Exclusion of foreign-currency repayment clause from abusive-clause review due to reflection of supplementary domestic nominalism norm

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 25 mai 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D.., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate caracterul abuziv, să dispună nulitatea clauzei prevăzute la pct. 2.3. al art. 2 din Contractul de credit x/10.06.2008, condiţii speciale de creditare, privind suma încasată cu titlu de comision de acordare de 2% din valoarea totală a creditului şi obligarea băncii la restituirea sumei încasată cu titlu de comision de acordare, actualizată cu dobânda legală, de la data introducerii acţiunii şi până la momentul restituirii efective; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe toată perioada de derulare a contractului şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în plus; să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor; să dispună obligarea băncii la emiterea unor noi grafice de rambursare, potrivit algoritmului de calcul de la pct. 2; să oblige banca să menţină marja fixă de 4.9%, prevăzută la art. 2.1 teza 2 din contractul de credit nr. x/10.06.2008, condiţii speciale de creditare pe toată durata derulării contractului; să constate caracterul abuziv şi nulitatea pct. 1.1., 2.1, 2.2. şi 2.3. din Actele adiţionale nr. x/14.10.2010. nr. 3/13.09.2012 şi nr. 4/14.02.2014, condiţii speciale de creditare Ia Contractul de credit nr. x/10.06.2008, condiţii speciale de creditare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004, art. 9 şi art. 15 din Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, Norma BNR 17/2003, art. 3 alin. (1) din Regulamentul 4/2005, art. 969 C. civ. şi practica CJUE.

La data de 16 iunie 2015, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar cerere de completare a acţiunii, indicând valorile patrimoniale a clauzelor a căror nulitate s-a solicitat să se constate, respectiv 3096 CHF - comision de acordare de 2% şi 686.016,40 RON - diferenţă curs valutar.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1249 din 29 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A..

S-a admis, în parte, cererea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâţii C. S.A. şi D..

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei art. 2.3 Condiţii speciale referitoare la comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta C. S.A. la restituirea sumei de 3096 CHF, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, şi la plata dobânzii legale de la data formulării acţiunii până la achitarea efectivă.

S-au respins celelalte petite, ca neîntemeiate.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, că nu au fost negociate clauzele cuprinse în contractul de credit încheiat între părţi, fiind îndeplinită prima condiţie impusă de legiuitor pentru constatarea caracterului abuziv

În ceea ce priveşte clauza privind suma încasată cu titlu de comision de acordare de 2% din valoarea totală a creditului, tribunalul a reţinut că aceasta are caracter abuziv, fiind declarata nulă absolut, întrucât creaza un dezechilibru în defavoarea intereselor reclamanţilor. În temeiul clauzelor nule, în aplicarea principiului restituito in integrum, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi la dobanda legala de la introducerea cererii pana la plata efectiva.

Cu privire la capetele 2 şi 3 din acţiunea introductivă, tribunal a reţinut, în esenţă, că, în speţă, clauzele atacate nu impun reclamanţilor să folosească un anume curs valutar, respectiv cel al pârâtei, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei clauze abuzive. De asemenea, suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, clauzele contestate se integrează în ansamblul obligaţional asigurat de pârâtă, fără să creeze vreun dezechilibru semnificativ, în raport de obiectul negociat al contractului, suma şi moneda creditului reprezentând elemente negociate ale contractului.

Pe de alta parte, tribunalul a argumentat că, prin art. 1578 C. civ. de la 1864, se consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, prin urmare, nu se poate aprecia ca o clauza de risc valutar este abuziva in conditiile in care nu este consacrata de catre banca printr-o clauză, ca regula a nominalismului, ci chiar de legiuitor. Intrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală.

Clauzele atacate, a motivat tribunalul, nu impun reclamanţilor să folosească un anume curs valutar, al paratei, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei clauze abuzive, iar suportarea riscului valutar nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Alegand produsul bancii in franci elveţieni, reclamanţii au acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar, aspect care nu determină caracterul abuziv al clauzelor atacate în condiţiile în care banca parata nu deţine pârghiile necesare controlării cursului valutar, a motivat prima instanţă.

