Mortgage credit: abusiveness of administrative fee clause and applicable version of consumer protection law

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Focşani sub nr. x/2015 la 11 februarie 2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitare de credit şi de garanţie nr. x/20.01.2007, constatarea clauzelor abuzive prevăzute în contract şi înlăturarea acestor prevederi din convenţia menţionată, returnarea comisionului de administrare credit perceput în mod abuziv, începând cu data de 21.06.2010 până în prezent, acordarea dobânzii legale aferente sumei reprezentând comision de administrare perceput abuziv.

Prin sentinţa civilă nr. 2136 din 15 martie 2016, Judecătoria Focşani a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A., ca neîntemeiată. A respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, în ceea ce priveşte contestarea clauzei de la art. 4.3 din contract ca fiind neîntemeiată, iar pe fond a admis acţiunea reclamanţilor, în sensul că a constatat existenţa clauzelor abuzive în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/20.01.2007 încheiat între reclamanţi şi C. S.A., după cum urmează: dispoziţiile art. 5.1 lit. c) din contract, privind comisionul lunar de administrare de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

S-a dispus restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare şi dobânda legală, de la data încasării comisionului şi până la executare.

S-a dispus conversia în RON a creditului acordat în baza contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/20.01.2007 la cursul de schimb valutar CHF/RON existent la data de 28.11.2008.

S-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în mod abuziv de bancă rezultate din diferenţa de curs valutar de la data acordării creditului 20.01.2007 şi până la zi şi dobânda legală pentru aceste sume de la data încasării şi până la executare.

S-a constatat existenţa clauzelor abuzive şi în cuprinsul actului adiţional nr. x/21.10.2010 la contractul de credit, privind art. 4.3 privind revizuirea ratei dobânzii potrivit formulei LIBOR 6M+3,50%p.a.; art. 4.4 privind plata dobânzii majorate au 10% pentru sumele achitate cu întârziere; art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare lunar de 0,15% (scadenţa a 13-a); art. 5.2 privind revizuirea cuantumului comisioanelor şi art. 6.2 privind modificarea ratelor creditului ca urmare a modificării dobânzii.

S-a dispus aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi ale dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 la modificarea clauzelor contractuale, astfel: modificarea ratei dobânzii se va face conform dispoziţiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind cuprinsă dintr-un indice de referinţă URIBOR/ROBOR/LIBOR, la care se adaugă o marjă fixă pe perioada de derulare a creditului; rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii atunci când creditul nu înregistrează restanţe.

S-a dispus înlăturarea comisionului de administrare credit în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditele ipotecare pentru investiţii imobiliare.

Prin aceeaşi hotărâre s-a respins excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.3 din contract, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată şi s-a luat act că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 300 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanta C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2136 din 15 martie 2016, pronunţată de Judecătoria Focşani în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B..

A fost anulată sentinţa apelată, constatându-se că Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4 din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016 (format ca urmare a stabilirii competenţei materiale în soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Focşani), au fost respinse excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, ca fiind neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x/20.01.2007, actualizat cu actul adiţional nr. x din 21.10.2010, în sensul conversiei acestuia din CHF în RON la valoarea când CHF a înregistrat o creştere mai mare de 20% faţă de valoarea/cursul din momentul acordării creditului, 20.01.2007.

De asemenea, pârâta a fost să restituie reclamanţilor, în moneda în care s-a făcut plata, sumele rezultate din diferenţa de curs valutar, precum şi dobânda legală aferentă acestor diferenţe, de la momentul încasării lor şi până la restituirea efectivă.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul nr. x/2007, cu privire la comisionul de administrare şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor, în moneda în care s-a stabilit, sumele încasate cu acest titlu, precum şi să le plătească dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării fiecărui comision şi până la restituirea efectivă.

Au fost respinse, ca fiind neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamanţilor.

Prin decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 4 din 31.01.2018, pronunţate de Tribunalul Vrancea.

A fost modificată în parte hotărârea apelată, în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind conversia în RON a creditului acordat.

Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispoziţiile contrare deciziei şi au fost menţinute celelalte dispoziţii.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4.960,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise şi onorariul apărătorului ales în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii recursului - motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţele fondului a modalităţii de soluţionare a cauzei, în ceea ce priveşte compunerea cadrului procesual pasiv. Astfel, fiind vorba de o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale şi restituirea unor sume de bani, instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte, în mod greşit a considerat că ar avea calitate procesuală pasivă numai C. S.A., întrucât aceasta este creditorul actual.

Contrar acestor susţineri, recurenta-pârâtă apreciază că analiza îndeplinirii condiţiilor cumulative constatării caracterului abuziv trebuie să se facă în contradictoriu şi cu entitatea bancară care a participat la negocierea/încheierea convenţiei de credit, iar sub aspectul cererii de restituire a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, calitate procesuală ar fi avut şi entităţile bancare creditoare, care au încasat sumele respective pe parcursul derulării contractului.

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă consideră că soluţia instanţei de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A. şi asupra excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive este nelegală.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive, recurenta-pârâtă susţine că acţiunea intimaţilor este inadmisibilă, în raport de modalitatea în care aceştia au ales să stabilească cadrul procesual, întrucât constatarea caracterului pretins abuziv al unor clauze contractuale trebuie să se facă în contradictoriu şi cu entitatea bancară cu care a fost încheiat contractul şi care a participat la procesul de negociere.

Or, în contextul în care, calitatea de pârât în cadrul cererii de chemare în judecată o are numai cesionarul C. S.A., care a preluat calitatea de creditor ca efect al cesiunii de creanţă care a operat în anul 2011 şi care nu a participat, în calitate de parte contractantă, la momentul semnării convenţiei de credit, analiza îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) Legea nr. 193/2000, în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate, trebuie să se facă în contradictoriu şi cu D. S.A., cea care a negociat şi încheiat contractele de credit, cât şi cu E., care a încasat sumele de bani achitate cu titlu de comision de administrare.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, contractul în cuprinsul căruia se regăsesc clauzele contractuale contestate a fost încheiat cu D. S.A. în cursul anului 2007, aceasta fiind entitatea bancară care a acordat sumele de bani cu titlu de împrumut, a prezentat oferta produselor bancare şi a participat la întregul proces de negociere ce a fost finalizat cu semnarea contractului.

Ulterior, pentru o parte din portofoliul de creanţă, D. S.A. a încheiat mai multe contracte de cesiune.

Despre operaţiunea cesiunii reclamanţii au fost notificaţi.

Având în vedere că răspunderea pentru încălcarea unei obligaţii legale este una personală, cesionarul - creditor nu poate fi sancţionat pentru o conduită presupus nelegală, întrucât nu el este cel care nu s-ar fi conformat unor dispoziţii legale restrictive.

Prin urmare, raportat la cadrul procesual dedus judecaţii, instanţa de fond nu putea face analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, întrucât nu a fost în mod corect învestită cu o cerere, care să poată fi judecată în contradictoriu cu partea care a încheiat contractul ale cărui clauze au fost contestate.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte capătul accesoriu de cerere privind restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, recurenta-pârâtă arată că ar putea restitui doar sumele încasate începând cu data preluării calităţii de creditor, respectiv din luna decembrie a anului 2011.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. S.A., instanţa de apel a considerat că aceasta ar avea calitate procesuală, întrucât raportat la momentul procesual, ar fi justificată chemarea în judecată a entităţii bancare cu care a fost încheiat contractul de credit.

Or, instanţa de judecată a fost în eroare, întrucât C. S.A. nu a participat la încheierea contractului, fiind entitatea bancară ce are calitatea de creditor la acest moment.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, în calitate de cesionar, nu a participat la încheierea contractului şi, prin urmare, nu se poate pretinde că nu ar fi respectat prevederile legale în materia protecţiei consumatorilor, în sensul încălcării obligaţiei de negociere, de informare, de bună-credinţă.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că nu a încasat sumele achitate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare între data semnării contractului şi data la care a preluat calitatea de creditor cesionar, respectiv 08.12.2011 şi nici sumele încasate în temeiul pretinsei diferenţe de curs valutar între data semnării contractului şi data achitării fiecărei rate.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că decizia pronunţată în apel este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia clauza contestată nu ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6), recurenta-pârâtă arată că, deşi instanţa a considerat că banca efectuează servicii pe parcursul derulării raporturilor contractuale, în final a concluzionat că s-ar fi perceput două tipuri de comisioane, iar perceperea comisionului de administrare nu ar mai fi justificată.

