Foreign-currency mortgage contracts: Exclusion of nominalism clauses from abusive-clause review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 25 august 2015, reclamanţii A. şi B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

1) să se constate nulitatea absolută a clauzei 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x/24.07.2007 referitoare la comisionul de administrare şi să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite în temeiul acestei clauze din momentul încheierii contractului şi până la momentul achitării integrale, precum şi la plata dobânzii legale aferente;

2) să se constate nulitatea absolută a clauzei 2.3 lit. b) din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/16.06.2008 referitoare la comisionul de acordare şi să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite în temeiul acestei clauze, precum şi la plata dobânzii legale aferente;

3) să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.11 teza a II-a din contractul de credit ipotecar nr. x/24.07.2007, 1.3.2 pct. 3 din condiţiile generale ale actului adiţional nr. x/29.03.2010 la contractul de credit nr. x/24.07.2007, art. 2.2. pct. 3 din condiţiile generale ale actului adiţional nr. x/21.12.2011 la contractul de credit ipotecar nr. x/24.07.2007 şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea tuturor plăţilor în temeiul contractului de credit menţionat la valoarea de la momentul semnării acestuia, respectiv calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a fracului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia şi obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul de schimb de la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, de la data încasării fiecărei sume şi până la achitarea debitului de către pârâte;

4) să se constate nulitatea absolută a clauzelor 1.3.2. pct. 4 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/16.06.2008, art. 2.2 pct. 3 din condiţiile generale ale actului adiţional nr. x/03.02.2012 ale acestui contract şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea tuturor plăţilor în temeiul contractului de credit menţionat la valoarea de la momentul semnării acestuia, respectiv calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a fracului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia şi obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul de schimb de la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, de la data încasării fiecărei sume şi până la achitarea debitului de către pârâte;

5) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a fost indicată valoarea capetelor de cerere, astfel: capătul 1: 4288,82 CHF, respectiv 17.668,2 RON - comision de administrare; capătul 2: 1867,5 CHF, respectiv 7.693,54 RON - comision de acordare; capătul 3: 297.317,44 RON - diferenţa curs valutar, aferentă contractului de credit ipotecar nr. x/24.07.2007; capătul 4: 230.486,65 RON - diferenţă curs valutar, aferentă contractului de credit nr. x/16.06.2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994 şi urm., art. 998 din vechiul C. civ. şi art. 453 Noul C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1311 din 2 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, în raport de toate clauzele contractuale contestate în speţă este îndeplinită prima dintre condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv cea referitoare la caracterul nenegociat.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 4.11 lit. b) din contractul de credit ipotecar nr. x/24.07.2007, tribunalul a constatat că valoarea comisionului de administrare este clar determinată prin contract - 0,10% - aceasta fiind aplicabilă la soldul creditului, astfel că împrumutatul şi codebitorul au cunoscut încă de la început cuantumul acestui comision.

A reţinut tribunalul că reclamanţii au fost informaţi complet şi corect cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, precum şi cu privire la motivaţia perceperii acestuia. Deoarece administrarea creditului presupune efectuarea de operaţiuni inclusiv în beneficiul împrumutatului, nu se poate susţine că lipseşte contraprestaţia în schimbul încasării comisionului ori că obligaţia de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Prin urmare, a motivat tribunalul, contrar susţinerilor reclamanţilor, clauza în discuţie este clar şi inteligibil formulată, în privinţa acesteia nefiind îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cerută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea clauzei ca fiind abuzivă.

Nici în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare a creditului, prevăzută de art. 2.3 din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/16.06.2008, nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere că valoarea acestui comision este, de asemenea, clar determinată prin contract - 1,5% din valoarea creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată, la data primei trageri din credit prin reţinere din suma creditului sau prin depunere în contul curent al împrumutatului.

Cu privire la celelalte clauze contestate în cauză, precum şi cu privire la capetele de cerere având ca obiect "îngheţarea" cursului de schimb valutar CHF-leu la nivelul de la data încheierii contractelor de credit şi restituirea creditului în RON, tribunalul a reţinut că fiecare dintre contracte are ca obiect suma împrumutată în moneda CHF, aceeaşi fiind moneda în care reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a plăti ratele de credit împreună cu dobânda şi celelalte accesorii.

Prima instanţă a reţinut că posibilitatea băncii de a debita conturile împrumutatului şi autorizarea pârâtelor să efectueze schimbul valutar necesar acestei operaţiuni reprezintă o măsură de garantare a obligaţiilor de plată asumate de împrumutaţi, aplicabilă exclusiv în situaţia în care aceştia nu alimentează contul alocat plăţilor creditului cu sumele necesare în acest scop, după cum rezultă din teza I a art. 5.11 din contractul de credit nr. x/24.07.2007 şi din partea introductivă a clauzelor inserate în art. VI pct. 1.3.2. alin. (3) din condiţiile generale de creditare ale actului adiţional nr. x/29.03.2010 şi în art. VI pct. 2.2 alin. (3) din condiţiile generale de creditare ale actului adiţional nr. x/21.12.2011, respctiv din partea introductivă a clauzelor inserate în art. VI pct. 1.3.2. alin. (4) din condiţiile generale ale contractului nr. x/16.06.2008 şi art. VI pct. 2.2 alin. (3) din actul adiţional nr. x/03.02.2012. Din aceste prevederi contractuale rezultă şi că reclamanţii nu sunt obligaţi să utilizeze cursul de schimb al băncii pârâte în vederea alimentării contului aferent creditului.

Chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, a reţinut tribunalul, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu au fost stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit. Contrar susţinerilor reclamanţilor, în baza aceloraşi clauze, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, neputându-se susţine că acordarea creditului în valuta CHF s-a făcut exclusiv în favoarea băncii.

Tribunalul a mai reţinut şi faptul că, împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului. Ca atare, executarea obligaţiei reclamanţilor de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut (art. 1578 din C. civ. de la 1864 - aplicabil contractului dedus judecăţii, faţă de data încheierii acestuia), neexistând temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligaţiei de plată a creditului în RON la cursul de schimb de la data încheierii convenţiei dintre părţi.

Prima instanţă a mai reţinut totodată că variaţia cursului de schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine reţinerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, nefiind îndeplinite numai pentru acest considerent condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Tribunalul a apreciat că reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile art. 4 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 - care instituie obligaţii în sarcina instituţiilor de credit în scopul limitării riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, cu privire la condiţiile de creditare, în special, la gradul de îndatorare al clienţilor - pentru a solicita nulitatea clauzelor privind rambursarea creditului în CHF şi autorizarea băncii pentru efectuarea schimbului valutar, precum şi modificarea contractelor cu privire la moneda creditului, deoarece, pe de o parte, îndeplinirea acestor obligaţii nu a fost edictată ca şi condiţie de validitate a contractelor de credit, iar pe de altă parte, după cum rezultă din întreaga reglementare, sancţiunea, în caz de nerespectare, nu priveşte raportul juridic dintre bancă şi client.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare pretins a fi fost încălcată de către bancă la încheierea contractelor de credit, astfel cum s-a reţinut şi în considerentele anterioare, tribunalul a argumentat că reclamanţii au cunoscut încă de la încheierea contractelor şi a actelor adiţionale, că le revine obligaţia de restituire a sumei împrumutate şi a celorlalte costuri ale creditului în moneda CHF. În lipsa oricăror probe care să ateste că pârâtele au cunoscut faptul că pe parcursul derulării contractului moneda creditului se va aprecia în mod semnificativ, susţinerile reclamanţilor conform cărora aceştia nu au fost informaţi în mod corespunzător cu privire la acest risc nu pot fi primite. Reclamanţii nu au probat nici că serviciile de creditare achiziţionate prin intermediul celor două contracte le-au fost prezentate ca fiind sigure, fără riscuri în ceea ce priveşte variaţia cursului de schimb. Sarcina probei cu privire aceste aspecte incumbă reclamanţilor, conform art. 249 C. proc. civ., dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 răsturnând sarcina probei numai în ceea ce priveşte cerinţa caracterului nenegociat al clauzelor contractuale preformulate.

În acest sens, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile legale enumerate de către reclamanţi în cuprinsul cererii prevăd dreptul acestora având ca obiect informarea corespunzătoare, inclusiv în etapa precontractuală, cu privire la condiţiile contractuale, pentru a se da consumatorului posibilitatea de a contracta în deplină cunoştinţă de cauză. În speţa de faţă reclamanţii au invocat, în esenţă, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la riscul de creştere a valorii monedei în care s-a contractat creditul, în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut anterior, variaţia cursului de schimb al valutelor reprezintă o chestiune în mod normal cunoscută de către orice consumator având un nivel mediu de informare, iar această variaţie este independentă de voinţa pârâtelor, neputându-se prezuma, din simpla calitate de profesionist a acestora în domeniul financiar-bancar, că au cunoscut o viitoare apreciere considerabilă a acestei monede. Costul total al creditului a fost cunoscut de reclamanţi încă de la încheierea actului, acesta fiind compus din sumele împrumutate, dobânzile şi comisioanele conform condiţiilor stipulate în contracte şi în graficul de rambursare. Faptul că reclamanţii nu au putut cunoaşte cuantumul exact al sumei reprezentând echivalentul în RON al sumelor de restituit nu prezintă relevanţă, deoarece serviciul financiar achiziţionat a constat în acordarea unui împrumut în valută, pe care reclamanţii şi l-au asumat ca atare, deşi, având în vedere că valutele sunt supuse variaţiilor de curs, aceştia puteau şi/sau trebuiau să efectueze propria evaluare asupra consecinţelor îndatorării lor, pe o perioadă îndelungată, într-o altă monedă decât cea în care obţin veniturile.

Întreaga legislaţie - internă şi comunitară - în materia protecţiei drepturilor consumatorului se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, însă numai invocarea acestor dispoziţii nu este suficientă pentru sancţionarea agentului economic, inclusiv în modalităţile indicate de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată. În contextul în care produsele de creditare în valută nu sunt interzise de lege, iar moneda contractului a fost clar stipulată în contractele deduse judecăţii, a reţinut tribunalul, nu se poate considera că pârâtele au încălcat obligaţia de informare ce le revine potrivit legii, în opinia instanţei această obligaţie neputând fi circumscrisă unei obligaţii de consiliere din partea instituţiei de credit în ceea ce priveşte oportunitatea încheierii contractului, astfel cum au susţinut reclamanţii în cererea de chemare în judecată.