În cauză, a statuat tribunalul, norma aplicabilă în dreptul român este nominalismul monetar, respectiv pentru orice contract încheiat în CHF, suma de restituit este în CHF, nu în RON, iar prin contractul de credit nu s-a derogat de la dreptul român.

Astfel, tribunalul a argumentat ca nu se poate stabiliza cursul CHF-leu la momentul contractarii creditului intrucat partile au stipulat ca orice plata se face in moneda creditului si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata intrucat aceasta se raporteaza la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la C. civ. vechi aplicabil contractului, art. 1584 si 1578.

Prima instanţă a mai reţinut că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

În ceea ce priveşte echilibrul contractual, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine că banca se îndestulează cu sume exorbitante, atât timp cât aceasta obţine ceea ce părţile au stabilit la data încheierii contractului.

A mai reţinut tribunalul că reaua credinţă a pârâtei nu este dovedită şi nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în CHF, că disproporţia vădită între contraprestaţii nu există, atâta timp cât pârâta a pus la dispoziţie o sumă importantă de bani care trebuie restituita în condiţiile contractuale agreate, că obligaţia precontractuală generală de informare nu reprezintă o condiţie pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, iar îngheţarea cursului valutar, în sensul dorit de reclamanţi, ar echivala cu schimbarea obiectului material al contractului, în lipsa unui temei legal.

In ceea ce priveste obligarea băncii la emiterea unor noi grafice de rambursare, potrivit algoritmului de calcul de la pct. 2, constatand respingerea petitului 2 prin care s-a solicitat stabilizarea cursului valutar, tribunalul a respins şi acest capat de cerere.

Prima instanţă a apreciat că petitul privind stabilirea caracterul variabil al dobânzii prin determinarea valorii marjei băncii la 4.9% este nefondat deoarece ar echivala cu o încălcare a principiului obligativităţii contractuale şi ar depăşi limitele impuse de legea nr. 193/2000.

In ceea ce priveste caracterul abuziv şi nulitatea pct. 1.1., 2.1, 2.2. şi 2.3. din Actele adiţionale nr. x/14.10.2010. nr. 3/13.09.2012 şi nr. 4/14.02.2014, condiţii speciale de creditare la Contractul de credit x/10.06.2008, condiţii speciale de creditare, tribunalul a constatat ca părţile au încheiat acte adiţionale semnate de către reclamanţi, prin care au convenit, printre altele, modalitatea de calcul a ratei dobânzii, marja fixa, DAE, astfel că, din moment ce reclamanţii şi-au exprimat acordul pentru derularea în continuare a contractului în condiţiile convenite, instanţa este obligată a respecta acordul de voinţă al părţilor.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care prin decizia nr. 788/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat ţine de esenţa contractului, nefiind o modalitate de garantare a câştigului băncii, părţile exprimându-şi acordul de voinţa asupra unui credit în franci elveţieni, care implică anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelanţilor, în sensul că doar ei suportă riscul valutar, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie.

A mai reţinut instanţa de apel că lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contracte şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din C. civ. de la 1864 (art. 1578) impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuaţii, nu se poate reţine un dezechilibru nici din această perspectivă.

Mai mult decât atât, a argumentat instanţa de apel, în cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii, iar acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda, prin urmare, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele contractuale în discuţie nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile, cel mai puţin avizat consumator putea să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în CHF, a motivat instanţa de apel.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, întrucât, contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite susţinerile reclamanţilor privind incidenţa normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Instanţa de apel a mai reţinut că nici legislaţia specială din materia drepturilor consumatorului şi nici jurisprudenţa comunitară nu conţin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

Prevederile art. 1578 alin. (2) C. civ. fac vorbire tocmai despre scăderea sau creşterea valorii monedei, cum este cazul în speţa de faţă, când francul elveţian s-a apreciat în raport de leu, rezultând din interpretarea logico-juridică a conţinutului textului de lege că această fluctuaţie nu are importanţă, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, s-a mai arătat.