Deşi instanţa de apel nu fusese învestită şi cu analiza comisionului de acordare (nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată) aceasta a apreciat că pentru serviciile prestate s-ar percepe de către bancă o dublă compensaţie. Or, între cele două comisioane există o diferenţă; comisionul de acordare fiind perceput pentru activităţile anterioare şi contemporane încheierii contractului, iar cel de administrare este perceput pentru serviciile prestate pe parcursul derulării contractului, ulterior încheierii convenţiei de credit.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, clauza contestată a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci şi din punctul de vedere al conţinutului, întrucât întinderea sumelor datorate în temeiul acestei clauze a fost precizată, atât sub forma procentuală, prin indicarea procentului datorat, cât şi în forma absolută, prin anexa la contract, respectiv planul de rambursare.

De asemenea, criticile cu privire la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar presta niciun serviciu, în opinia recurentei-pârâte, nu pot fi circumscrise unor argumente fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislaţia privind protecţia consumatorilor exclude posibilitatea instanţelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari şi împovărătoare.

Mai mult decât atât, dreptul băncii de a încasa acest comision de administrare nu era interzis la data semnării contractului de prevederile Legii nr. 289/2004, posibilitatea perceperii acestui comision de administrare rezultând şi din noile reglementari în materia protecţiei consumatorilor, respectiv dispoziţiilor art. 36 din O.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că acest comision face parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă şi care trebuie să fie remunerate. Noţiunea de "obiect principal al contractului" este o noţiune cu înţeles autonom şi independent de orice noţiune asemănătoare ce ar putea exista la nivel naţional în cadrul dispoziţiilor de drept comun. Chiar şi în măsura în care clauzele contestate nu s-ar încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel era obligată să analizeze dacă respectivele clauze se referă la remuneraţii/obligaţii pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă preţul specific pentru un serviciu prestat de către creditor.

Clauzele referitoare la comisioane sunt, în opinia recurentei-pârâte, elemente care determină costul total al creditului şi, împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noţiunii de preţ a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat, în raport de art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE.

Sub un al doilea aspect, contrar susţinerilor instanţei de apel, recurenta-pârâtă susţine că nu exista nicio prevedere legală din care să rezulte obligaţia băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor, făcând trimitere la art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de judecată, în aprecierea caracterului înşelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înşelătoare trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat şi diligent, care este în măsură să analizeze consecinţele unei tranzacţii comerciale, conform art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât şi de dispoziţiile din preambulul Directivei 2005/29/CEE.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 10 iunie 2020, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2020, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 9 decembrie 2020, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

În susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive.

Înalta Curte reţine argumentele ce vizează nelegala soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, constatând că instanţa de apel nu a analizat această excepţie din perspectiva efectelor produse de cesiunile succesive ale contractului de credit, astfel cum s-a invocat de către pârâtă, rezumându-se la a constata că în prezent pârâta deţine calitatea de creditoare a reclamanţilor.

Criticile ce vizează cadrul procesual nu pot fi reţinute, în raport de principiul disponibilităţii, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. statuând că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Înalta Curte va reţine caracterul fondat şi în ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanţei rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul intimaţilor-reclamanţi, astfel încât aceaştia pot înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimaţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

Argumentul recurentei-pârâte referitoare la excluderea de la analiză a comisionului de administrare din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi reţinut.

Textul de lege invocat de către recurenta-pârâtă nu este incident în cauză, contractul de credit fiind încheiat la 20.12.2007, iar art. 4 din Legea nr. 193/2000 a fost modificat, prin introducerea alin. (6), prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, act normativ care a intrat în vigoare la 31.12.2007, aşadar la un moment ulterior încheierii contractului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia civilă nr. 212/A din 21 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.