De asemenea, având în vedere lipsa dispoziţiilor legale prin care să fie interzisă acordarea creditelor în valută, precum şi principiul nominalismului monetar, a motivat tribunalul, nu se poate reţine în cauză că pârâtele au furnizat reclamanţilor un serviciu care le-a afectat interesele economice, contrar dispoziţiilor art. 25, art. 27 din Legea 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. Deşi creşterea valorii cursului de schimb CHF-leu a avut drept consecinţă mărirea obligaţiei de plată ce le revine reclamanţilor în echivalent în RON, instanţă constată că serviciul, în sine, astfel cum a fost prestat - respectiv acordarea creditului în valută - nu ridică probleme din perspectiva acestor dispoziţii. Astfel, reclamanţilor li s-a pus la dispoziţie suma împrumutată, în moneda stipulată în contracte, interesele lor economice fiind pe deplin satisfăcute la momentul acordării creditelor. După cum rezultă din dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, cerinţa privind respectarea intereselor economice ale consumatorului se raportează la serviciul prestat de agentul economic, prin prisma naturii şi caracteristicilor serviciului respectiv. Or, variaţia cursului de schimb al valutei creditului nu constituie o trăsătură proprie serviciului financiar oferit de instituţia de credit co-contractantă, ci este consecinţa acţiunii unei multitudini de factori pe piaţa monetară. Din acest motiv, a motivat prima instanţă, nu se poate reţine nici reaua-credinţă a pârâtelor la încheierea contractelor şi a actelor adiţionale, ci, dimpotrivă, astfel cum rezultă din preambulul actelor adiţionale nr. x/21.12.2011 la contractul de credit nr. x/24.07.2007 şi nr. y/03.02.2012 la contractul de credit nr. x/16.06.2008, modificarea condiţiilor contractuale a avut loc inclusiv ca urmare a contextului macroeconomic internaţional dificil caracterizat prin deprecierea monedei naţionale în raport cu principalele monede de referinţă, prin diminuarea puterii de cumpărare şi a capacităţii de rambursare a ratelor în monedă străină a populaţiei, precum şi situaţia economică dificilă a împrumutaţilor.

Tribunalul a reţinut că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 17 din Legea 296/2004 privind lipsa de conformitate a produselor, întrucât contractele de credit nu sunt însoţite de declaraţii de conformitate, nepunându-se problema ca acestea să se conformeze vreunui document tehnic normativ, de asemenea, nici dispoziţiile art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, nu pot fi incidente în cauză.

Concluzionând, tribunalul a constatat că nu există temei legal ori contractual pentru ca instanţa de judecată să intervină în contractul dedus judecăţii, astfel cum s-a solicitat de către reclamanţi prin cel de-al treilea şi cel de-al patrulea capăt de cerere.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 2 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 390/A din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 2 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, solicitând angajarea răspunderii civile a profesionistului, consumatorul a apreciat că repararea prejudiciului este posibilă prin înlăturarea clauzei privind riscul valutar, operaţiune ce ar fi posibilă în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Analiza argumentelor ar fi trebuit ca atare subsumată acestei legi, iar referirile la dispoziţii care reglementează participarea profesionistului pe piaţa financiară ar fi trebuit calificate ca motive, dacă nu indiferente, în orice caz nu decizorii, pentru că demersul judiciar întemeiat pe Legea nr. 193/2000 (de transpunere a Directivei 13 din 1993) nu se poate justifica prin măsurile pe care statele membre UE le-au adoptat sau ar fi trebuit să le adopte în transpunerea altor directive vizând aceeaşi protecţie a consumatorului.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.

Instanţa sesizată în temeiul Legii nr. 193/2000 este, aşadar, chemată să asigure efectul util al protecţiei urmărite prin dispoziţiile acestei directive, ceea ce înseamnă că instanţa nu analizează contractul din perspectiva unor motive de nulitate sau de rezoluţiune prevăzute de dreptul comun sau de alte norme speciale, ci doar motivele referitoare la includerea forţată a unor clauze care instituie un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor, în defavoarea consumatorului.

Clauzele abuzive nu sunt incorecte prin ele însele, ci pentru că, uzând de poziţia superioară, profesionistul a impus consumatorului condiţii pe care, altminteri, nu le-ar fi inclus în contract. Pentru a stabili dacă o clauză cauzează un "dezechilibru semnificativ" între drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional, în lipsa unui acord între părţi (într-un asemenea caz). Această analiză comparativă permite instanţei naţionale să evalueze dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este provocat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", Curtea de Justiţie a statuat că este important să se constate că, având în vedere al şaisprezecelea considerent al Directivei, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale.

Analizându-se angajamentul contractual prin prisma susţinerii consumatorului în sensul că, dacă ar fi cunoscut valoarea economică a propriei prestaţii, nu s-ar fi obligat în condiţiile specificate contractual, instanţa de apel a reţinut că, date fiind caracterul şi importanţa interesului public prezentat de protecţia consumatorilor care se găsesc într-o situaţie de inferioritate în raport cu vânzătorii sau cu furnizorii, Directiva impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alin. (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci şi patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate şi eficace "pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori".