A mai reţinut instanţa de apel că nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

În raport cu aceste considerente, instanţa de apel a concluzionat că nu pot fi primite solicitările reclamanţilor privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau denominarea în moneda naţională a plăţilor ratei.

Totodată, în condiţiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor, instanţa de apel a statuat că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

4. La 18 iulie 2018, împotriva deciziei nr. 788/2018 din 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în parte a apelului formulat şi admiterea in parte a cererii de chemare în judecată cu privire la capătul 2 de cerere din acţiunea introductiva, respectiv ingheţarea cursului de schimb CHF-LEU.

Cu titlu preliminar, recurenţii-reclamanţi au solicitat a se observa că atât intrebarile preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de instanţa de trimitere in cauza C-186/16, cât si concluziile la care a ajuns CJUE cu privire la acestea vizează aceeaşi problematica a inghetarii cursului de schimb CHF-LEU ca si in speţa de fata, condiţii in care interpretarea data de instanţa europeană textelor din Directiva 93/13, are aplicabilitate în cauza, aspect avut in vedere si de către instanţa de apel atunci cind a decis suspendarea judecării cauzei in temeiul disp. art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea instanţei apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material, prin aceea că a interpretat greşit prevederile Directivei 93/13 în sensul în care a concluzionat că ".. achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite susţinerile reclamanţilor privind incidenţa normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor."

Referitor la interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 cu privire la obiectul principal al unui contract de împrumut în moneda străina care prevede restituirea împrumutului în aceeaşi monedă, s-a susţinut că această prestaţie este esenţiala pentru contract şi că respectiva clauza poate fi examinata si considerata de instanţa ca fiind abuziva, daca nu este exprimata in mod clar si inteligibil.

Recurenţii au arătat că, potrivit interpretării date prin Hotarirea CJUE, cerinţa conform căreia o astfel de clauza trebuie exprimata in mod clar si inteligibil presupune nu numai intelegerea ei pe plan formal/gramatical si cu privire la efectele imediate, concrete, care sa permită unui consumator mediu, normal informat si suficient de atent sa cunoască posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedeie străine, ci impune instituţiei financiare obligaţia de a furniza împrumutatului informaţii suficiente pentru ca acesta sa poată evalua magnitudinea consecinţelor economice ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare.

Au mai arătat recurenţii că aşa cum s-a reţinut la punctul 49 din Hotarirea CJUE, aceasta interpretare este confirmata si de recomandarea CERS - Comitetul european pentru risc sistemic/2011/1 din 21.09.2011, iar pe plan intern Banca Naţională a României a confirmat la rindul sau interpretarea data prin Hotarirea CJUE cu privire la obligaţia institutilor financiare de informare a imprumutatilor cu privire la riscul valutar.

Mai mult decit atât, la punctul 50 din Hotarirea CJUE, s-a reţinut ca instituţia bancara are obligaţia de a prezenta posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar si riscurile inerente contractării unui imprumut in moneda străina, in special in ipoteza in care consumatorul imprumutat nu isi primeşte veniturile in respectiva moneda străina.

Recurenţii au susţinut că, din probele administrate în faţa ambelor instanţe devolutive, intimata-parata nu a făcut dovada indeplinirii obligaţiei de informare a acestora in sensul celor statuate prin Hotarirea CJUE, având in vedere si imprejurarea ca veniturile pe care aceştia le realizează sunt in moneda naţionala si nu in CHF.

