Agricultural lessee awarded EUR 803,377 damages after state agency failed to deliver leased land; appeal upheld in part, oblique action inadmissible.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 08.07.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Domeniilor Statului, S.C. B. S.R.L., C. şi D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului să plătească reclamantei suma de 1.347.778 RON, cu titlu de daune, dovedite in raport de temeiul "răspunderii civile contractuale"; pe calea unei acţiuni oblice, in raport de calitatea reclamantei de creditor al ADS, se solicită să fie obligaţi in solidar pârâţii S.C. B. S.R.L., D. si pe C. sa-i plătească Agenţiei Domeniului Statului suma de 1.347.778 RON, astfel incat reclamanta să-şi poată valorifica efectiv creanţa pe care o deţine împotriva ADS, iar în subsidiar, faţă de capetele I si II din acţiune, in ipoteza in care acestea vor fi respinse, se solicită, obligarea in solidar a pârâţilor S.C. B. S.R.L., D. si C., sa plătească reclamantei suma de 1.347.778 RON cu titlu de prejudiciu, in raport de temeiul "răspunderii civile delictuale"

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1531 C. civ., art. 1548, art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357, art. 1369 şi art. 1560 din acelaşi cod.

Prin cererea reconvenţională formulată de S.C. B. S.R.L. s-a solicitat să fie obligată pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI la plata sumei evaluată provizoriu la 1.851.735 RON, cu titlul de daune, pentru neexecutarea culpabilă a Contractului x/2000, în anul agricol 2014 - 2015 (răspundere contractuală), să fie obligată pârâta-reclamantă A. S.R.L. în solidar cu Agenţia Domeniilor Statului se achitate cu titlul de lipsă de folosinţă (răspundere civilă delictuală), suma evaluată provizoriu la 500.000 RON, pentru amelioraţiuni aflate sau care deservesc terenul arendat de A. S.R.L, proprietatea B. S.R.L.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, art. 563, art. 1.349, art. 1350, alin. (3), art. 1560, alin. (1) şi urm. C. civ. din 2011, art. 969 - 970, art. 1073 şi urm. C. civ. din 1864, aplicabile Contractului nr. x/2000, precum celelalte norme sus - invocate.

Prin încheierea din 14 august 2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a trimis cauza secţiei a VI-a Civile.

2. Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 19 august 2015 sub nr. x/2015*.

Prin încheierea pronunţată la 29.09.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 din cererea principală, având ca obiect acţiunea oblică; a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului 3 din cererea principală; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. cu privire la capătul 3 din cererea principală; a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale cu privire la ambele capete de cerere; a respins cererea de constatare a decăderii reclamantei din proba cu interogatoriu.

Totodată, a încuviinţat pentru reclamanta, pârâta ADS şi pârâta B. S.R.L. proba cu înscrisuri, constând în actele existente la dosarul cauzei, iar pentru reclamantă şi proba cu interogatoriul pârâtelor persoane juridice, pe aspecte vizând modul de calcul al sumelor solicitate. A respins proba testimonială şi cu interogatoriu, solicitate de reclamantă pe aspectul predării imobilului. A respins proba cu interogatoriul pentru pârâţii persoane fizice, solicitată de reclamantă. A prorogat discutarea probelor cu expertiza, solicitate de reclamantă, după administrarea probei cu interogatoriu.

Prin sentinţa civilă nr. 963 din 22 martie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI, S.C. B. S.R.L., C. ŞI D. ca neîntemeiată. De asemenea, a respins cererea subsidiară, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentinţe instanţa a reţinut următoarele:

Prin contractul de arendă nr. x/6.04.2015, încheiat între reclamantă, în calitate de arendaş şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de arendator, contract încheiat în cadrul unei proceduri de licitaţie finalizat prin adjudecarea arendării de către A. S.R.L. potrivit procesului-verbal de adjudecare din 25.03.2015, pârâta şi-a asumat obligaţia de a preda arendaşului terenul cu destinaţia agricolă ce face obiectul contractului în termen de 30 de zile de la data semnării, suprafaţa fiind de 929,66 ha.

După cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire din 14.05.2015, suprafaţa efectiv predată este de 923,61 ha din care 645,40 ha reprezintă teren categoria de folosinţă arabil şi 278,21 ha reprezintă teren neagricol, imobil situat pe raza administrativ-teritorială a localităţii Borcea, judeţul Călăraşi; procesul-verbal este semnat inclusiv de reclamantă, prin administratorul E..

Din menţiunile procesului-verbal de predare-primire se observă că părţile au consemnat că 102,23 ha sunt ocupate de B. S.R.L. şi tot această societate lucrează şi ocupă fără titlu valabil o suprafaţă suplimentară de încă 155,62 ha.

In privinţa suprafeţei de 102,23 ha se reţine că potrivit procesului-verbal de constatare nr. x/2014 au fost recoltate culturile de pe 75,23 ha la data de 22.07.2015, iar pentru diferenţa de 27 ha se precizează că data estimativă a recoltării culturilor de floarea soarelui şi porumb înfiinţate este 30.09.2015.

In privinţa suprafeţei de 155,62 ha pârâta ADS invocă nota de informare nr. x/22.07.2015, potrivit căreia suprafaţa a fost eliberată la data de 15.07.2015, dată la care s-a încheiat procesul de recoltare.

Tribunalul a reţinut că reclamanta contestă efectele acestor două înscrisuri arătând că acestea reprezintă acte unilaterale, neînsuşite de către A. S.R.L..

Intr-adevăr, prima instanţă a observat că înscrisurile invocate în combaterea cererii de chemare în judecată de către pârâta ADS emană strict de la această instituţie publică şi nu este probată nicio modalitate de însuşire a acestor de către reclamantă, astfel încât a reţinut că nota de informare nu poate fi opusă reclamantei.

A reţinut prima instanţă că este pertinent şi argumentul subsidiar invocat de A. în sensul că data eliberării efective a terenurilor, chiar aşa cum rezultă din înscrisurile invocate de ADS, respectiv intervalul iulie- septembrie 2015 nu mai permitea înfiinţarea unor culturi de porumb care să facă posibilă obţinerea unei recolte în acel an agricol.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu poate invoca o nepredare a terenului pură şi simplă rezultat din refuzul pârâtei de a acţiona, ci nepredarea susţinută de A. se referă la ocuparea terenului cu alte culturi înfiinţate de un terţ, în speţă B. S.R.L..

Având în vedere dispoziţiile speciale ale contractului de arendă analizat şi actele întocmite de părţi, prima instanţă a motivat că ocuparea terenului de culturi înfiinţate de un terţ nu poate echivala cu neîndeplinirea obligaţiei de predare şi, prin urmare, în prezenţa procesului-verbal de predare primire efectivă a întregii suprafeţe de teren semnat de reclamantă, a unor dispoziţii derogatorii care se referă exact la situaţia unor culturi existente pe terenurile arendate, în cauză nu este dovedită fapta ilicită a pârâtei ADS.

Tribunalul a arătat că, nefiind întrunită una dintre condiţiile răspunderii contractuale, este inutil a mai analiza celelalte condiţii, în special susţinerile şi apărările părţilor în privinţa existenţei şi întinderii prejudiciului pretins.

În privinţa celui de-al doilea capăt de cerere, odată ce, prin încheierea din data de 29.09.2015 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, rezultă că aceasta este inadmisibilă, a reţinut tribunalul.

În privinţa capătului al treilea de cerere, referitor la acţiunea subsidiară în răspundere civilă delictuală, pârâţii B. S.R.L., D. şi C. sunt chemaţi să plătească în solidar suma de 1.347.778 RON în vederea reparării pretinsului prejudiciu produs de imposibilitatea de exploatare.

A reţinut prima instanţă că, potrivit încheierii din 5 februarie 2016 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa în cadrul dosarului x/2016, faţă de B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenţei, sens în care cererea în contradictoriu cu această pârâtă este suspendată de drept.

