Exclusion of general civil tort liability for corporate administrators where special insolvency law governs creditor recovery

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 22.10.2015, sub nr. x/2015, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 876046 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, în calitatea sa de administrator al B. S.A., stabilit în cadrul dosarului penal nr. x/2014, la plata accesoriilor conform dispoziţiilor art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003, cu menţinerea măsurii sechestrului asigurător instituită prin Ordonanţa procurorului din data de 27.02.2013, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 29, 32, 33, 94, 113 pct. 9, art. 194, art. 223 alin. (3), art. 411 din Legea 134/2010 privind C. proc. civ., art. 1349, art. 1357-1371 şi următoarele din Noul C. civ., art. 27 pct. 2, 28 din Noul C. proc. pen., art. 57, 58 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, Legea 19/2000, Legea 76/2002, Legea 95/2006.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţia tardivităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.N.A.F. reprezentată de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu. Pârâtul a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată şi nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 1472/2016 din 1 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub dosar nr. x/2016 care, prin încheierea din 16 martie 2016, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi, în baza art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., a înaintat cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă pentru a fi repartizată unui complet care soluţionează litigii cu profesionişti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 6066/06.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia tardivităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiate; totodată, a respins cererea de chemare în judecată ca prematur formulată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a arătat că excepţia tardivităţii introducerii cererii nu poate fi reţinută, observându-se că, potrivit deciziei penale nr. 756/A/09.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2014, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin mandatar Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, iar în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen. s-a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu prin ordonanţa din 27.02.2013 (dosar nr. x/2012), măsură care încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la pronunţarea deciziei.

Excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului au fost, de asemenea, respinse, conţinutul argumentelor ce vizează fondul urmând a fi examinate odată cu analiza pe fond a cauzei.

Tribunalul a arătat că motivele invocate de pârât nu pot fi reţinute, având în vedere că în cauză s-a formulat o acţiune civilă invocându-se drept temei răspunderea civilă delictuală, iar situaţia în care se afla B. S.A., sub incidenţa Legii nr. 85/2006, ce prevede o procedură specială, nu este de natură a înlătura posibilitatea de atragere a răspunderii persoanei fizice pentru neplata obligaţiilor cu reţinere la sursă.

Prima instanţă a reţinut a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului pentru fapta ilicită de a nu achita sumele datorate cu titlu de contribuţii cu reţinere la sursă în calitate de administrator al societăţii, încălcându-se art. 57 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din Codul fiscal.

Tribunalul a observat că dezincriminarea urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/07.05.2015, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionale a prevederilor art. 6 din Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, nu produce efecte asupra obligaţiilor civile care ar putea decurge din fapta comisă, acestea urmând a fi soluţionate de instanţa penală sau, după caz, civilă, potrivit regulilor din dreptul civil.

Astfel, în caz de achitare prin decizia penala nr. 756/A/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia întrucât fapta nu mai este prevăzuta de legea penală, există posibilitatea unei acţiuni civile, care trebuie însoţită de probatorii conform art. 249 C. proc. civ.

Deşi s-au considerat întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului, tribunalul a arătat că cererea nu poate fi primită întrucât nu s-a dovedit cuantumul prejudiciului, temeiul legal al cererii de dobânda şi/sau penalităţi şi modalitatea de calcul prin probatorii concludente.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 6066 din 6 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel principal reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu. De asemenea, a declarat apel incident şi pârâtul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 400A din 08 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul reclamantului Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi, pe cale de consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 594.291 RON, reprezentând despăgubiri, a sumei de 694.371 RON, reprezentând accesorii (majorări şi penalităţi) calculate până la data de 15.09.2018, precum şi a accesoriilor aferente debitului principal ce se vor calcula în continuare, până la data plăţii efective a acestuia; s-au respins restul pretenţiilor reclamantului; s-au păstrat, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate. S-a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâtul A..