În lipsa armonizării procedurilor naţionale pentru asigurarea respectării drepturilor de care consumatorii beneficiază în conformitate cu Directiva, normele referitoare la admisibilitatea cererilor întemeiate pe pretinsul caracter abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii reprezintă o chestiune care ţine de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii). Articolul 6 alin. (1) din Directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, iar această dispoziţie trebuie considerată o normă echivalentă cu normele naţionale care au caracter obligatoriu în ordinea juridică internă.

Spre deosebire de dreptul comun, protecţia consumatorului prin sancţionarea comportamentului profesionistului şi lipsirea de efecte a clauzelor contractuale abuzive impune ca, odată sesizat comportamentul abuziv al profesionistului, consumatorul să fie repus în situaţia în care, în cazul bunei-credinţe a cocontractantului său, s-ar fi aflat. Ar urma ca "repunerea în situaţia anterioară", înţeleasă în sensul negării drepturilor contractuale ale profesionistului ilicit obţinute, să nu fie lăsată la latitudinea consumatorului, instanţele fiind obligate ca, odată constatat caracterul abuziv, să invalideze clauza sau, în măsura în care în absenţa acesteia contractul nu ar mai putea continua, contractul însuşi.

O astfel de soluţie ar fi însă incompatibilă cu scopul Directivei, directivă care, fără a ignora interesul public (protejat de nulitatea absolută şi în considerarea căruia părţile semnatare trebuie să renunţe la drepturile contractuale derivând din clauza/contractul ilicit), se referă în primul rând la interesul consumatorului ce reclamă. De aceea, trebuie acceptat că simpla cerere de constatare a caracterului abuziv, fără precizarea opţiunii, de către consumator, cât priveşte continuarea (sau nu) a contractului, nu este suficientă pentru a declanşa controlul pe fond al clauzelor. Acţiunea "în constatarea caracterului abuziv", fără precizarea consecinţelor juridice determinate de nevalabilitatea acordului contractual, ar însemna transformarea acţiunii în realizare într-o acţiune în constatarea unei situaţii de fapt, pentru că litigiul s-ar rezuma la verificarea împrejurării, de fapt, a relei-credinţe a profesionistului. Această acţiune este inadmisibilă în dreptul comun şi cu atât mai mult în materia clauzelor abuzive, materie în care scopul reglementărilor este şi protecţia generală a intereselor consumatorilor - neidentificaţi la momentul învestirii instanţei, prin descurajarea profesionistului - identificat la momentul învestirii instanţei - ca, pe viitor, să procedeze în acelaşi mod; profesionistul nu va fi însă descurajat pentru că ar fi "atenţionat", chiar printr-o hotărâre judecătorească, despre faptul că ar fi avut un comportament incorect în raportul concret discutat, ci prin afectarea patrimoniului, în consecinţa lipsirii sale de avantajele patrimoniale urmărite la încheierea contractului.

Soluţia de "modificare" a contractului, în consecinţa anulării sale, este o soluţie care se neagă prin ea însăşi, pentru că nu se poate modifica ceva ce nu există. Soluţia de "adaptare" a contractului astfel încât să corespundă intenţiei tuturor părţilor contractante, permisă în considerarea faptului că un contract, intrat în circuitul civil, trebuie mai degrabă să continue decât să fie desfiinţat, nu poate fi pusă în discuţie într-un litigiu în care se discută comportamente ce au determinat semnarea contractului în pofida informaţiilor incomplete deţinute de consumator, informaţii care, dacă ar fi fost furnizate şi, în plus, consumatorul ar fi avut şi posibilitatea negocierii, l-ar fi determinat să nu accepte angajamentul contractual.

Inserarea unei clauze abuzive nu pune în discuţie intervenirea, ulterior semnării contractului, a unei situaţii concrete care a determinat dezechilibrarea contractului şi care ar impune revizuirea clauzei iniţiale, ci aptitudinea clauzei de a crea dezechilibrul juridic, iar situaţiile concrete în care consumatorul se va afla sunt cu exactitate previzionate de profesionist la momentul încheierii contractului, a reţinut instanţa de apel.

Ceea ce este posibil, din perspectiva clauzelor abuzive, nu este înlocuirea unei clauze întrucât consumatorul ar fi perceput astfel contractul, ci eliminarea clauzei respective din contract.

Acceptând totuşi modificarea contractului pe motiv că, de regulă, împrumutatul nu acceptă şi nu doreşte repunerea în situaţia anterioară care ar însemna restituirea capitalului (deci pierderea termenului, chiar şi câştigând costurile împrumutului), Curtea de Justiţie a recunoscut posibilitatea de înlocuire a unei clauze abuzive cu norma de drept comun, supletiv.

În consecinţă, s-a recunoscut dreptul instanţei naţionale de a "remedia" clauza contractuală în sensul înlocuirii acesteia cu dispoziţia de drept supletiv în vigoare la data încheierii contractului.

Îngheţarea cursului de schimb la momentul acordării creditului, sancţiunea pretinsă de consumator, nu înseamnă eliminarea unei clauze pretins abuzive, ci o modificare esenţială (şi retroactivă) a contractului în sensul obligării instituţiei de credit la vânzarea unui produs care nici măcar nu făcea parte din oferta comercială de atunci, un produs hibrid - credit de RON cu costuri specifice creditului de valută.