Asupra fondului cererii principale, tribunalul a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, patru condiţii, printre care şi aceea a existenţei unei fapte ilicite, care, însă, nu este îndeplinită în cauză.

Analizând cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice se observă că D. este chemat în calitate de beneficiar al unui contract de concesiune ce a avut drept obiect o suprafaţă din cea reclamată de către A., iar C. este chemat în nume personal, însă în considerarea calităţilor de asociat unic şi administrator al B. S.R.L..

Esenţial, a reţinut prima instanţă, este însă că fapta ilicită constă în ocuparea fără drept a suprafeţei de teren; din această perspectivă la data încheierii contractului de concesiune culturile fuseseră înfiinţate de către B. S.R.L., iar nu de către D. sau C. în nume propriu. Cele două persoane fizice sunt subiecte de drept distincte de societatea B. şi nu pot răspunde în locul sau pentru aceasta din urmă.

Oricare ar fi fost conduita contractuală a lui D. (instanţa nefiind sesizată cu analiza modului în care acest pârât a respectat sau nu obligaţiile din contractul nr. x/2003), acţiunea personală şi individuală a acestuia nu a constat niciodată în ocuparea terenului în discuţie, astfel încât nu i se poate imputa fapta ilicită reclamată, a conchis prima instanţă.

Cât despre C., administrator al societăţii B., tribunalul a reţinut că sunt relevante dispoziţiile art. 35 din Decretul 31/1954, iar în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii delictuale a administratorului pentru terţul păgubit prin fapta ilicită imputabilă societăţii, rezultă că aceasta nu intervine exclusiv ca urmare a deţinerii funcţiei de conducere, ci trebuie ca reclamantul să dovedească faptul că însuşi acesta a săvârşit-o.

Or, în cauză, tribunalul a reţinut că nu este produsă dovada că C. este acela care a angajat societatea în cultivarea terenurilor, care a ordonat şi supravegheat înfiinţarea lucrărilor; prezumarea săvârşirii acestor acţiuni din simpla deţinere a funcţiei de administrator nu este posibilă, în lipsa oricărui suport factual care să permită o asemenea concluzie.

3. Impotriva sentinţei civile nr. 963 din 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în şedinţa publică de la 29.09.2015, a declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat instanţei să schimbe hotărârile apelate, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii capătului (ii) din cererea introductivă, acţiunea oblică, şi să admită acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2561 din 18 decembrie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. S.R.L., împotriva încheierii din 29.09.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, a admis apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 963/22.03.2017, pronunţată Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că, pe fond, a admis acţiunea principală, în parte şi a obligat pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI la plata sumei de 803.377 RON, cu titlu de daune; a respins capătul II de cerere ca inadmisibil şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI la plata cheltuielilor de judecată de 5819 RON, reprezentând taxă timbru.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, în ce priveste primul motiv de apel, referitor la greşita respingere a răspunderii contractuale faţă de ADS, că, potrivit prevederilor contractuale si a situaţiei de fapt existente, ADS nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda suprafaţa totală pe care a arendat-o apelantei. Această obligaţie izvorăşte din clauza 2.2 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, in sensul că părţile au stabilit transmiterea dreptului si a obligatiei de exploatare a terenului cu destinatie agricolă cu o suprafaţă totală de 929,66 ha teren.

Instanţa de apel a reţinut că, prin nepredarea suprafeţei de 257,85 ha din totalul de 929,66 ha care au facut obiectul contractului, ADS şi-a executat necorespunzător, din punct de vedere cantitativ, obligaţia cuprinsă în clauza 2.2, fapt ce echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligatiei de predare.

Totodată, a motivat instanţa de apel că dovada neexecutării rezultă din procesul-verbal de predare-primire din data de 14.05.2015, in care s-a consemnat ca a fost predata o suprafaţă de 923,61 ha si ca două suprafeţe de 102,23 ha şi 155,62 ha sunt ocupate abuziv, fără titlu, de către B..