În considerentele acestei decizii, instanţa de prim control judiciar a reţinut că prin decizia penală nr. 756/A/09.09.2015, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus achitarea apelantului-pârât din prezenta cauză, A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 363/2015, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Anterior, Judecătoria Sibiu dispusese condamnarea inculpatului (apelant-pârât în prezenta cauză), precum şi obligarea acestuia la plata către apelantul-reclamant din prezenta cauză a sumei de 876,046 RON, reprezentând debit şi accesorii. De altfel, la solicitarea inculpatului, Judecătoria Sibiu judecase cauza potrivit procedurii recunoaşterii învinuirii.

Prin aceeaşi decizie penală de achitare, Curtea de Apel Alba Iulia a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de apelantul-reclamant din prezenta cauză, astfel încât acesta s-a adresat instanţei civile cu cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

A arătat instanţa de apel că pretenţiile apelantului-reclamant vizează contribuţiile reţinute la sursă şi nevirate la bugetul de stat în perioada mai 2009 - octombrie 2011 pentru angajaţii B. S.A. şi că, în acea perioadă, apelantul-pârât a fost unic administrator al B. S.A.

S-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, necontestat de părţi în ceea ce priveşte debitul principal, obiecţiunile privind doar accesoriile, totalul general al debitelor restante provenite din nevirarea sumelor reţinute la sursă de către B. S.A. în perioada respectivă este de 594,291 RON.

Instanţa de apel a reţinut, contrar primei instanţe, că apelantul-reclamant a dovedit existenţa şi cuantumul prejudiciului.

Cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale în persoana apelantului-pârât, instanţa de apel a arătat că, potrivit art. 58 din Codul fiscal, forma în vigoare în perioada mai 2009 - octombrie 2011, plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.

De asemenea, obligaţiile de virare de către angajatori a contribuţiilor de asigurări sociale pentru angajaţi, a contribuţiilor de sănătate pentru angajaţi si a contribuţiilor de şomaj pentru angajaţi erau reglementate similar, în perioada în discuţie de art. 22 din Legea nr. 19/2000, respectiv, după data de 01.01.2011 de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, de art. 215 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi de art. 27 din Legea nr. 76/2002.

Este cert că B. S.A. nu a virat la bugetul de stat contribuţiile reţinute la sursă, fapt afirmat expres inclusiv de apelantul-pârât prin întâmpinarea depusă în faţa tribunalului, a reţinut instanţa de apel.

Pentru a răspunde apărării apelantului-pârât în sensul că el nu este parte în raportul juridic de drept fiscal ce conţine obligaţia societăţii B. S.A. de a vira la buget contribuţiile reţinute la sursă şi dreptul corelativ al statului, instanţa de apel a argumentat că, deşi parte în raportul juridic de drept fiscal este societatea, în calitate de angajator al persoanelor pentru care s-au reţinut şi nu s-au virat contribuţiile, acest lucru nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale a apelantului-pârât dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru fapta proprie.

Instanţa de apel a reţinut că, prin natura funcţiei sale, administratorul este cel care trebuie să aducă în mod concret la îndeplinire obligaţiile societăţii, în acest sens fiind art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 142 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel a mai reţinut că administratorul unei societăţi răspunde, în anumite condiţii, faţă de societate, ceea ce nu exclude însă şi răspunderea personală faţă de terţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Coroborând dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 209 alin. (1) C. civ., art. 219 alin. (2) C. civ., art. 35 alin. (1) şi alin. (4) din Decretul nr. 31/1954, instanţa de apel a motivat că, deşi parte în raportul juridic fiscal era societatea, îndeplinirea concretă a obligaţiilor trebuia făcută de apelantul-pârât, în calitate de administrator.

Instanţa de apel a arătat că nevirarea contribuţiilor reţinute, reprezintă o faptă ilicită, fiind încălcate, pe de o parte, prevederile art. 22 din Legea nr. 19/2000, respectiv, după data de 01.01.2011 art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 215 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi art. 27 din Legea nr. 76/2002 şi, pe de altă parte, dispoziţiile legale care stabilesc atribuţiile administratorilor unei societăţi pe acţiuni şi unei societăţi în general.