Materia clauzelor abuzive nu înseamnă însă recunoaşterea unor drepturi pe care consumatorul ar fi crezut că le va obţine (drepturi inexistente în contract), ci exclusiv negarea drepturilor profesionistului, precizate contractual însă obţinute fără acordul conştient al consumatorului. Cu atât mai puţin, instanţele învestite pentru a constata clauze abuzive nu vor fi autorizate pentru a modifica succesiv contractul în raport de situaţia mai puţin favorabilă celei de la momentul încheierii contractului şi în care, la momentul scadenţelor ratelor succesive de restituire a împrumutului, s-ar afla împrumutatul.

Prin urmare, chiar dacă, la momentul sesizării instanţei, consumatorul ar fi preferat angajarea unui credit în moneda naţională şi, pe acest motiv, a optat pentru formularea cererii de chemare în judecată în sensul convertirii împrumutului de valută în împrumut de monedă naţională, nu există nicio certitudine că aceasta ar fi mai fi opţiunea chiar şi la momentul soluţionării apelului - 19 februarie 2018, pe fondul devalorizării monedei naţionale (atât în raport de euro/USD, cât şi de francul elveţian).

Este adevărat că, în domeniul protecţiei consumatorilor, Curtea de Justiţie a introdus o serie de limitări în ceea ce priveşte principiul autonomiei procedurale pentru a garanta în mod corespunzător drepturile consumatorilor, întrucât ei se găsesc într-o situaţie de inferioritate în raport cu profesioniştii, însă excepţiile se referă la situaţii în care normele procedurale naţionale făceau dificilă sau imposibilă, în contextul procedurilor judiciare existente, protejarea drepturilor consumatorilor.

Instanţa de apel a reţinut că indicarea de către însuşi consumatorul-reclamant a comportamentului pe care, în opinia sa, ar fi trebuit să îl adopte profesionistul la momentul încheierii contractului şi consecinţele pe care un astfel de comportament le-ar fi avut asupra propriei decizii este esenţială în analiza cererii de chemare în judecată.

În speţă, consumatorul a acuzat suportarea integrală a riscului valutar, contractul pus în discuţie de consumator fiind un contract de credit de valută. Apreciind că nu a fost informat pe deplin cu privire la consecinţele asumării clauzei de risc valutar, consumatorul a propus modificarea contractului în sensul convertirii creditului de valută în credit de RON, înlăturându-se obligaţia de rambursare de CHF cu o obligaţie de rambursare de monedă naţională, conversia fiind efectuată prin aplicarea, la rata de plată stabilită, conform contractului, în valută, a cursului de schimb valabil la momentul încheierii contractului.

Instanţa de apel a reţinut, însă, că Legea nr. 193/2000 interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept - "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi" - art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 (art. 1 alin. (2) Directivă) - şi, totodată, analiza unei clauze care stabileşte obiectul principal al contractului, adică prestaţiile esenţiale ale părţilor - "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb" - art. 4 alin. (6) (art. 4 alin. (2) Directivă); totuşi, în acest ultim caz, excluderea este condiţionată de exprimarea "într-un limbaj uşor inteligibil". Raţiunea celor două situaţii de excludere este aceea că, în primul caz, nu se i poate reproşa profesionistului comportamentul impus de un text de lege în timp ce, în cel de-al doilea caz, s-au preferat consecinţele derivând din principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale.

În considerarea situaţiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină şi recurgându-se la legislaţia clauzelor abuzive, a reţinut instanţa de apel, pare inadmisibilă din dublă perspectivă: principiul nominalismului este consacrat în dreptul pozitiv şi clauza este în mod necesar asociată obiectului principal al contractului. Ca atare, analiza care s-ar impune în continuare ar privi caracterul normei ce instituie principiul nominalismului şi, în cazul în care s-ar aprecia că nimic nu împiedică un comportament contractual diferit (adică, părţile pot abandona principiul nominalismului în măsura în care aplicarea acestuia ar crea un potenţial dezechilibru, inclusiv prin prisma duratei raporturilor contractuale), verificarea condiţiei de "limbaj uşor inteligibil" (adică, analiza clauzei permite concluzia neechivocă în sensul că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut toate informaţiile cu ajutorul cărora ar fi trebuit să fie în măsură să aprecieze avantajele şi inconvenientele încheierii unui anumit contract şi riscurile pe care şi le asumă prin acea operaţiune).

Reţinând în mod corect că soluţia îngheţării cursului echivalează unei modificări nepermise a contractului, tribunalul a apreciat în acelaşi timp că banca şi-a îndeplinit întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile, a arătat instanţa de apel.

Confirmarea raţionamentului juridic efectuat de Tribunal, chiar apreciindu-se a fi fost efectuat cu titlu subsidiar, ar însemna ca posibilitatea consumatorului de a obţine desfiinţarea întregului contract, şi nu doar anularea clauzei de risc valutar, acuzând comportamentul neconform al profesionistului într-o acţiune în desfiinţarea contractului pe motivul informării necorespunzătoare să fie în esenţă diminuată, pentru că instanţa ar fi constatat, deja, comportamentul conform cât priveşte alegerea monedei de cont.

Instanţa de apel a reţinut însă ca fiind prioritară analizei în constatarea caracterului abuziv stabilirea compatibilităţii obiectului cererii de chemare în judecată cu ordinea de drept. Precizarea obiectului, care reflectă opţiunea consumatorului de a accepta sau nu continuarea contractului, este esenţială, pentru că mijloacele adecvate şi eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori, adică remediile posibile în cazul încălcării obligaţiei de informare, trebuie să fie prevăzute de norma naţională şi, în acelaşi timp, trebuie să nu contrazică vădit criterii de apreciere stabilite de Curtea de Justiţie.