Or, a reţinut instanţa de apel, nu se poate considera că ADS a predat efectiv şi suprafaţa ocupată abuziv, în condiţiile în care ocuparea abuzivă are ca premisă tocmai stăpânirea fizică, în fapt, a terenului de către un terţ. Iar suprafaţa de 257.85 ha nu a putut fi exploatată de către apelantă, deoarece era deja ocupată de culturile plantate de către B..

Instanţa de apel a motivat că valoarea arendei a fost stabilită/ha teren, conform clauzei 5.1 din contract, iar apelanta a achitat integral şi în avans, pentru toată suprafaţa promisă, arenda aferentă anului 2015, conform clauzei 5.4 (4).

Totodată, s-a reţinut că, potrivit art. 5.3 din contract, arenda se datorează de la data semnării procesului-verbal de adjudecare a suprafeţei de teren arendate şi că obligaţia ADS de a preda suprafaţa promisă s-a născut de la momentul semnării contractului de arendă, la 07.04,2015, nu la data procesului-verbal de predare din 14.05.2015. Astfel, ADS s-a obligat să predea întreaga suprafaţă promisă încă de la momentul semnării contractului, chiar dacă aceasta nu era individualizată la acel moment, procesul-verbal consemnând doar modul de executare a acestei obligaţii, el nereprezentând momentul în care aceasta se naşte.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de apel a constatat că ADS s-a obligat să predea o suprafaţă de 929,66 ha, precum şi că nu a predat efectiv 257,85 ha, iar acest aspect echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că, în mod gresit, s-a considerat de către tribunal faptul ca ocuparea terenului de culturi înfiinţate de un terţ nu poate echivala cu neindeplinirea obligatiei de predare din contractul de arendă.

Astfel, faptul că apelanta a semnat procesul-verbal de predare a terenului, fara obiecţiuni, nu poate surclasa obligatia contractuală a ADS de a preda intreaga suprafata contractata către apelantă, a mai reţinut instanţa de apel.

Instanţa de prim control judiciar, a statuat că, aşa cum arată apelanta, obligaţia ADS de a preda întreaga suprafaţă ce a făcut obiectul contractului si pentru care s-a achitat, in avans, arenda, s-a născut la momentul semnării contractului de arendă, nu la momentul semnării procesului-verbal, iar procesul-verbal reflectă modalitatea executării în concret a obligaţiei de predare.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în mod intemeiat, sustine apelanta că procesul-verbal consemnează modul în care ADS şi-a executat obligaţia, iar apelanta nu a formulat obiecţiuni, deoarece procesul-verbal consemnează o situaţie de fapt reală, respectiv imposibilitatea predării întregii suprafeţe si ocuparea unei parti din teren, in mod abuziv, de catre un terţ.

S-a mai reţinut că ocuparea terenului a avut loc anterior încheierii contractului de arendă, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 1793 teza finală C. civ. (excepţia), raportate la art. 1794 alin. (2). Potrivit acestora, arendatorul răspunde pentru tulburarea de fapt cauzată de un terţ dacă această tulburare a început înaintea predării bunului, fiind obligat să acopere întreg prejudiciul, aşa cum prevede art. 1794 alin. (3) C. civ.

În ceea ce priveşte restrângerea dreptului de exploatare cu suprafeţele ocupate de culturi înfiinţate de deţinători legali, situatie justificata de prima instanta in ce priveste solutia primului capat de cerere, instanţa de apel a retinut ca, dimpotrivă, B. ocupa abuziv suprafetele in discutie, aspect care reiese atat din procesul-verbal menţionat, cat si din situatia de fapt referitoare la ocuparea abuzivă a celor doua terenuri, iar, prin urmare, nu se regăseşte ipoteza reţinută de art. 6.2 lit. r) din contract.