Explicaţiile pârâtului din întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe conform cărora nu au existat posibilităţi de plată a sumelor reţinute la sursă fără a periclita societatea, nu au relevanţă a reţinut instanţa de apel, dimpotrivă, aceste susţineri arată că neplata contribuţiilor s-a făcut cu intenţie, în vederea folosirii sumelor respective pentru alte plăţi, şi nu din necunoaşterea legii.

Prin urmare, a conchis instanţa de prim control judiciar, în persoana apelantului-reclamant sunt întrunite condiţiile existenţei unei fapte ilicite, vinovăţiei (sub forma intenţiei), precum şi prejudiciului, în suma calculată de expert şi necontestată. Totodată, Curtea a considerat că legătura de cauzalitate este evidentă, decizia apelantului-pârât de a nu vira contribuţiile reţinute conducând la lipsirea bugetului de stat de sumele respective.

Pârâtul a invocat, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe şi prin apelul incident, faptul că răspunderea sa ar putea interveni doar în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 coroborat cu art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Din dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, a reţinut instanţa de apel, se observă că legea reglementează o formă specială de răspundere nu doar pentru administratori, dar şi pentru "orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului" printr-una din modalităţile prevăzute în text, iar, în acelaşi timp, Legea nr. 85/2006 nu prevede nicăieri că aceasta ar fi singura formă de răspundere a administratorilor unei societăţi.

Ca atare, existenţa unor forme speciale de răspundere a administratorilor societăţilor aflate în procedura insolvenţei nu exclude antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile dreptului comun.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a arătat că, în ipoteza în care se consideră că acţiunea menţionată de acest text de lege este cea reglementată de dispoziţiile art. 138 şi urm. din Legea nr. 85/2006, sunt valabile considerentele anterioare în sensul neexcluderii răspunderii civile delictuale a apelantului-reclamant, iar, în ipoteza în care se consideră că aceasta este o acţiune diferită de cea reglementată de dispoziţiile art. 138 şi urm. din Legea nr. 85/2006, atunci chiar textul respectiv poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii apelantului-pârât.

Pe de altă parte, a arătat instanţa de apel, situaţia apelantului-pârât se încadrează în dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, el încălcând obligaţia de a vira contribuţiile reţinute la sursă.

Prin urmare, indiferent de calificarea acţiunii prevăzute de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în raport cu cea reglementată de dispoziţiile art. 138 şi urm. din Legea nr. 85/2006, concluzia este în sensul că răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât nu este înlăturată.

Apărarea apelantului-pârât în sensul că răspunderea sa ar putea fi angajată doar în urma emiterii unei decizii de către organul fiscal competent în condiţiile art. 26 din Codul de procedură fiscală, a reţinut instanţa de apel, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, ne aflăm în prezenţa unei acţiuni întemeiate pe regulile răspunderii civile delictuale, iar nu în procedura specială prevăzută de Codul de procedură fiscală, emiterea deciziei nereprezentând o condiţie necesară pentru stabilirea răspunderii pârâtului în cauza de faţă şi, pe de altă parte, posibilitatea atragerii răspunderii solidare în condiţiile Codului de procedură fiscală nu înlătură posibilitatea de a se solicita angajarea răspunderii civile delictuale, dacă şi condiţiile acesteia din urmă sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte accesoriile, instanţa de apel a constatat că, potrivit art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală 2003, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum şi că accesoriile calculate, de expert, de la data scadenţei fiecărei obligaţii şi până la data de 15.09.2018 sunt de 694.371 RON.

A reţinut instanţa de apel că accesoriile curg faţă de apelantul-pârât, care răspunde pentru fapta proprie, nefiind incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, care privesc strict debitoarea aflată în insolvenţă, astfel încât le va acorda de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, datele scadente fiind cele avute în vedere de expert, pentru fiecare lună a perioadei mai 2009- octombrie 2011.

Instanţa de prim control judiciar a păstrat sentinţa apelată în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiilor.

Apelantul-pârât a mai criticat hotărârea tribunalului din perspectiva presupusei greşite soluţionări a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, însă, având în vedere considerentele de mai sus, aferente apelului principal, a reţinut instanţa de prim control judiciar că excepţiile sunt neîntemeiate.