Acceptând că nu ar trebui să i se pretindă consumatorului să "vizualizeze" cuantumul ratei de rambursat în consecinţa unei creşteri majore a valutei împrumutate în raport de moneda în care obţine veniturile, Curtea de Justiţie a precizat că, "pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile.

Pe de altă parte, profesionistul, în speţă instituţia bancară, trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă." - Hotărârea Andriciuc (C-186/16, EU:C:2017:703, punctul 49) -, însă nu mai puţin adevărat este că, odată înţeles mecanismul contractual, ieşirea din pasivitate nu se poate reduce la susţinerea împrejurării (de fapt) cu privire la informaţiile inexistente sau în mod esenţial reduse pe care le-a deţinut la momentul semnării contractului.

Formularea unor cereri prin care se solicită instanţei modificarea şi completarea conţinutului unui contract, conform voinţei subiective (la un anumit moment) a uneia dintre părţile în litigiu este inadmisibilă nu numai în raport de legislaţia internă, ci şi în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia "Articolul 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru,...care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze" - Hotărârea Banco Espanol de Credito S.A. (C-618/10, EU:C:2012:349, concluzii).

Clauza de risc valutar, deşi posibil a fi lovită de nulitate întrucât împrumutatul nu ar fi avut reprezentarea unei valorizări substanţiale a monedei de cont, alta decât cea în care îşi realizează veniturile nu poate fi analizată într-o cerere al cărei obiect este incompatibil cu ordinea de drept.

Interesul consumatorului de a modifica contractul nu este un interes protejat. Interesul protejat este acela ca o clauză (sau contractul însuşi) să nu producă efecte în favoarea profesionistului şi, implicit, în defavoarea consumatorului. Salvgardarea contractului nu este posibilă decât prin substituirea clauzei contractuale cu norma de drept supletiv, prezumată ca echilibrând interesele părţilor contractante.

Norma de drept supletiv prevede obligaţia restituirii aceleiaşi monede, ca atare instituie - în absenţa convenţiei diferite - riscul valutar în sarcina debitorului obligaţiei de rambursare a împrumutului. Împrejurarea că, în condiţiile încheierii unui contract pe termen lung, profesionistul nu a înţeles să propună derogări de la norma de drept comun în pofida precizării unei monede de cont al cărei "istoric" îi era cunoscut în suficientă măsură pentru a previziona fluctuaţia considerabilă, deşi posibil a fi sancţionată pe motiv că, procedând astfel, profesionistul a eşuat în adoptarea unui comportament de bună-credinţă, nu permite continuarea contractului apreciindu-se stabilirea monedei de cont ca fiind simplă clauză de indexare.

Curtea de Justiţie a stabilit - Hotărârea Andriciuc, 20 septembrie 2017 - că precizarea monedei de cont se circumscrie obiectului principal al contractului, fiind de natura însăşi a obligaţiei împrumutatului.

Însuşindu-şi opinia avocatului general, Curtea a reţinut astfel că "mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În această privinţă, trebuie să se observe că, printr-un contract de credit, împrumutătorul se angajează, în principal, să pună la dispoziţia împrumutatului o anumită sumă, acesta din urmă angajându-se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă potrivit termenelor de scadenţă prevăzute. Principalele prestaţii ale unui astfel de contract se raportează, aşadar, la o sumă care trebuie definită în raport cu moneda de plată şi de rambursare stipulată. În consecinţă, după cum a arătat avocatul general la punctul 46 şi următoarele din concluzii, faptul că un credit trebuie să fie rambursat într-o anumită monedă nu priveşte, în principiu, o modalitate accesorie de plată, ci natura însăşi a obligaţiei debitorului, constituind astfel un element esenţial al unui contract de împrumut." - Hotărârea Andriciuc (C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 37 şi 38).

În ce priveşte clauzele care stabilesc comisionul de acordare şi comisionul de administrare, consumatorii au acuzat lipsa contraprestaţiei Băncii, susţinând că motivele de percepere a comisioanelor nu ar fi suficient de clare.

Astfel cum în mod corect a observat prima instanţă, denumirea comisioanelor este suficientă pentru a contura obligaţiile corespondente ale împrumutătorului. Definirea suplimentară, în cuprinsul contractului, a ceea ce înseamnă "administrarea" contului nu era necesară, cât timp este vorba, în mod evident, de urmărirea încasărilor, imputarea acestora asupra soldului şi comunicările efectuate de instituţia financiară în acest sens. Dat fiind cuantumul redus - 0,10% aplicabil soldului unui credit total de 130.000 CHF acordat pentru 30 de ani, acest cost asociat contractului nu creează dezechilibrul semnificativ între obligaţia consumatorului şi prestaţia profesionistului. Comisionul de acordare nu ridică de asemenea nicio problemă cu privire la avizarea consumatorului cu privire la gradul de îndatorare, la momentul acceptării clauzei ce-l instituie şi nici nu se poate afirma că nu s-ar fi cunoscut contraprestaţia, care rezultă din chiar denumirea comisionului.

