Payment restitution claim quashed for lack of reasoned motivation; case remanded for appellate review

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR - D.S.V.S.A. Dâmboviţa, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 325.407,5 RON.

Prin sentinţa nr. 395 din 8 aprilie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 395 din 8 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal .

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B.., a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nemotivată şi fără a avea în vedere toate motivele de fapt şi de drept, precum şi toate înscrisurile existente la dosarul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, instanţa de fond a înţeles să facă referire la incidenţa dispoziţiilor art. 1.330 din noul C. civ., fără însă a arăta în concret ce acţiuni ale reclamantei ori ce aspecte de fapt ale speţei au condus la reţinerea incidenţei şi la constatarea îndeplinirii condiţiilor impuse de textul de lege ce reglementează gestiunea de afaceri.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel avea obligaţia de a expune argumentele care au dus la aprecierea incidenţei textului de lege ce au stat la baza soluţiei de respingere a căii de atac a apelului şi nu de a reda considerentele primei instanţe.

Totodată, raportat la faptul că a înţeles să invoce incidenţa dispoziţiilor art. 1.241 din noul C. civ., precum şi efectele retroactive ale nulităţii (repunerea părţilor în situaţia anterioară), recurenta arată că instanţa de apel avea îndatorirea de a analiza cauza sub aspectul acestor temeiuri de drept şi să pronunţe hotărârea judecătorească pe baza apărărilor formulate, încălcarea acestor obligaţii echivalând cu încălcarea dreptului la apărare.

Pe cale de consecinţă, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nemotivată.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea şi din perspectiva încălcării sau a aplicării greşite a normelor de drept material.

În acest sens, arată că a înţeles să învestească instanţa cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 1.241 din noul C. civ. şi nu cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 1.330 şi art. 1.341 din acelaşi cod. Totodată, aceste texte de lege au fost invocate şi în calea de atac a apelului. Astfel, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel aveau obligaţia de a analiza incidenţa acestor dispoziţii legale, respectiv a temeiurilor de drept pe care a înţeles să le invoce în cuprinsul cererii.

Cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la analiza unor texte legale cu care reclamanta nu a învestit-o, procedând la o interpretare eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, întreaga motivare, precum şi soluţia instanţei de apel, având ca fundament gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză, iar nu plata nedatorată şi efectele retroactive ale nulităţii.

Raportându-se la dispoziţiile art. 1.330 C. civ., recurenta-reclamantă susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la gestiunea de afaceri, arătând că, după deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva S.C. C. S.A., a fost desemnată în calitate de administrator special al acesteia, având atribuţiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

În virtutea acestei atribuţii, şi pentru a evita o eventuală deschidere a procedurii de faliment ca urmare a faptului că nu au fost achitaţi creditorii curenţi, recurenta-reclamantă arată că a efectuat, din conturile personale, plata acestora, printre care s-a aflat şi intimata din prezenta cauză.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă arată că avea obligaţia de a gestiona afacerile S.C. C. S.A., administrarea activităţii debitoarei echivalând cu o obligaţie preexistentă, debitoarea având cunoştinţă că recurenta-reclamantă, în calitate de administrator special, a efectuat plăţile pe care această debitoare le datora către intimata din prezenta cauza.

Recurenta-reclamantă arată şi faptul că debitoarea S.C. C. S.A., la momentul la care recurenta-reclamantă a efectuat plăţi către intimată, în numele şi pe seama debitoarei, se afla în procedura de reorganizare, dreptul de administrare al acesteia nefiind ridicat. Astfel, nu se poate reţine că geratul S.C. C. S.A. nu era în măsură să desemneze un mandatar sau să se îngrijească în alt mod de afacerile sale.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că nu poate fi reţinut nici că acţiunea a fost efectuată cu intenţia de a gratifica.

Recurenta-reclamantă susţine că, din înscrisurile şi apărările formulate atât în faţa primei instanţei, cât şi în faţa instanţei de apel, reiese faptul că gestiunea de afaceri nu poate fi reţinută, ca atare, în raport de art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel avea îndatorirea de a face o corectă aplicabilitate a dispoziţiilor art. 1.330 din noul C. civ., aceasta nefiind ţinută de soluţia pronunţată cu ocazia judecării în primă instanţă.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.345 C. civ., care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă arată că între S.C. C. S.A. şi intimata-pârâtă au existat relaţii contractuale valabile, în urma cărora S.C. C. S.A. avea obligaţia de plata fata de creditoarea sa.

Nu poate fi reţinută îmbogăţirea fără justă cauză din partea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, întrucât aceasta a prestat servicii către S.C. C. S.A., fiind îndreptăţită la primirea contravalorii acestora, însă din partea debitoarei, nu din partea recurentei-reclamante.

Recurenta-reclamantă face, de asemenea, ample expuneri cu privire la temeinicia acţiunii formulate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 10 iunie 2020, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul, fixând termen la 9 decembrie 2020, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este fondat, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a constatat că cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 1.341 alin. (1) C. civ., care reglementează instituţia plăţii nedatorate, acţiune care a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel s-a rezumat la a expune argumentele apelantei-reclamante ce vizau neîndeplinirea condiţiilor gestiunii de afaceri, concluzionând, în termeni generali, că susţinerile apelantei nu sunt fondate şi că prima instanţă, în mod corect a constatat că cererea reclamantei se circumscrie sferei de aplicabilitate a gestiunii de afaceri (art. 1.341 alin. (2) C. civ. şi art. 1.330 alin. (2) teza finală C. civ.) şi că cererea de restituire ar fi trebuit să urmeze regimul aplicabil îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa neputând, din oficiu, să judece peste limitele învestirii sale.

Totodată, argumentele instanţei de apel în sensul că în cauză sunt întrunite condiţiile gestiunii de afaceri, deoarece plăţile au fost efectuate de către reclamantă, fără acordul administratorului judiciar; actele de gestiune au fost săvârşite din propria iniţiativă a gerantului şi fără ştirea geratului, iar reclamanta a efectuat plata voluntar, fără a fi obligată la aceasta, nu reprezintă o motivare în sensul impus de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Reiese aşadar, că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, fără a fi expuse argumentele care să constituie o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, instanţa având obligaţia de a soluţiona cererea de apel în raport de criticile invocate şi de temeiul de drept al acţiunii.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, întrucât se impune casarea hotărârii, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza criticilor invocate în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune a fi efectuată.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B.., împotriva deciziei nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B.., împotriva deciziei nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia nr. 477 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.