Referitor la prejudiciul pretins de reclamanta, aceasta a explicat că se compune din pierderea efectiv suferită, în valoare de 410.513 RON, reprezentând arenda achitată în avans pentru suprafaţa nepredată de 257,85 ha, ce rezultă din înscrisuri; câştigul nerealizat, în valoare de 392.864 RON, reprezentând profitul de pe urma unei recolte de porumb realizată pe suprafaţa de 257,85 ha. Această valoare a fost stabilită prin expertiza agricolă administrată în faţa primei instanţe şi rezultă din tabelul din Răspunsul la obiecţiuni depus la termenul din 23.11.2016, prin notele finale apelanta diminuându-şi pretenţiile la această valoare stabilită de expert.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei ADS, instanţa de apel a reţinut prevederile art. 1548 C. civ.

Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea 268/2001, ADS se ocupă tocmai cu "administrarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public şi privat al statului", iar, în ceea ce priveşte suprafaţa de 102,23 ha, Înalta Curte, prin decizia nr. 3534/20.09.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, a constatat că aceasta este ocupată fără titlu de către B.. S-a reţinut că litigiul s-a desfăşurat între ADS şi B., iar ADS cunoştea conduita B. cu mult înainte să "predea" această suprafaţă apelantei. Deşi nu avea titlu, B. nu a restituit terenul, neexistând niciun proces-verbal de repredare.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 155,62 ha, ca urmare a transmiterii de către D. a dreptului de exploatare, ADS a reziliat contractul de concesiune x/2003, aşa cum rezultă din sentinţa arbitrală nr. 81/1 iulie 2014. Instanţa de apel reţinând că ADS cunoştea situaţia faptică a acestui teren, nepreluând acest teren nici scriptic, nici faptic.

Privitor la condiţia legăturii de cauzalitate, instanţa de apel a argumentat că prejudiciul este consecinţa nepredării de către ADS a suprafeţei promise şi aceasta rezultă din faptul neexecutării şi din vinovăţia pârâtei, iar faptul că terenurile erau ocupate abuziv de către ceilalţi pârâţi nu înlătură răspunderea ADS.

În ce priveşte motivul de apel prin care se critică soluţia tribunalului referitoare la inadmisibilitatea acţiunii oblice, instanţa de apel a retinut, în considerarea art. 1560 C. civ., ca in mod corect, această excepţie a fost admisa.

Astfel, cu justeţe a reţinut prima instantă, în încheierea apelata ca trebuie să existe un refuz sau o neglijenta de exercitare a drepturilor si actiunilor debitorului, in prejudiciul creditorului. Prin urmare, printr-o astfel de omisiune, debitorul trebuie sa-si creeze sau sa isi agraveze o stare de insolvabilitate. Or, in cauza de fata nu s-a invocat si nici dovedit acest aspect, chestiunile privind eventualele impedimente la executare au caracter pur ipotetic şi nu pot fi luate in considerare pentru a susţine condiţiile de admisibilitate ale unei acţiuni oblice, a argumentat instanţa de apel.

În ce priveste motivul de apel privind respingerea cererii impotriva paratilor B. şi C., D., formulată in temeiul raspunderii delictuale, instanţa de apel a reţinut că tribunalul, in mod corect, a solutionat si acest capăt de cerere.

Referitor la parata B., s-a reţinut că, potrivit încheierii din 5 februarie 2016 pronunţate de Tribunalul Ialomiţa în cadrul dosarului x/2016, faţă de B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenţei, sens în care cererea în contradictoriu cu această pârâtă este suspendată de drept.

În referire la paratul C., care ar deţine în patrimoniu părţi sociale la B. S.R.L., instanţa de apel a argumentat că aceasta susţinere nu are nici o relevanţă faţă de răspunderea invocată în cererea de chemare în judecată, întrucât fapta ilicită constă in ocuparea fără drept a suprafeţei de teren de către parata B., iar paratii persoane fizice sunt subiecte de drept distincte de societatea B. şi nu pot răspunde în locul sau pentru aceasta din urmă.