Pentru aceste considerente, reţinând corectă soluţia de respingere integrală a cererii prin sentinţa apelată, însă, nu întrucât s-ar fi probat comportamentul conform al profesionistului cât priveşte alegerea monedei de cont, ci pentru că, deşi consumatorul a dorit continuarea raportului juridic în cazul în care se probează ilicitul contractual, raportat la clauza contestată acest lucru nu este posibil, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul.

4. La 5 aprilie 2018, împotriva deciziei civile nr. 390/A din 19 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, s-a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1578-1579 C. civ. şi prevederile Legii nr. 193/2000, întrucât instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei normele de drept comun, deşi era investită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv a unor clauze dintr-un contract de credit, în baza Legii nr. 193/2000.

În acest sens, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a statuat în sensul că nu poate îngheţa/converti creditul in RON si nu poate îngheţa cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plaţilor in temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia deoarece aceste dispoziţii ar fi in contradicţie cu art. 1578 din C. civ. Vechi, referitor la principiul nominalismului monetar, deşi, în faţa ambelor instanţe devolutive, recurenţii au arătat că nu poate fi aplicata dispoziţia generala prevăzuta de art. 1578 C. civ.. cu prioritate fata de Legea speciala 193/2000.

Cu toate acestea, in ambele faze procesuale instanţele de judecata au respins cererea de chemare in judecata si cererea de apel, precizând in mod expres ca acestea sunt neîntemeiate, motivat de faptul ca dispoziţia art. 1578 prevede obligaţia împrumutatului de a achita ratele de credit in moneda in care împrumutul a fost contractat la valoarea pe care moneda o are la momentul efectuării fiecărei plaţi.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu pot fi aplicate cu prioritate prevederile dreptului comun, deoarece aceasta ar însemna că legea specială ar fi inaplicabilă.

O altă critică vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE, respectiv a paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc vs E..

Instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 1578 C. civ. referitoare la principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările reclamanţilor sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Au susţinut recurenţii că nominalismul monetar este exact regula care permite conversia in RON a creditelor in alta moneda si îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, precum şi că alin. (3) al art. 1579 din vechiul C. civ. poate fi aplicat împrumutului in bani.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi Hotărârile CJUE din Cauzele C-186/16 şi C-26/13, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, considerând clauzele contestate ca făcând parte din obiectul principal al contractului.

S-a susţinut că omisiunea intimatei de a informa consumatorii asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată in dreptul european si naţional, întrucât determina angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligaţiilor asumate, aceştia fiind puşi in imposibilitate de a cunoaşte si anticipa mărimea obligaţiilor lor.

Banca a stipulat in contractul încheiat cu recurenţii, obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fara a limita in vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel ca in situaţia creşterii valorii CHF in raport cu moneda naţionala convenţia de credit încheiata intre părţi dobândeşte un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalentei prestaţiilor.

Clauzele de risc valutar prevăzute exclusiv in detrimentul si sarcina recurenţilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesiva a situaţiei acestora si, in acelaşi timp prin conferirea in favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, acestea obţinând un câştig injust, contrar principiilor echităţii si bunei credinţe, care trebuie sa guverneze relaţiile contractuale.

In acest sens, CJUE s-a pronunţat in cauza C-26/13 Kasler vs OTP Ungaria, referitoare la Directiva 93/13/CEE si mai precis la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute in contacte de imprumut in valuta.

Recurenţii au arătat ca, in condiţiile in care pe parcursul derulării contractului au achitat suplimentar intimatei sume apreciabile de bani, decurgând din variaţia cursului de schimb LEU/CHF, calculate atât asupra debitului principal cat si a dobânzii lunare, exista un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părtilor, in defavoarea acestora, neexistand o contraprestatie a băncii pentru sumele incasate in plus.

Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării in intregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de valorizarea CHF este contrara dispoziţiilor legale, intrucat aceasta hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert, raportat la punerea de înţelegere a consumatorilor care nu au posibilitatea sa anticipeze o creştere accelerata a cursului de schimb si in consecinţa sa isi asume in cunoştinţa de cauza, riscul valutar.

Având in vedere faptul ca schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibila iar recurenţii nu au avut cunoştinţele necesare care sa le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului fata de CHF se poate considera ca revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părtilor întrucât valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul in vederea căruia a fost încheiat schimbând natura acestuia, astfel ca executarea lui in contextul actual nu mai corespunde voinţei părtilor de la momentul incheierii contractului, au mai arătat recurenţii.

Au solicitat recurenţii a se avea în vedere si Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţata in Cauza C-186/16, susţinând că aceasta a fost aplicata in mod greşit de către instanţa de apel.

Astfel, fata de interpretarea data de CJUE asupra aplicării Directivei 93/13/CEE, a cărei transpunere o reprezintă Legea nr. 193/2000, temeiul de drept al acţiunii recurenţilor, interpretare care este obligatorie pentru toate instanţele din România, recurenţii au solicitat să se aibă în vedere punctele 44-49 ale hotărârii, al căror conţinut a fost redat în cuprinsul cererii de recurs, cu privire la caracterul clar si inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar, contestate in prezenta cauza.

Recurenţii au mai arătat că CJUE explica in cadrul punctului 50 al hotărârii, ce înseamnă obligatia de informare a profesionistului prin raportare la creditul in moneda străina şi au subliniat că aceştia nu isi primesc veniturile in CHF, iar banca nu le-a prezentat posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar, ea nefacand dovada acestui fapt.

