Exclusion of statutory monetary nominalism clause from consumer directive scope; rejection of abusive foreign currency risk transfer

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2-Bucureşti la 20 septembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa: 1) să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a), b) şi d) din contractul de credit nr. x/29.08.2007; 2) să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar; 3) să se stabilizeze cursul franc elveţian-leu la momentul semnării contractului; 4) să se restituie sumele încasate de bancă cu titlu de diferenţă de curs valutar, urmare a suportării riscului integral de către reclamanţi, cu dobânda legală; 5) să se denomineze în moneda naţională plăţile. Pretenţiile de la pct. 2-5 se solicită şi în raport de convenţia de ipotecă nr. x/06.06.2007. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3162 din 17 martie 2017, Judecătoria Sectorului 2-Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017, în data de 10 mai 2017.

Prin cererea precizatoare, depusă la 26 iunie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii au evaluat capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, stabilizarea cursului CHF-LEU, precum şi denominarea în moneda naţională la suma de 250.763,07 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3589 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamaţii A. şi B. şi s-a constatat caracterul abuziv şi, drept consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a), art. 4.11 lit. b) şi art. 4.11 lit. d) din contractul de credit nr. x/29.08.2007, încheiat între părţi, fiind respinsă în rest cererea ca neîntemeiată (inclusiv în ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată).

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta S.C. C. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1165 din 22 mai 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3589 din 11 octombrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul formulat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3589 din 11 octombrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A respins acţiunea ca nefondată.

A admis cererea de cheltuieli de judecată a apelantei-pârâte şi a obligat reclamanţii, în solidar, la plata sumei de 290,30 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a), b) si d) inserate în contractul de credit nr. x/29.08.2007, arată următoarele:

Analizând condiţiile generale cât şi cele particulare din contractul de credit, recurenţii arată că banca nu îşi asuma niciun fel de obligaţii faţă de împrumutaţi, rezultând astfel un dezechilibru evident între părţi.

Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei nr. 50/2010, banca avea obligaţia de a elimina acest comision de acordare din cadrul convenţiei de credit şi de a stopa încasarea celui de administrare, odată cu intrarea în vigoare a respectivei ordonanţe de urgenţă. Dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de banca în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul la încheierea unui contract de credit imobiliar/ipotecar, cel de acordare nefiind menţionat, astfel încât orice alt cost pus în sarcina reclamanţilor, inclusiv comisionul de acordare credit, este interzis în mod expres de legislaţia în vigoare.

Astfel, clauza care prevede perceperea unui comision de administrare flat a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al băncii care impune, contrar principiului bunei-credinţe, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează un avantaj în detrimentul consumatorului, fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Concluzionând, recurenţii solicită instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează existenţa unui comision de acordare a creditului din contractul de credit al reclamanţilor.

Conform clauzei contractuale criticate, reclamanţii au fost nevoiţi ca lunar, odată cu achitarea ratei de credit, să plătească şi un comision de administrare lunar, aplicabil la sold, reprezentând un procent din suma împrumutată.

Această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, aspect ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei-credinţe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca, dar care în realitate, datorita adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Concluzionând, recurenţii solicită instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează existenta unui comision de administrare a creditului din contractul de credit al reclamanţilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta C. S.A. şi nulitatea absolută a acesteia se susţin următoarele critici:

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.

La momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, consumatorul se găseşte într-o situaţie de triplă inferioritate faţă de comerciant: (i) tehnică, întrucât profesioniştii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puţin sau deloc; (ii) economică, pentru ca profesioniştii dispun în această privinţă de o forţă economică disproporţionată faţă de cea a consumatorilor; (iii) juridică, deoarece consumatorii se găsesc privaţi de orice posibilitate de negociere şi se văd constrânşi să adere la propunerile ce le sunt făcute.

În acest context, recurenţii susţin că banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului, iar riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanţii, aceştia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE, iar banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină, precum şi de a furniza informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În acest context, recurenţii susţin că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, acesta fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, în raport cu deprecierea leului faţă de CHF, întrucât banca a stipulat în convenţia cu împrumutaţii obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii.

Art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecţia consumatorilor instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor.

În speţă, prin neîndeplinirea obligaţiei de informare (lipsă de transparenţă) asupra riscului valutar accentuat, recurenţii susţin că profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar hunei-credinţe obiective între drepturile si obligaţiile părţilor din contract.

Art. 970 C. civ. de la 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa. Această îndatorire tradiţională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 şi de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile consumatorului şi ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Concluzionând că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este si contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit şi negociat, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

Prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000). Nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit, între părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, reclamanţii nu au fost niciodată informaţi complet, corect şi precis de pârâta, în calitatea sa de profesionist din domeniul financiar-bancar, înainte de încheierea contractului de credit, asupra posibilităţii creşterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 100% în câţiva ani şi asupra posibilităţii înregistrării unor pierderi semnificative, deşi aceste aspecte erau cunoscute profesioniştilor în privinţa monedelor de refugiu cum e francul elveţian. Singurul reper oferit în mod efectiv a fost cursul B.N.R. RON/1 CHF de la data încheierii contractului de credit.

Banca nu a probat în fata instanţei faptul că a propus reclamanţilor şi alte oferte de creditare în altă valută decât CHF.

În contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmăririi propriilor interese.

Sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a generat creditul, fluctuaţie care conduce la împovărarea excesivă a obligaţiei de restituire şi chiar pierderea locuinţei familiale contrar deciziilor CEDO în materie de protecţie a dreptului la locuinţă a debitorului, drept care face parte, de altfel, şi din Carta drepturilor fundamentale.

