Currency risk clauses in foreign-currency loans excluded from abusive clause review as reflecting mandatory statutory norms

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 25 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanţei:

1. să constate că art. 4 din contractul de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008, conţine clauze abuzive în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/1999, deoarece dobânda poate fi modificată de bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica băncii, motiv pentru care solicită să fie înlăturată;

2. să constate că actele adiţionale la contractul de creditare menţionat încheiate în 12 iunie 2009, 9 septembrie 2010 şi 23 septembrie 2011 sunt de fapt nişte convenţii pre-formulate, acte de adeziune ce majorează abuziv dobânda stabilita prin art. 4.6 din contract, menţinând totodată clauzele abuzive ce permit modificarea dobânzii;

3. să dispună continuarea contractului având în vedere dobânda fixă stabilită la data contractării creditului şi să se constate că dobânda aplicabilă creditului este formată din marja fixa a băncii (rezultată din scăderea din valoarea dobânzii iniţiale de 4,6'%, de la momentul contractării, a valorii LIBOR de la momentul contractării) + LIBOR CHF la 6 luni.

La data de 20 ianuarie 2015 reclamanţii A. şi B. au formulat cerere modificatoare prin care arată că: se modifică capătul 3 din cerere în sensul că solicită instanţei să constate faptul că dobânda aplicabilă creditului este formată din marja fixă a băncii (rezultată din scăderea din valoarea dobânzii din momentul contractării, respectiv 4,6 %, a valorii LIBOR, tot de la momentul contractării) + LIBOR CHF la 6 luni şi să oblige pârâta să recalculeze nivelul dobânzii şi să actualizeze contractul de credit prin încheierea unui act adiţional la contractul de creditare în care să se prevadă: a) faptul că dobânda este compusă din marja fixă a băncii (de la momentul contractării creditului) + Libor CHF la 6 luni; b) modificarea dobânzii să se facă doar în funcţie de indicele de referinţa Libor, în sens crescător sau descrescător, în virtutea clauzei de indexare cuprinsă în contract, cu menţiunea că marja băncii e fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor, adăugă capătul 4 de cerere prin care solicită instanţei de judecată să oblige pârâta ca pe toata derularea contractului de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la nivelul cursului de la data semnării contractului de creditare şi să recalculeze suma datorată având în vedere acest curs.

Prin sentinţa civilă nr. 5609 din 13 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins excepţia lipsei de interes, precum şi acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5609 din 13 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv al art. 4.7. din contractul de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 şi, în consecinţă a dispus anularea clauzei cu următorul conţinut:

"Rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credit a Băncii...", fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei nr. 5609 din 13 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere respins în apel având ca obiect: obligarea intimatei ca pe toată durata derulării contractului de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la nivelul cursului de la data semnării contractului de creditare şi să recalculeze suma datorată având în vedere acest curs, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ., în sumă de 500 RON, conform facturii fiscale aflate la fila x, depusă în copie xerox.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa neefectuând verificarea dezechilibrului contractual între părţi prin prisma riscului valutar suportat ca urmare a obligaţiei de restituire a creditului în moneda CHF, prin interpretarea dată de art. 4, alin. (6) din Legea nr. 193/2000 fiind încălcat art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în cadrul deciziei atacate s-a statuat că această cauză de risc valutar, în speţă restituirea creditului în moneda CHF, vizează obiectul principal al contractului, iar odată constatată încadrarea clauzei în cauză la obiectul principal al contractului sunt excluse de la analiză condiţiile stipulate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform art. 4 alin. (6) din aceeaşi lege.

În realitate, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE stabileşte că sunt excluse de la controlul asupra caracterului abuziv acele clauze care definesc obiectul contractului şi cele care privesc adecvarea preţului în raportul calitate/preţ. Condiţia principală care trebuie îndeplinită este ca aceste clauze să fie clare şi inteligibile. Prin urmare, dacă clauzele nu sunt exprimate într-un limbaj dar şi inteligibil, acestea vor fi supuse controlului, indiferent că privesc obiectul principal al contractului sau adecvarea preţului.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Hotărârea pronunţată în cauza C-471110(1011, a stabilit la pct. 23 că excluderea din art. 4 alin. (2) din Directivă "nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului". În al doilea rând, prin această decizie instanţa română limitează interpretarea caracterului clar şi inteligibil al unei clauze cu încălcarea vădită a Directivei printr-o transpunere neconformă a textului acesteia.