De asemenea, a reţinut instanţa de apel, nici în privinţa lui D. nu există o justificare de chemare în judecată, faţă de susţinerea apelantei că B. S.R.L. ar folosi terenul sus-menţionat. Dacă ADS nu îşi execută o obligaţie contractuală faţă de A. S.R.L., contract în care intimatii nu sunt parte, nu poate fi angajată răspunderea delictuală a unor terţi faţă de A. S.R.L.

Cât despre pârâtul C., administrator al societăţii B., instanţa de apel a reţinut că tribunalul a invocat in mod temeinic si legal dispoziţiile art. 35 din Decretul 31/1954. În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii delictuale a administratorului pentru terţul păgubit prin fapta ilicită imputabilă societăţii, rezultă că aceasta nu intervine exclusiv ca urmare a deţinerii funcţiei de conducere, ci trebuie ca reclamantul să dovedească faptul că însuşi acesta a săvârşit-o, a motivat instanţa de apel.

Împrejurarea că ADS şi-a asumat faţă de apelantă obligaţia de predare a unor suprafeţe de teren, obligaţie pe care ADS nu şi-a executat-o, nu poate conduce la obligaţii de natură delictuală în sarcina unor persoane fizice. Totodată, dacă ADS nu îşi execută o obligaţie contractuală faţă de A. S.R.L., contract în care ceilalţi intimati nu sunt parte, nu poate conduce la răspunderea delictuală a unor terţi faţă de A. S.R.L. a argumentat instanţa de apel.

4. Împotriva deciziei civile nr. 2561 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI care a solicitat casarea deciziei atacate, respingerea apelului iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică formulată în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că, deşi în cuprinsul contractului de arendă nu se regăseşte niciun articol care să statueze obligarea vreunei părţi la plata de daune, reclamantul chiar în primul petit al cererii sale de chemare în judecată a solicitat obligarea sa la plata sumei de 1.347.778 RON cu titlu de daune în temeiul răspunderii civile contractuale.

Recurenta a susţinut că nu poate fi trasă la răspundere în temeiul răspunderii contractuale, întrucât, în principal, nu a fost încălcată nicio dispoziţie din cadrul contractului de arendă şi, mai mult, nu există în cuprinsul acestuia vreun articol care să statueze obligarea la plata de daune de către una dintre părţi, iar în al doilea rând condiţiile de fond ale răspunderii contractuale nu sunt împlinite.

A doua critică se referă la faptul că instanţa de apel a nesocotit prevederile Cap. VII, art. 7.1 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, care prevăd imperativ faptul că în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, în termenele stabilite în contract, contractul se consideră reziliat de drept, fără intervenţia instanţei şi fără nicio altă formalitate prealabilă, rezilierea de drept a contractului urmând a fi adusă la cunoştinţă arendaşului printr-o notificare.

S-a arătat că art. 7.1 Cap. VII nu a produs efecte şi contractul de arendă nr. x/07.04.2015 nu a încetat ca fiind reziliat de plin drept în virtutea neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor de către una din părţi. Motivul încetării contractului a fost acela, că recurenta, în virtutea prerogativelor cu care este învestită, a scos la concesionare suprafaţa de teren ce a făcut obiectul contractului de arendă nr. x/07.04.2015 alături de alte suprafeţe de teren, fiind ulterior încheiat un nou contract de concesiune cu un alt partener contractual.

A susţinut recurenta că nelămurirea de către instanţa de apel a efectelor încetării contractului de arendă la data de 07.08.2018, dată la care a avut loc adjudecarea concesiunii, este un alt motiv de nelegalitate.

Mai mult decât atât, recurenta a solicitat a se obserca că nu poate fi vorba decât de o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, mascată sub profilul juridic al unei acţiuni în daune pentru răspundere contractuală, care nu există şi nu poate fi probată.

În cadrul celei de-a treia critici recurenta a precizat că în cuprinsul deciziei atacate instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că ADS nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda suprafaţa totală pe care a arendat-o intimatei S.C. A. S.R.L.

