -reclamanţi nu au putut verifica justeţea cuantumului revizuit al acesteia. "Evoluţia pieţei financiare" sau "politica de creditare a băncii"nu constituie criterii obiective şi determinabile, sintagmele utilizate nefiind apte să satisfacă exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât acordă băncii dreptul discreţionar de a modifica cuantumul dobânzii, recurenta-pârâtă având posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie evident.

Astfel, clauza de la art. 4.3 din contractul de credit are caracter abuziv întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Aşadar, în mod corect, instanţele devolutive au procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerinţelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la legalitatea clauzei contestate, Curtea are în vedere că, în speţă, contractul este unul standard, preformulat, iar clauza în discuţie, parte din acesta, nu a fost negociată. În conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală, îi revenea băncii sarcina de a proba caracterul negociat al contractului sau al unora din clauzele acestuia. Nefiind făcută această dovadă, este prezumat caracterul nenegociat al contractului şi, implicit, al clauzelor atacate. Împrejurarea că reclamanţii nu au transmis băncii o contraofertă faţă de condiţiile standard de creditare nu duce la concluzia că această prezumţie a fost răsturnată, atât timp cât nu rezultă o disponibilitate reală din partea băncii de a proceda la o negociere efectivă a contractelor. Întrucât în speţă nu sunt incidente dispoziţiile de la art. 4 alin. (6) din forma actuală a legii 193/2000, analizarea în condiţiile art. 4 alin. (1) din lege a caracterului abuziv al clauzelor din contract este permisă fără excepţie.

Critica privind soluţia instanţei de apel în soluţionarea capătului de cerere privind restituirea sumei reprezentând dobânda percepută în mod abuziv în baza clauzei de la art. 4.3 din contract până la implementarea O.U.G. nr. 50/2010, este de asemenea, nefondată.

Reţinând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 994 din C. civ. de la 1864 şi a principiului retroactivităţii ca efect al nulităţii clauzei constatate abuzive, stabilind că recurenta-pârâtă este datoare a restitui atât capitalul cât şi interesele sau fructele din ziua plăţii, din momentul stipulării acestei clauze, data cererii de chemare în judecată neputând constitui un criteriu general pentru acordarea dobânzii legale.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate atât recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 175/A din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă cât şi recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 175/A din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 175/A din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2020.