Aşadar, în realitate, obiectul principal al contractului l-a constituit contractarea creditului pentru achiziţionarea unei garsoniere, reclamanţii obligându-se să achite lunar, timp de 40 de ani, ratele datorate.

Faptul că acest credit a fost contractat în moneda CHF nu poate conduce la excluderea controlului judiciar vizând respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, recurenţii apreciază prin raportare la Directiva 93/13/CEE că riscul valutar nu poate intra în sfera de reglementare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind permisă adăugarea la lege a unor situaţii juridice nereglementate în contra dispoziţiilor europene obligatorii cu valoare juridică superioară.

Mai mult, chiar şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stipulează că până şi aceste clauze trebuie să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, ori din contract nu reiese în mod clar şi inteligibil faptul că prin efectuarea plăţii în moneda CHF, ar urma ca reclamanţii să fie supuşi la două riscuri valutare de depreciere, întrucât plata se efectua în RON, fiind salarizaţi în România, iar banca efectua două conversii valutare, LEU-EURO şi ulterior EURO-CHF, pentru stabilirea sumei datorate lunar în CHF.

Astfel, decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi cu încălcarea Directivei 93/13/CEE, instanţa neefectuând verificarea dezechilibrului contractual între părţi prin prisma obligaţiei de restituire a creditului în moneda CHF.

Prin urmare, recurenţii s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulate în contract, având ca premisă cursul valutar al CHF la acea dată, însă pe parcursul derulării contractului, acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii reclamanţilor de a ne îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, dată fiind şi calitatea de profesionist a băncii, recurenţii nu au fost informaţi cu privire la cele două cursuri valutare de risc pe care ar urma să le suporte, fiindu-le prezentate doar beneficiile creditului, în condiţiile în care nici nu puteau negocia în vreun fel prevederile contractuale la care erau forţaţi să adere, fapt ce a generat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către reclamanţi, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obliga consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către bancă, ce se impun clientului, fără a-i da posibilitatea de a influenta conţinutul acestora, fapt ce determină inegalitatea poziţiilor juridice ale părţilor contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist în detrimentul consumatorului care reprezintă partea mai slabă în contract. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât reclamanţii, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia aşa cum a fost prestabilit, fără a putea impune limite-marje maximale.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să fie avut în vedere criteriul echivalentei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi. Or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea unui avantaj economic vădit disproporţionat băncii.

Acest dezechilibru este dat de suportarea de către reclamanţi în întregime a riscului valutar, risc valutar care nu este reglementat în niciun fel în contract, obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu euro şi a euro cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm, recurenţii plătind o rată lunară ce reprezintă în RON, în prezent, mai mult decât dublul faţă de data încheierii contractului de credit.

Pe cale de consecinţă, recurenţii consideră că se impune casarea în parte a deciziei atacate, care a fost dată cu aplicarea greşită prevederilor art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 93/2000, prin interpretarea dată art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 fiind încălcat şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, fiind necesară verificarea judiciară a dezechilibrului contractual între părţi prin prisma dubiului risc valutar suportat ca urmare a obligaţiei de restituire a creditului în moneda CHF, cu aplicarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce priveşte stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea art. 1576 C. civ. de la 1864, prin aplicarea greşită a prevederilor art. 1578 şi art. 1579 C. civ. de la 1864, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), instanţa reţinând în mod greşit incidenţa principiului nominalismului monetar ca prevedere legală obligatorie de la care părţile nu pot deroga, fapt pentru care în cauză nu s-ar putea verifica natura abuzivă a clauzei, fiind imperativă restituirea creditului în aceeaşi monedă în suma numerică împrumutată, indiferent de modificarea preţului acestei monede.