S-a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că ocuparea terenului de culturi înfiinţate de un terţ nu poate echivala cu neîndeplinirea obligaţiei de predare din contractul de arendă, nesocotind dispoziţiile art. art. 1270 alin. (1) C. civ. şi cele ale art. 6.2 lit. r) din contractual de arendă nr. 22/07.04.2015.

De asemenea, recurenta a arătat faptul că apelanta a semnat procesul-verbal de predare a terenului, fără obiecţiuni, fiind o evidentă recunoaştere a obligaţiilor ce îi reveneau în virtutea calităţii de arendaş raportat la articolul menţionat, aspect ce nu atrage culpa ADS pentru nepredarea terenului, cu atât mai mult cu cât nu a activat clauza 7.1 de reziliere a contractului.

În consecinţă, recurenta a susţinut că nu se află în situaţia unei executări necorespunzătoare a contractului, ci dimpotrivă l-a respectat întocmai.

Recurenta a redat o serie de detalii cu privire la profitul net realizat de intimata-reclamantă pentru a evidenţia disproporţia care există, în opinia sa, între daunele solicitate iniţial prin acţiune şi profitul realizat efectiv.

S-a arătat că intimata-reclamantă, a învestit instanţa, în privinţa primului capăt de cerere, în contradictoriu exclusiv cu Agenţia Domeniilor Statului, cu o acţiune în răspundere contractuală, apreciind că fapta ilicită a arendatorului constă în executarea necorespunzătoare a obligaţiei de predare a terenului cu destinaţie agricolă, astfel cum aceasta este consacrată de art. 2.2 din contract. A susţinut că o parte semnificativă, aşa cum deja s-a arătat mai sus, din terenul agricol a fost indisponibilă arendaşului, acesta aflându-se în imposibilitatea exploatării normale a terenului, deşi a achitat în avans arenda pe un an de zile.

A apreciat recurenta că nu poate fi invocată o nepredare a terenului, pură şi simplă, rezultată din refuzul pârâtei de a acţiona, nepredarea susţinută de intimata A. referindu-se la ocuparea terenului cu alte culturi înfiinţate de un terţ, în speţă B. S.R.L. A considerat recurenta că, raportat la dispoziţiile contractului de arendă şi la actele întocmite de părţi, ocuparea terenului de culturi înfiinţate de către un terţ nu poate echivala cu neîndeplinirea obligaţiei de predare a terenului.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului în raport de art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei şi a reiterat criticile formulate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acelei încheieri şi a admis în principiu recursul.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că reclamanta a solicitat obligarea sa la plata daunelor în temeiul răspunderii civile contractuale, deşi, în cuprinsul contractului de arendă nu se regăseşte niciun articol care să statueze obligarea vreunei părţi la plata de daune, precum şi că nu a fost încălcată nicio dispoziţie din cadrul contractului de arendă, iar condiţiile de fond ale răspunderii contractuale nu sunt împlinite, sunt nefondate.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, potrivit art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală sunt: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligaţii născuta dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestaţiei datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligaţia a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul dintre părţi.

În speţă, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că au fost îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei.

Astfel, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că pârâta ADS nu şi-a îndeplinit obligaţia ce izvorăşte din clauza 2.2 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, de a preda suprafaţa totală (929,66 ha teren) pe care a arendat-o reclamantei, iar prin nepredarea suprafeţei de 257,85 ha din totalul de 929,66 ha, care a facut obiectul contractului, pârâta a executat necorespunzător, din punct de vedere cantitativ, obligaţia cuprinsă în clauza 2.2, ceea ce echivalează cu o neexecutare culpabilă a obligatiei de predare.

Prin urmare, faţă de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul de arendă încheiat între părţi, condiţia faptei ilicite a pârâtei, ceruta pentru atragerea răspunderii civile contractuale, este îndeplinită.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, astfel că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neeexecutarea acestuia.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1272 alin. (1) C. civ., "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui", precum şi faptul că părţile nu au stipulat în contract cauze de natură să excludă răspunderea.

