Consumer credit clauses: interest rate clause abusive, processing and administration commissions upheld; consumer cassation annulled, bank appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 01 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei:

1. să constate ca fiind abuzive următoarele clauze ale contractului de credit nr. x din 24.09.2007: art. 4.1 lit. b) şi art. 4.3 teza a doua, referitoare la dobânda curentă percepută începând cu cel de-al doilea an de creditare; art. 6.1, referitor la comisionul de procesare; art. 6.3, referitor la comisionul de administrare; art. 9 lit. n), referitor la dreptul băncii de a solicita suplimentarea garanţiilor;

2. urmare a constatării ca fiind abuzive a clauzelor contractului de credit nr. x din 24.09.2007, să dispună restituirea sumelor încasate în mod abuziv de către pârâtă, actualizate cu dobânda legală penalizatoare, prevăzută în contract, în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, respectiv:

a) 17.661,67 CHF (75.026,77 RON), reprezentând contravaloarea dobânzii încasate în perioada septembrie 2008 - septembrie 2012;

b) 1.734,03 CHF (7.460 RON), reprezentând comision de procesare;

c) 13.430,93 CHF (57.054,59 RON), reprezentând comisionul de administrare încasat în perioada octombrie 2007 - septembrie 2012;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6802 din 25 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia Civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 iulie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4135 din 01 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, prevăzută la art. 4.3 teza a II-a în contractul de credit iniţial nr. x/24.09.2007, numai în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii). A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele reprezentând dobânda majorată, plătită în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, aferente perioadei 24.09.2007-29.08.2012, precum şi a dobânzii legale aferente acestora, începând cu data încasării lor de către pârâtă şi până la data restituirii către reclamanţi. Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenţii. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 662A din 12 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 4135 din 01 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată.

Motivele recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. sunt, în esenţă, următoarele:

Cu privire la comisionul de procesare perceput în temeiul art. 6.1 din contract, recurenţii-reclamanţi arată că acest comision este unul abuziv, prin raportare la dispoziţiile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 - dispoziţii nesocotite de către instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că noţiunea de "procesare" nu este descrisă în cuprinsul contractului încheiat, pentru ca aceştia să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute sumele cu titlu de comision de procesare. Cu toate acestea, deşi motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată, instanţa de apel a enumerat, în cuprinsul hotărârii recurate, presupusele activităţi pe care banca le-a prestat în favoarea recurenţilor în schimbul perceperii comisionului de procesare.

De asemenea, potrivit recurenţilor-reclamanţi, obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere, întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Mai mult decât atât, referitor la cuantumul acestui comision, în procent de 1,5% stabilit prin raportare la valoarea creditului, cuantumul este nejustificat, având în vedere că, deşi consumatorii care încheie acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii se află într-o situaţie similară, iar activitatea prealabilă de verificare este aceleaşi, indiferent de valoarea creditului, aceştia plătesc sume de bani distincte, ceea ce este inechitabil.

În ceea ce priveşte clauza stipulată la art. 6.3 din contract, privind comisionul de administrare a creditului, recurenţii-reclamanţi arată, de asemenea, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, instanţa de apel reţinând, în mod eronat, că "banca desfăşoară o serie de prestaţii în schimbul comisionului de administrare".

Cu toate acestea, arată recurenţii-reclamanţi, potrivit art. 4 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 193/2000, "natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează, printre alte, prin raportare la natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia". Lămuririle şi justificările prezentate de bancă cu privire la comisionul de administrare au fost oferite cu ocazia declanşării litigiului pendinte, nicidecum la momentul încheierii contractului, or, instanţa avea îndatorirea de a se raporta la momentul iniţial, acela al încheierii contractului şi nu la ipoteze vehiculate ulterior de părţi.

Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că, având în vedere lipsa de transparenţă şi redactarea deficitară a clauzelor contestate, inserarea comisionului de administrare în cuprinsul contractului de credit încheiat a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/200, orice contract încheiat între profesionist şi consumator, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Astfel că, stabilirea unui comision de administrare în procent de 0,2% din valoarea soldului, fără indicarea clară a sumei ce este percepută cu acest titlu şi care să justifice o eventuală activitate a băncii, duce la imposibilitatea consumatorului de a o prefigura.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, prin analizarea în mod eronat a condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) şi neanalizarea condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Potrivit recurentei-pârâte, clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008.

Recurenta-pârâtă arată că a informat împrumutaţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi că nu i-a impus achiziţionarea unui anumit produs.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, greşita aplicare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte soluţia de constatare a caracterului abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 4.3, numai în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei anuale a dobânzii aniversare revizuibile.

Potrivit recurentei-pârâte, prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data de 24.09.2007, când nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, fiind necesară numai prezentarea motivului care ar conduce la modificarea dobânzii.

Cu privire la criteriile de determinare, recurenta-pârâtă apreciază că sintagma evoluţia pieţei financiare sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, se situează şi la un nivel accesibil consumatorului mediu, nefiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, în condiţiile în care modificarea ratei dobânzii a fost justificată de raţiuni economice. Mai arătă recurenta-pârâtă că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, reclamanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor ce puteau avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor. Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că prevederea contractuală privind dobânda variabilă şi motivul variaţiei au un caracter inteligibil din punct de vedere juridic, fără utilizarea unor termeni ambivalenţi sau echivoci, care să reflecte reaua credinţă a băncii.

Referitor la restituirea sumelor încasate, recurenta-pârâtă invocă faptul că nu a încasat sume nedatorate şi, ca atare, nu poate să îi incumbe obligaţia de restituire. Consideră, în acest sens, că s-a făcut o interpretare greşită a art. 969 C. civ., instanţa de apel intervenind în convenţia părţilor şi modificând preţul contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 29 iulie 2019, recurenta-pârâtă a formulat cerere de întoarcere a executării silite.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, a admis în principiu recursul recurentei-pârâte şi a fixat termen la 9 decembrie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Recurenţii-reclamanţi au formulat concluzii scrise.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în expunerea argumentelor, criticând hotărârea recurată sub aspectul comisionului de procesare şi de administrare.

Argumentele expuse sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate, recurenţii-reclamanţi urmărind să obţină o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Ca atare, invocarea de către recurenţii-reclamanţi a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 193/2000, precum şi a alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este formală.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte constată următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 24.09.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie specificată în contract, iar consumatorul a acceptat-o prin semnarea contractului, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte motivele trebuie specificate în contract, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.3 teza a II-a din contract, "(...) Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici critica referitoare la nelegala obligare a recurentei-pârâte de a restitui sumele reprezentând dobânda majorată, precum şi a dobânzii legale aferente acesteia nu poate fi reţinută, instanţa făcând aplicarea principiului "qoud nullum este, nullum effectum producit" (cee ace este nul, nu produce niciun efect).

Solicitarea recurentei-pârâte de a se dispune întoarcerea executării silite nu poate fi analizată, faţă de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 662A din 12 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 662A din 12 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.