În decizia atacată, recurenţii susţin că s-a reţinut în mod greşit incidenţa principiului nominalismului monetar ca prevedere legală obligatorie, în condiţiile în care instanţa a statuat că situaţia reclamanţilor nu ar fi printre excepţiile instituite de art. 1579, alin. (3) C. civ. de la 1864, motiv pentru care aceasta nu ar putea analiza dezechilibrul contractual sever produs, normele fiind obligatorii.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident că el nu intră sub incidenţa şi nici în înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", prin urmare o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului său abuziv.

Toate aceste considerente conduc la concluzia caracterului abuziv şi al nulităţii absolute a clauzei de risc valutar, fiind imperativ necesară adaptarea contractului prin obligarea intimatei ca pe toată durata derulării contractului de credit bancar nr. x din 24 aprilie 2008 să stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la nivelul cursului de la data semnării contractului de creditare şi să recalculeze suma datorată având în vedere acest curs.

Prin urmare, decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor evocate, instanţa reţinând în mod greşit incidenţa principiului nominalismului monetar ca prevedere legală obligatorie de la care părţile nu pot deroga, fapt pentru care se impune casarea în parte a deciziei pentru a se putea verifica natura abuzivă a clauzei, respectiv pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce priveşte stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte obligaţia de informare, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE).

Astfel, instanţa de apel a indicat iniţial că instanţa de fond ar fi reţinut fără temei lipsa unei informării în cauză, ulterior că verificarea îndeplinirii obligaţiei de informare este importantă în cauză, conform Directivei 93/13/CE, iar în final statuează că nu mai poate efectua vreo verificare a îndeplinirii obligaţiei de informare, întrucât clauza de risc valutar ar transpune o prevedere legală obligatorie ce nu poate fi încadrată la normele de protecţie conform art. 13 din Directivă, raportat la CJUE 186/16 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În realitate, clauza de risc valutar nu constituie o transpunere în contract a unei norme obligatorii, părţile putând deroga de la aceasta prin acord. În cauză, banca nu le-a detaliat reclamanţilor aspectul că vor fi supuşi la două riscuri valutare de depreciere ca urmare a faptului că nu există curs direct LEU/CHF, fiind imperativă aplicarea cursului LEU-EURO şi apoi EURO-CHF pentru efectuarea plăţilor lunare, în condiţiile în care veniturile acestora sunt în RON, fiind încălcat principiul proporţionalităţii, care are valoarea unei reguli generale de echilibru între sarcinile şi avantajele care rezultă din contract pe seama şi respectiv în favoarea părţilor contractante.

Prin urmare, instanţa de control judiciar era obligată să verifice îndeplinirea cerinţei de informare în cauză, în acest sens fiind de datoria băncii să facă dovada informării reclamanţilor cu privire la riscurile de contractare a produsului de creditare pentru ca aceştia să stabilească în cunoştinţă de cauză dacă acesta corespunde aşteptărilor lor şi că angajamentul asumat nu este disproporţionat în raportul cu veniturile reclamanţilor, fiind în interesul băncii ca aceştia să fie solvabili pentru a rambursa creditul fără o dificultate previzibilă. De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună-credinţă a contractului de împrumut este aceea a stabilizării cursului de schimb CHF/RON, pentru efectuarea plăţilor la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2,21 RON/1 CHF.

Faţă de considerentele instanţei privind notorietatea volatilităţii cursului valutar, recurenţii susţin că nu se poate pune semnul egalităţii între bancă şi client, în condiţiile în care intimata le-a prezentat un produs bancar cosmetizat ca fiind credibil şi sigur, dat fiind că moneda de plată aparţinea statului elveţian, toate acestea în condiţiile în care creditele în CHF erau abia lansate la data contractării, ele nefiind uzuale nici pentru economiile avansate. Omisiunea băncii de a-i informa asupra dublului risc valutar asumat precum şi a riscului de hipervalorizare a cursurilor LEU-EURO, EURO-CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul intimatei, dat fiind faptul că CHF este o moneda instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natura să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Astfel, hipervalorizarea CHF, dublul risc valutar si fluctuaţiile rezultate din cele două schimburi valutare necesare stabilirii cursului LEU-CHF (LEU-EURO şi EURO-CHF) constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea reclamanţilor de înţelegere, întrucât aceştia nu aveau cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Pe cale de consecinţă, recurenţii apreciază că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte obligaţia de informare, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), fiind imperativ necesară casarea deciziei sub acest aspect în vederea verificării îndeplinirii obligaţiei de informare de către intimată pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce priveşte stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, dar şi a normei BNR nr. 17/2003, respectiv a art. 970 C. civ. de la 1864. Astfel, în decizie se statuează că Norma BNR nr. 17/2003 s-ar referi doar la limitarea riscului de credit, în speţă nerambursarea, prin adoptarea unor măsuri în strategia băncilor, astfel încât, doar în eventualitatea în care s-ar fi dovedit că banca ar fi fost în culpă dacă ar fi ascuns cu intenţie informaţii despre cursul CHF-LEU şi evoluţia acestuia.