Aşa cum am mai arătat, răspunderea civilă contractuală constă în obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor născute valabil din contract.

În condiţiile în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale ce îşi au izvorul în clauza 2.2 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, prin nepredarea suprafeţei de 257,85 ha din totalul de 929,66 ha, care a facut obiectul contractului, aceasta este răspunzătoare de prejudiciile create celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, conform legii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ.

În mod corect a reţinut instanţa de apel îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, pârâta ADS având obligaţii concrete, stabilite prin contractul de arendă, pe care nu le-a executat în totalitate şi în raport de care nu a demonstrat intervenţia unei cauze exoneratoare de răspundere contractuală. Faţă de dispoziţiile art. 1548 C. civ. şi conditia culpei este îndeplinită, simplul fapt al neexecutarii obligaţiilor asumate de pârâtă fiind suficient pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

În ceea ce priveşte condiţia legaturii de cauzalitate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că prejudiciul este consecinţa nepredării de către ADS a suprafeţei promise şi aceasta rezultă din faptul neexecutării şi din vinovăţia pârâtei, iar faptul că terenurile erau ocupate abuziv de către ceilalţi pârâţi nu înlătură răspunderea ADS.

Criticile recurentei în sensul că instanţa de apel a nesocotit prevederile Cap. VII, art. 7.1 din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, că nu a lămurit efectele încetării contractului de arendă la data de 07.08.2018, precum şi că nu poate fi vorba decât de o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, sunt nefondate.

Şi aceasta, întrucât, despăgubirile se referă la anul agricol 2015/2016, când contractul era în vigoare şi reclamanta nu a putut exploata în mod normal terenul arendat, iar plata despăgubirilor nu este condiţionată de rezilierea contractului de arendă, faţă de dispoziţiile art. 1549, art. 1516 şi art. 1530 C. civ., fiind, în acelaşi timp, fără relevanţă în speţă, susţinerea recurentei privind nelămurirea efectelor încetării contractului de arendă la data de 7.08.2018 şi referirea la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, având în vedere obiectul şi temeiul cererii de chemare în judecată.

Criticile recurentei în sensul reţinerii greşite de către instanţa de apel a faptului că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda suprafaţa totală pe care a arendat-o reclamantei şi că au fost nesocotite dispoziţiile art. art. 1270 alin. (1) C. civ. şi cele ale art. 6.2 lit. r) din contractul de arendă nr. x/07.04.2015, nu pot fi primite, în condiţiile în care toată argumentaţia recurentei în sprijinul acestor critici se subsumează unor aspecte de temeinicie.

Astfel, recurenta raportându-se la semnarea procesului-verbal de predare a terenului de către reclamantă, fără obiecţiuni, a susţinut că nu se află în situaţia unei executări necorespunzătoare a contractului, precum şi că există o disproporţie între daunele solicitate iniţial prin acţiune şi profitul realizat efectiv de reclamantă, că nu poate fi invocată o nepredare a terenului, pură şi simplă, rezultată din refuzul pârâtei de a acţiona, că, raportat la dispoziţiile contractului de arendă şi la actele întocmite de părţi, ocuparea terenului de culturi înfiinţate de către un terţ nu poate echivala cu neîndeplinirea obligaţiei de predare a terenului.

Or, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, privitoare la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţă, tinzându-se, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Nesocotirea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. este invocată de recurentă prin raportare la aprecierea dată de instanţa de apel asupra probatoriului privind neexecutarea corespunzătoare de către recurentă a obligaţiei de predare a suprafaţei totale pe care a arendat-o reclamantei, argument ce nu se poate converti într-o critică de nelegalitate.

Susţinerile recurentei nu constituie critici care privesc greşita aplicare a normelor de drept substanţial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere a instanţei de apel asupra probelor, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi nu de legalitatea acesteia, neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate, instanţa de apel fiind suverană în aprecierea probelor.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în mod corect îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată astfel la plata despăgubirilor către reclamantă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 2561 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.