De asemenea, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte considerentele conform cărora sunt întrunite în persoana acestuia condiţiile răspunderii civile delictuale, însă acestor susţineri li s-a răspuns prin soluţionarea apelului principal, ele fiind găsite neîntemeiate, a argumentat instanţa de prim control judiciar.

Prin urmare, a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de pârât.

4. La data de 2 mai 2019, împotriva deciziei civile nr. 400A din 08 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâtul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în sensul respingerii acţiunii civile.

Cu privire la decizia instanţei de apel, recurentul-pârât susţine că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt incidente în cauză, întrucât instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În argumentarea acestui motiv de recurs, pârâtul arată că instanţa de apel a admis acţiunea Statului Român, astfel cum a fost întemeiată pe dispoziţiile generale ale răspunderii civile delictuale cuprinse în prevederile aer. 1349 C. civ., fără a lua în considerare apărarea pârâtului ce a constat în faptul că Statul Român, în calitate de creditor în raportul juridic de drept fiscal existent între acesta si S.C. B. S.A., are deschisă împotriva societăţii debitoare o cale legală subsidiară.

Arată recurentul că intimatul-reclamant şi-a întemeiat acţiunea, printre altele, pe dispoziţiile Codul fiscal, respectiv prevederile art. 57 şi 58, ce instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina persoanelor fizice sau juridice ce au calitatea de angajatori. Conform art. 136 din Codul fiscal, plătitorii de venituri sunt persoanele fizice sau juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, atât pe perioada în care persoanele fizice care realizează venituri din salarii ori asimilate salariilor desfăşoară activitate, cât şi pe perioada în care acestea beneficiază de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.

Conchide recurentul că prevederile art. 57 şi 58 din Codul fiscal, coroborate cu prevederile art. 136 din acelaşi act normativ, invocate de intimatul-reclamant ca temei juridic al acţiunii în pretenţii, instituie în sarcina plătitorilor de salarii şi venituri asimilate acestora obligaţia de a calcula, reţine şi vira la bugetul de stat impozitul aferent, astfel că dispoziţiile se referă la angajatori, iar nu la persoanele fizice ce nu deţin calitatea de angajatori, cum este cazul recurentului.

În primul rând, recurentul învederează că a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statutului Român, arătând că a fost chemat în judecată în vederea acoperirii prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, în calitate de administrator al societăţii B. S.A., societate faţă de care a fost deschisă procedura generală a insolvenţei în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, procedură în care intimatul-reclamant Statul Român deţine calitatea de creditor înscris la masa credală, inclusiv cu creanţa ce face obiectul prezentei acţiuni în pretenţii împotriva pârâtului.

În al doilea rând, recurentul arată că a susţinut că presupusul prejudiciu nu a fost creat de recurent, ca persoană fizică, motiv ce a fundamentat invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, ci, eventual, în calitate de administrator al S.C. B. S.A., intimatul-reclamant având la dispoziţie o cale legală specială reglementată de Legea nr. 85/2006 a insolvenţei.

În sprijinul susţinerilor sale, recurentul indică dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990, republicată, ce prevăd că "acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată".

Contrar argumentului Curţii de Apel regăsit în considerentele deciziei a cărei legalitate o contestă, ce constă în faptul că existenţa căii legale speciale de acoperire a creanţei în cadrul procedurii insolvenţei sau a acţiunii legale, reglementate de dispoziţiile speciale ale art. 138 şi 139 din Legea nr. 85/2006, nu exclude posibilitatea uzării de acţiunea în pretenţii reglementată de normele generale ale C. civ., recurentul înţelege să invoce dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990, republicată.