În realitate, conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, contractele de credit pentru consum precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

De asemenea, norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

În acest sens se susţine că, de la data contractării creditului, în cursul anului 2008 şi până la data formulării Notificării de dare în plată a imobilului care face obiectul garanţiei contractului de credit a survenit o supraevaluare a francului elveţian cu 105%, fapt care pentru recurenţi a făcut imposibilă continuarea contractului în forma şi condiţiile de restituire a creditului iniţiale, aceştia nemaiputând achita ratele lunare care au ajuns să acapareze 2/3 din veniturile acestora cumulate ca urmare a devalorizării monedei naţionale, deşi au contractat creditul pentru a cumpăra o garsonieră şi a-şi întemeia o familie, în prezent având şi un copil minor în întreţinere.

Pentru aceste considerente, recurenţii solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 11 februarie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 12 mai 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 12 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea pronunţată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5. 1 din contract, referitoare la riscul valutar, arătând că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 24 aprilie 2008, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Astfel, prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceştia au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurenţilor, subsumată acestui motiv de casare, prin care au susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, în ceea ce priveşte obligaţia de informare, cu încălcarea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), fiind imperativ necesară casarea deciziei sub acest aspect în vederea verificării îndeplinirii obligaţiei de informare de către intimată pentru aplicarea conformă a prevederilor încălcate în ceea ce priveşte stabilizarea cursului LEU-CHF în cauză, se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de admitere a apelului pârâtei.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, evidenţiind faptul că acestea reflectă o normă legală ce consacră principiul nominalismului monetar ce permite achitarea ratelor în moneda la care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

A punctat instanţa de apel asupra faptului că intervenţia instanţei de judecată pentru echilibrarea prestaţiilor efectuate din cauze imprevizibile, survenite ulterior încheierii convenţiei, s-ar constitui într-o încălcare a forţei obligatorii a contractului.

Statuând, aşadar, asupra faptului că prevederea ce reglementează riscul valutar nu poate face obiectul verificării caracterului abuziv, întrucât este o clauza ce reflectă o norma legală, cea reglementată de art. 1578 C. civ., instanţa de apel nu avea temei pentru a analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în raport de faptul că intimata-pârâtă nu a depus la dosar probe în dovedirea informării sale asupra riscului valutar decurgând din contractarea unui credit într-o monedă străină, astfel cum susţin recurenţii.

Totodată, a mai reţinut instanţa de apel că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale, dar nu nerezonabilă. În acest context, nu i s-ar putea impune băncii, în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că în cauză hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii cu referire la obligaţia de informare, cum susţin recurenţii.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, dar şi a normei BNR nr. 17/2003, respectiv a art. 970 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 75 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului "orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar conform art. 76 "orice informaţii privind pachetele de servicii turistice, preţurile acestora, contractele de credit pentru consum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de detailist consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi clare, care să nu permită interpretări echivoce ale acestora".

Analizând textele evocate de recurenţii, privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase, se constată că nu sunt incidente în cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel

De asemenea, s-a reţinut în mod corect că situaţia reclamanţilor nu se circumscrie excepţiei de la principiul nominalismului instituit prin art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, întrucât în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate.

Aşadar, textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint, iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

În ceea ce priveşte încălcarea normei BNR nr. 17/2003, se constată că această susţinere nu poate fi primită.

Astfel, cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceştia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin urmare, se reţine caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1954 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2020.