Pe cale de consecinţa, avind in vedere si cele statuate prin Hotarirea CJUE cu privire la posibilitatea instanţei de a examina si de se pronunţa asupra modului de exprimare a clauzei care prevede restituirea imprumutului in moneda străina - CHF, recurenţii au susţinut că instanţa de apel trebuia sa intepreteze art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 in sensul ca aceasta clauza este abuziva si sa procedeze potrivit celor solicitate prin apelul formulat in cauza cu privire la inghetarea cursului de schimb CHF-LEU.

Totodată, au mai fost invocate aspecte privitoare la interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 cu privire la dezechilibrul semnificativ provocat de o clauză abuzivă şi momentul la care trebuie analizat acest dezechilibru.

În acest sens, recurenţii au arătat că, în prezenta cauza, la fel ca si in speţa avuta in vedere de Hotarirea CJUE, este vorba de un contract de imprumut in moneda străina, cu obligaţia imprumutatului de a restitui imprumutul in aceeaşi moneda străina, iar potrivit unei astfel de clauze riscul de schimb valutar in caz de devalorizare a monedei naţionale este plasat integral in sarcina imprumutatului.

După cum s-a reţinut in Hotarirea CJUE la punctul 54, avocatul general la punctele 78, 80 si 82 din concluziile sale scrise, a considerat ca aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie făcuta in raport de momentul la care a fost încheiat contractul care cuprinde respectiva clauza, avându-se in vedere si ansamblul imprejurarilor de care profesionistul putea avea cunoştinţa la momentul respectiv si care ar fi fost de natura sa influenţeze executarea ulterioara a contractului prin apariţia unui dezechilibru care sa se fi manifestat in cursul executării contractului.

In acest sens, s-a arătat, este atributul instanţei naţionale sa aprecieze, in raport de expertiza si cunoştinţele profesionistului, respectiv ale băncii, in ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar si riscurile inerente contractării unui imprumut in moneda străina, posibila nerespectare a cerinţei de buna credinţa si existenta unui eventual dezechilibru semnificativ in sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenţii au susţinut că banca, in calitatea sa de profesionist, are obligaţia de a deţine informaţii cu privire la impactul pe care o depreciere severa a monedei statului imprumutatului îl poate avea asupra dobinzilor si ratelor imprumutului care sunt plătite in moneda străina, si implicit cu privire la posibilitatea apariţiei unui dezechilibru semnificativ in detrimentul imprumutatului, dar mai ales obligaţia de a acţiona cu buna credinţa si de a pune aceste informaţii la dispoziţia imprumutatului.

Au mai arătat recurenţii că omisiunea punerii la dispoziţia lor a unor astfel de informaţii este pe deplin imputabila băncii, situaţie in care este evident ca in prezenta cauza banca nu a acţionat cu buna credinţa, iar recurenţii nu au putut avea reprezentarea dezechilibrului major pe care l-au avut de suferit, reprezentare pe care daca ar fi avut-o nu ar fi acceptat clauza respectiva.

În cauză nu s-a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, s-a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020, a fost admisă cererea de introducere în cauză formulată de E. S.A. A fost prorogată discutarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a intimatei-pârâte F. S.A. Totodată, a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19.

Prin rezoluţia din 25 septembrie 2020 s-a stabilit termen la 12.01.2021, care a fost preschimbat, din oficiu, pentru astăzi, 9 februarie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56 Cauza C-186/16.

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanţa europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. De asemenea, în cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii, care reprezintă preţul creditului, iar acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda.

De altfel, instanţa de apel, arătând că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reţinut că acele clauze contractuale care prevăd restituirea creditului în aceeaşi monedă nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile, cel mai puţin avizat consumator putând să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în CHF.

În mod temeinic a reţinut instanţa de apel că principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, precum şi faptul că nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu impactul pe care o depreciere severa a monedei statului imprumutatului îl poate avea asupra dobânzilor si ratelor imprumutului care sunt plătite in moneda străina si, implicit cu privire la posibilitatea apariţiei unui dezechilibru semnificativ in detrimentul imprumutatului, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului în ce priveşte clauza respectivă, nu pot fi reţinute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 788/2018 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.