În plus, mai arată recurentul că Statul Român prin A.J.F.P. Sibiu deţine atât calitatea de intimat-reclamant în prezenta cauză, cât şi calitatea de creditor înscris la masa credală în dosarul nr. x/2012, calităţi prin intermediul cărora solicită, în mod inadmisibil, îndestularea de două ori a aceleiaşi creanţe. Aşadar, susţine recurentul, instanţa de control judiciar, prin admiterea apelului şi admiterea acţiunii în pretenţii, a creat premisele îmbogăţirii fără just temei a Statului Român raportat la recunoaşterea posibilităţii intimatului-reclamant de a uza în mod concomitent de două căi legale (acţiunea în pretenţii împotriva recurentului întemeiată pe instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, reglementată cu titlu general în C. civ. şi acţiunea întemeiată pe Legea nr. 85/2006 a insolvenţei, în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei şi declarării falimentului în dosarul nr. x/2012).

Reiterează recurentul aceleaşi critici şi faţă de obligarea acestuia la plata accesoriilor calculate, defalcat pentru fiecare lună din intervalul mai 2009- octombrie 2011 şi până la data plăţii efective. În plus, mai arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că situaţiei de fapt, în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a accesoriilor, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 ce instituie regula că nicio dobândă, majorare, penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, Curtea reţinând ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 119 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. În acest procedeu de interpretare a legii, Curtea a omis dispoziţiile art. 119 alin. (4) Codul de procedură fiscală prin care legiuitorul a impus ca toate accesoriile datorate conform art. 119 alin. (1) să fie stabilite prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor, în prezenta cauză nefiind întocmite asemenea decizii.

Cu privire la decizia instanţei de apel, recurentul-pârât a arăta că prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 sunt incidente în cauză, întrucât depăşirea puterii judecătoreşti constituie o formă specifică a încălcării sau aplicării greşite a unor norme de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată pârâtul că, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este o consecinţă directă a principiului specialia generalibus derogant, soluţia judicioasă ce ar trebui pronunţată fiind respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

În acest sens, recurentul învederează că, în mod nelegal, instanţele de fond au reţinut că pretenţiei deduse judecăţii i se aplică dispoziţiile de drept comun conţinute în C. civ., respectiv instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, situaţia de fapt circumscriindu-se sferei răspunderii civile instituite de normele cu caracter special, cuprinse în cadrul dispoziţiilor art. 138 şi 139 din Legea nr. 85/2006. Mai învederează că răspunderea personală a administratorului poate fi atrasă în condiţiile legii speciale civile.

Apreciază recurentul că a fost nesocotit principiul rolului activ al instanţei de judecată, instituit prin dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece instanţa de judecată nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Susţine acesta că instanţa civilă nu a administrat mijloacele de probă necesare în vederea stabilirii întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale a recurentului, respectiv prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia autorului faptei ilicite, formându-şi convingerea doar pe baza mijloacelor de probă administrate în dosarul penal nr. x/2014, cu precădere pe necontestarea de către pârât a cuantumului prejudiciului şi pe faptul că pârâtul a solicitat judecarea cauzei penale conform procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii.

Recurentul reiterează în faţa instanţei de recurs că recunoaşterea atât în faţa instanţei penale, cât şi civile, a cuantumului prejudiciului ce a constat în nevirarea către bugetul de stat a contribuţiilor de asigurări sociale, s-a referit la recunoaşterea faptului că, societatea, al cărei administrator a fost recurentul în perioada mai 2009- octombrie 2011, nu a putut reţine şi vira aceste contribuţii ca urmare a situaţiei financiare dificile premergătoare intrării în faliment. Subliniază acesta că recunoaşterea cuantumului debitului principal şi a accesoriilor calculate până la data intrării în faliment a fost făcută în calitate de administrator al S.C .B. S.A., această societate fiind răspunzătoare de plata acestor contribuţii şi accesorii, recunoaşterea nefiind făcută în calitate de persoană fizică.

Intimata-reclamantă A.J.F.P. Sibiu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În esenţă, a arătat că decizia recurată este legală, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în cauză şi că instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, cu intrarea în cele ale autorităţii executive sau legislative, întrucât soluţia pronunţată a fost dată în temeiul unor dispoziţii legale în vigoare, iar instanţa de judecată nu a procedat la modificarea sau completarea legilor şi nici nu a creat norme juridice pe care să le aplice în soluţionarea cauzei.