De aceea în economia cauzei se poate reţine că există îndatorirea de colaborare tradusă prin îndeplinirea obligaţiilor de informare în etapa precontractuală, dar şi obligaţia de facilitare a executării contractului de către împrumutător. Facilitarea executării presupune în contextul actual concesia în vederea reinstaurării echilibrului contractual existent la data încheierii convenţiei, măsura asigurând refacerea proporţionalităţii prestaţiilor.

Cu privire la aplicabilitatea Cauzei C-186/16, Andriciuc şi alţii vs. D. se susţine că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci chiar au această obligaţie.

Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că soluţia tribunalului este corectă şi legală, reţinând că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 si respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze şi, pe cale de consecinţă, nu se poate examina dacă respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligaţia de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui credit în CHF.

Or, instanţa nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamanţi.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF-ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Cu privire la teoria impreviziunii şi la Decizia nr. 823/2016 a Curţii Constituţionale menţionate şi de către instanţa de apel în cuprinsul motivării hotărârii, reclamanţii menţionează că impreviziunea intervine când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Astfel, impreviziunea reprezintă "paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, determinat de fluctuaţiile monetare, care cel mai adesea constă într-o inflaţie deschisă sau galopantă".

Tot în acelaşi context, se susţine că impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice si juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În acest context, recurenţii susţin propunerea Curţii Constituţionale ca variantă înaintea instanţei de judecată, renegocierea contractului, ceea ce deschide oportunitatea inserării cu şanse mari de acceptare, a metodei de negociere, ce revine, în primul rând părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

Pentru toate aceste motive, recurenţii solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 13 noiembrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

Prin adresa depusă de intimată la 2 octombrie 2019, Înalta Curte a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a fost preluată prin absorbţie de către E. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de intimata-pârâtă, a E. S.A..

Prin cererea înregistrată, la data de 25 octombrie 2020, F. S.A. a solicitat, în temeiul art. 39 C. proc. civ., intervenţia sa în cauză.

Prin notele scrise depuse la 11 noiembrie 2020, intimata-pârâtă E. S.A. a solicitat introducerea în cauză a societăţii F. S.A. şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în contextul în care, la momentul intervenirii fuziunii, contractul de credit ce formează obiectul prezentului dosar nu se afla în patrimoniul C. S.A., el fiind în momentul respectiv în patrimoniul F. S.A., ca urmare subsecventelor cesiuni de creanţă.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimata-pârâtă a societăţii F. S.A., apreciind că aceasta justifică participarea în proces alături de E. S.A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 ianuarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 23 ianuarie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1165 din 22 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 24 octombrie 2019.

Prin aceeaşi încheiere s-a respins ca inadmisibilă cererea recurenţilor privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportat la art. art. 518 şi art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea pronunţată la 24 octombrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 noiembrie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin referitor la soluţia instanţei de apel, cu privire la capătul de cerere privind clauzele art. 4.11 lit. a) - comisionul de acordare şi art. 4.11 lit. b) din contractul de credit ce vizează comisionul de administrare, că este nelegală întrucât nu s-a apreciat asupra dezechilibrului creat în raport cu lipsa contraprestaţiei băncii.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 4.11 lit. a) şi la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze.

Potrivit art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, pentru procesarea cererii de credit, recurenţii s-au obligat să plătească băncii un comision de procesare în cuantum de 1,00% calculat la valoarea creditului, respectiv 760 CHF, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Potrivit art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de aceasta, recurenţii s-au obligat să plătească băncii un comision de administrare credit, evidenţiat şi în graficul de rambursare credit - anexă la contractul de credit, în cuantum de 0,10% calculat prin aplicarea procentului la valoarea soldului creditului.

Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisioanelor şi modul de redactare a art. 4.11 lit. a) şi art. 4.11 lit. b) nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit şi la comisionul de administrare credit transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare/de administrare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurenţii, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea acestora şi modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare/administrare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Aşadar, comisionul de procesare şi cel de administrare sunt percepute în mod justificat, destinate acoperirii unor costuri aflate în strânsă legătură cu verificarea condiţiilor de eligibilitate a consumatorului care a solicitat acordarea împrumutului şi cu monitorizarea acestuia pe toată durata creditării şi, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In aceste condiţii, se constată că, instanţa de apel a pronunţat decizia cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept material aplicabile în materie - Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare/de administrare credit şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cu referire la critica ce vizează capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată - art. 4. 11 lit. d) din contract, se constată că aceasta este nefondată, întrucât legislaţia anterioară O.U.G. nr. 50/2010 nu interzicea şi nici nu limita în nici un fel perceperea unui astfel de comision.

În acest context, se reţine că această clauză este clară, explicită, indicând un cost de 2,5 % din suma rambursată în avans, aspect ce întruneşte criteriile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind astfel considerat în nici un mod abuziv.

Aşadar, în cauză nu se poate constata un dezechilibru între prestaţii, din moment ce rambursarea în avans lipseşte banca de preţul lipsei de folosinţă a banilor şi, cu atât mai puţin se poate vorbi de efectuarea probei inserării clauzei cu rea-credinţă, întrucât clauza era permisă de lege având în vedere că viza un scop legitim, respectiv obţinerea a cel puţin o parte din contraprestaţia avută în vedere de împrumutător la momentul acordării creditului.

De asemenea, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţiile contractuale au fost modificate ex lege de acesta, în speţă comisionul de rambursare anticipată devenind o, deci folosul practic în constatarea acestei clauze pentru viitor fiind inexistent.

În ceea ce priveşte critica ce vizează capătul de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x/29.08.2007, se constată că aceasta este nefondată, întrucât în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, având în vedere legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1165 din 22 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. şi intimata-intervenientă F. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1165 din 22 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. şi intimata-intervenientă F. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2020.