Cu privire la respectarea de către banca a cerinţei bunei-credinte, recurenţii au solicitat a se avea în vedere punctele 55-57 ale hotărârii menţionate, subliniind că, în speţă, nu s-a dovedit de către banca existenţa unei negocieri individuale, fapt reţinut de prima instanţă, şi, de asemenea, au arătat că este evident faptul ca banca nu se putea aştepta ca recurenţii sa accepte o asemenea clauza prin care riscul valutar se afla exclusiv in sarcina lor.

Recurenţii au mai arătat că instanţa europeană, în cadrul punctului 58, stabileşte că posibilitatea anticipării creşterii cursului de schimb valutar trebuie analizata prin raportare la cunoştinţele profesionistului-banca.

In speţă, recurenţii au susţinut că prin prisma cunoştinţelor de specialitate in domeniul financiar-bancar banca avea cunoştinţă de posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar, acesta fiind motivul pentru care nu a realizat informarea consumatorilor.

Prin urmare, recurenţii au arătat că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb LEU/CHF la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât sa se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care sa corespunda manifestării de voinţa in sensul angajării in acest raport juridic.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât prima instanţă a considerat că denumirea comisioanelor de acordare şi de administrare este suficientă pentru a contura obligaţiile corespondente ale împrumutătorului, iar instanţa de apel presupune, peste limita contractuala expresa, care sunt serviciile prestate de către intimata pentru plata comisioanelor de administrare si acordare.

În final, s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

5. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., faţă de nemotivarea recursului, prin raportare la art. 488 din acelaşi Cod.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, susţinându-se în principal că sunt neîntemeiate argumentele referitoare la lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credit şi că teoria impreviziunii nu se aplică contractelor în discuţie.

Totodată, s-a mai susţinut că sunt nelegale criticile referitoare la comisionul de administrare şi cel de acordare, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv caracterul nenegociat al clauzei, lipsa caracterului clar şi inteligibil, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În final, s-a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-pârâte D. şi C. S.A.. şi a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rectificarea citativului, în sensul că în locul recurentei-pârâte C. S.A. se va cita F. S.A., în calitate de succesoare prin fuziune prin absorbţie.

Totodată, prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin încheierea din 13 octombrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri, acordânu-se, totodată termen la 9 februarie 2021.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ.. şi Legea nr. 193/2000, arătând că instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ.

Critica nu este fondată.

Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare faţă de norma de drept comun, care în astfel de situaţii se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ.. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. când s-a facut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul pretului intrinsec ce acele monede avusesera în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ., prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi paragraful 29 din Cauza C-186/16.

Relativ la această critică este relevantă şi interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16.

Trebuie menţionat că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Nu poate fi primită critica recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi Hotărârile CJUE din Cauzele C-186/16 şi C-26/13, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, considerând clauzele contestate ca făcând parte din obiectul principal al contractului.

Astfel, în condiţiile în care prevederile contractuale contestate au strânsă legătură cu acordarea creditului, iar criticile recurenţilor vizează însăşi moneda în care s-a acordat creditul şi sunt în strânsă legătură cu riscul valutar, acestea fac parte din obiectul principal al contractului, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Trebuie menţionat că hotărârea pronunţata de CJUE in cauza C-26/13 nu priveşte si nu tranşează chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui împrumut in moneda naţionala care urma sa fie restituit in funcţie de CHF si nu ca in speţa dedusa judecaţii unde împrumutul a fost acordat in CHF.

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, se reţine că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, astfel încât susţinerea recurenţilor în sensul că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât prima instanţă a considerat că denumirea comisioanelor de acordare şi de administrare este suficientă pentru a contura obligaţiile corespondente ale împrumutătorului, iar instanţa de apel presupune, peste limita contractuala expresa, care sunt serviciile prestate de către intimata pentru plata comisioanelor de administrare si acordare.

Această critică nu este fondată, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisioanele de administrare si acordare credit şi a argumentat, în acord cu prima instanţă, că denumirea comisioanelor este suficientă pentru a contura obligaţiile corespondente ale împrumutătorului. Corect s-a reţinut că definirea suplimentară, în cuprinsul contractului, a ceea ce înseamnă administrarea contului nu era necesară, cât timp este vorba, în mod evident, de urmărirea încasărilor, imputarea acestora asupra soldului şi comunicările efectuate de instituţia financiară în acest sens, precum şi că dat fiind cuantumul redus al acestuia, costul asociat contractului nu creează dezechilibrul semnificativ între obligaţia consumatorului şi prestaţia profesionistului.

În mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel în ceea ce priveşte comisionul de acordare că acesta nu ridică nicio problemă cu privire la avizarea consumatorului referitoare la gradul de îndatorare, la momentul acceptării clauzei ce-l instituie şi nici nu se poate afirma că nu s-ar fi cunoscut contraprestaţia, care rezultă din chiar denumirea comisionului.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare credit, este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, atât timp cât obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, nu se poate considera ca împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că instanţa de apel presupune, peste limita contractuala expresa, care sunt serviciile prestate de către intimata pentru plata comisioanelor de administrare si acordare.

Prin urmare, în speţă, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând, totodată, că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că respectivele clauze să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi acordare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 390/A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.