Apreciază intimata-reclamantă că, în mod corect instanţa care a judecat apelul a reţinut că, deşi parte a raportului juridic de drept fiscal este societatea, în calitate de angajator al persoanelor pentru care s-au reţinut şi nu s-au virat contribuţiile, acest lucru nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru fapta proprie (fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul) şi că, prin natura funcţiei sale, administratorul este cel care trebuie să aducă în mod concret la îndeplinire obligaţiile societăţii, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (1), art. 72, art. 142 alin. (1), art. 291 din Legea nr. 31/1990 şi ale 209 C. civ., art. 219 alin. (2) C. civ., art. 35 alin. (1) şi (4) din Decretul nr. 31/1954.

Arată intimata-reclamantă că, fapta ilicită o reprezintă nevirarea contribuţiilor cu încălcarea, pe de o parte, a dispoziţiilor art. 57, 58 din Legea nr. 270/2003, art. 22 din Legea nr. 19/2000, respectiv după data de 01.01.2011, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, art. 215 alin. (1) din Legea 95/1996 şi art. 27 din Legea nr. 76/2002 şi, pe de altă parte, a dispoziţiilor legale care stabilesc atribuţiile administratorilor unei societăţi comerciale. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea 82/1991 potrivit cărora, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii îi revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective, iar potrivit art. 7 din acelaşi text de lege, administratorul social răspunde de activele aflate în patrimoniul societăţii.

Reclamanta consideră neîntemeiate susţinerile recurentului cu privire la faptul că, răspunderea sa ar putea interveni numai în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, coroborat cu art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990, deoarece acea răspundere se referă la situaţia în care societatea a ajuns în stare de insolvenţă sau dizolvare din cauze imputabile administratorului statutar. Ori, în prezenta cauză, acţiunea în răspundere a administratorului social are ca izvor prevederile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., cel care conferă posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, să introducă acţiune la instanţa civilă, dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat motivele de recurs.

În plus, acesta a precizat că invocă, în susţinerea motivelor de recurs, decizia nr. 38 din 4 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 14 septembrie 2018.

Arată acesta că, potrivit deciziei nr. 38 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că toţi creditorii bugetari trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei, în cazul în care aceşti creditori şi-au înscris creanţele la masa credală. În concluzie, în cursul procedurii de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţii contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, cum este Codul fiscal.

Mai arată recurentul că, din chiar cuprinsul întâmpinării depuse de intimata-reclamantă reiese că acesta şi-a înscris la masa credală creanţa solicitată prin prezenta acţiune, creanţă ce se impută S.C. B. S.A. în procedura insolvenţei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, deoarece argumentele susţinute de către recurent în dezvoltarea sa se referă în realitate la modul cum instanţa de apel a aplicat/interpretat anumite dispoziţii legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv modul cum s-a procedat la analiza dispoziţiilor legale de drept comun în această materie în concurs cu dispoziţiile legale cu caracter special.

Or, o atare critică urmează a fi analizată de către instanţa de recurs din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..

Astfel, referitor la incidenţa acestui din urmă motiv de recurs, se constată că este întrunit acest motiv de casare, pentru considerentele ce vor urma.

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că deşi reclamantul Statul Român prin ANAF are calitatea de creditor înscris la masa credală a debitoarei S.C. B. S.A., împotriva căreia era deschisă procedura insolvenţei încă din anul 2012, această împrejurare nu exclude antrenarea răspunderii civile delictuale pe calea dreptului comun.

Pe de altă parte, instanţa de apel, aşa cum susţine cu temei şi recurentul, nu a explicat în mod convingător modul cum s-ar aplica în concurs norma generală cuprinsă în dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu trimitere la Legea nr. 64/1995, ca primă lege specială a insolvenţei în dreptul comercial român, după 1990, urmată de Legea nr. 85/2006 şi în prezent, Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei) în concurs cu legea specială în materia atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului (Legea nr. 85/2006 sub imperiul căreia a fost deschisă procedura insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. S.A.).

Dimpotrivă, din considerentele alternative oferite de către instanţa de apel care apreciază că "indiferent de calificarea acţiunii prevăzute de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990", răspunderea civilă delictuală a apelantului-pârât nu este înlăturată, nu rezultă cum clarifică instanţa modul de aplicare în concurs a celor 2 categorii de norme, cu atât mai mult cu cât apelantul-pârât a invocat acest lucru prin motive de apel.

O atare reţinere este cel puţin contradictorie deoarece instanţa de apel, judecând calea devolutivă de atac, avea obligaţia procedurală de a răspunde tuturor susţinerilor invocate prin motivele de apel de către apelantul-pârât, sub aspectul calificării acţiunii în răspundere civilă cu care a fost învestită instanţa de fond, iar nu să concluzioneze echivoc în sensul că indiferent de situaţie acţiunea de faţă este întemeiată.

Sub acest aspect, critica recurentului se încadrează şi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar aceasta este întemeiată, deoarece decizia recurată cuprinde motive contradictorii, imprecise, incompatibile cu obligaţia instanţei de a oferi o motivare precisă, neechivocă, clară şi concisă.

De asemenea, instanţa de apel apreciază cu încălcarea normelor de drept material referitoare la interpretarea normei generale în concurs cu norma specială, faptul că răspunderea reglementată de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 poate opera în concurs cu răspunderea specială reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 (lege aplicabilă procedurii insolvenţei deschisă împotriva debitoarei), adică acestea nu se exclud, dimpotrivă, pot coexista.

Instanţa de recurs apreciază că dimpotrivă, împrejurarea că procedura insolvenţei a fost deschisă în anul 2012 împotriva debitoarei societate comercială la care pârâtul a fost administrator şi cu privire la care se susţine implicit că ar fi cauzat prin fapta sa ilicită, un prejudiciu creditorului Statul Român, prin ANAF, acesta fiind înscris şi la masa credală cu creanţa sa împotriva debitoarei, creează premisele unei acţiuni în răspundere patrimonială întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.

O atare procedură are caracter special şi derogă de la răspunderea civilă delictuală de drept comun, fără ca vreunul dintre creditori să aibă posibilitatea de a se îndestula pe cale separată de procedura insolvenţei, cu prioritate faţă de ceilalţi creditori de la masa credală sau într-o altă ordine de preferinţă decât cea reglementată de legea specială, o atare aserţiune fiind contrară principiilor ce guvernează procedura insolvenţei, respectiv cele referitoare la caracterul concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei.

De altfel, dispoziţiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 stabilesc că răspunderea administratorilor va putea fi antrenată " numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995...", prin sintagma utilizată de legiuitor " numai în caz de...", legiuitorul stabilind o excludere a răspunderii patrimoniale a persoanelor fizice care au avut calitatea de administratori ai societăţii mai înainte de deschiderea procedurii insolvenţei şi implicit, în alte condiţii decât cele reglementate de legea specială (conotaţia textului de lege fiind una negativă, de excludere, ar nu una pozitivă de coexistenţă a celor 2 categorii de răspoundere, cum greşit şi extensiv apreciază instanţa de apel). Mai mult, în doctrină se consideră că în condiţiile în care legile succesive privind procedura insolventei (în sens larg, prin aceasta înţelegând şi procedura reorganizării şi falimentului ce a fost reglementată iniţial prin Legea nr. 64/2995) au reglementat expres răspunderea administratorilor şi a altor organe de conducere (art. 138 din Legea nr. 85/2006) dispoziţia din art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 este inaplicabilă, fiind considerată implicit abrogată de dispoziţiile legilor speciale ale insolvenţei.

Ca atare, instanţa de recurs, reţinând incidenţa motivelor e casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Instanţa de apel va analiza concursul dintre legea generală şi legea specială, ţinând seama de dezlegările date problemelor de drept de către instanţa de casare, precum şi susţinerile apelantului-pârât referitoare la excluderea de la aplicare a legii generale în condiţiile existenţei procedurii de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului specifică procedurii insolvenţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 400A din 8 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2021.