Consumer’s appeal dismissed; CHF repayment clause deemed outside unfairness review under monetary nominalism, other grounds rejected.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 10.1, 10.2, 10.4, 13 lit. b) din contractul de credit nr. x/10.03.2008 şi art. I din actul adiţional nr. x/28.06.2010, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase, de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi de a nu introduce în contract clauze abuzive, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul valutar de la data contractării, precum şi la plata unor daune morale de 200.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2722 din 03 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 674 din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2722 din 03 mai 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., respectiv, a dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte aplicarea deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, recurenta-reclamantă arată că, pe lângă răspunsurile extrem de clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat şi mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul naţional atunci când acesta este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

În opinia recurentei-reclamante, analiza efectuată de instanţa de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, în raport de hotărârea C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care apreciază că se impune casarea hotărârii.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive şi chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Clauzele sunt abuzive, potrivit recurentei-reclamante, şi pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

Principiul nominalismului, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă consideră că revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, dar şi în raport de art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Recurenta-reclamantă arată că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, aşa cum a arătat C.J.U.E. în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, presupune îndeplinirea a două condiţii: clauza contractuală să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din T.F.U.E.:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)", însă, aşa cum arată art. 169, normele obligatorii din dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, trebuie să fie în mod obligatoriu mai stricte, adică să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin directivă).

Astfel, recurenta-reclamantă arată că instanţa va aplica prioritar Directiva 93/13 şi Tratatul de Funcţionare a U.E., aşa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituţie şi că, în cazul de faţă, principiul nominalismului, aşa cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nu este instituit de norme obligatorii şi nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din directivă.

Clauzele contestate, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că instanţa trebuia să verifice dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

O astfel de analiză, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, este în acest moment superfluă, raportat la aspectele arătate de C.J.U.E. la paragrafele 37, 41 şi 43 din decizia dată în speţa Andriciuc,

Aşadar, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

Recurenta-reclamantă consideră că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială şi că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaţionale, dar raporturile juridice inegale, de putere, dintre bancă şi consumator îl fac pe acesta să fie dependent informaţional de bancă. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că oferta de a contracta, precum şi contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informaţiile oferite de bancă pentru a-şi forma un consimţământ în cunoştinţă de cauză şi că lipsa sau disimularea informaţiei determină vicierea sau lipsa totală a consimţământului.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că băncii îi revenea obligaţia de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale.

În opinia recurentei-reclamante, atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, operând o prezumţie de neinformare în favoarea consumatorului, care poate fi răsturnată de către bancă prin prezentarea de probe.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că, în cazul în care banca nu prezintă astfel de probe, urmează ca instanţa să dea efect prezumţiei şi să considere drept dovedite afirmaţiile privind neinformarea împrumutaţilor despre posibilele variaţii ale cursului şi efectele acestor variaţii.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare şi că, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei, Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Totodată, făcând trimitere la dispoziţiile art. 15-16 din Codul consumului, recurenta-reclamantă consideră că, în situaţia în care comerciantul care află, după punerea pe piaţă a unor produse sau servicii, că acestea au devenit periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile, trebuie să anunţe de îndată autorităţile şi publicul şi să ia măsuri grabnice de înlăturare a acelor pericole, în aşa fel încât să limiteze sau să neutralizeze din start efectele periculoase asupra vieţii, integrităţii fizice şi intereselor economice ale populaţiei, luând de urgenţă măsuri de eliminare de pe piaţă a produselor şi serviciilor devenite periculoase.

În ceea ce priveşte obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă arată că, în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Potrivit recurentei-reclamante, în raport de dispoziţiile art. 45 din Codul Consumului, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate. Conform art. 14 din acelaşi Cod, consumatorii trebuie să primească toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor.

Totodată, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, Codul consumului stabileşte două categorii de obligaţii de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populaţiei, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piaţă şi una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenţionează să achiziţioneze bunuri sau servicii prin natura lor riscante.

Orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare are, potrivit recurentei-reclamante, obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, în raport de dispoziţiile art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului, iar faţă de art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Recurenta-reclamantă face trimitere şi la Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/UE, în ceea ce priveşte obligaţia de avertizare cu privire la impactul potenţial al fluctuaţiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină, arătând că art. 23 din Directivă, stabileşte un procent maxim, de 20%, de variaţie între cursul iniţial şi cel curent, pentru ca banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar.

Recurenta-reclamantă apreciază că o astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Concluzionând, recurenta-reclamantă consideră că sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină, potrivit recurentei-reclamante, raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, care pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

În susţinerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în raport de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă arată că acestea provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi că intimata putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb, ca urmare a avertizărilor emise de instituţiile abilitate. Intimata trebuia să cunoască aceste avertizări, date fiind expertiza şi cunoştinţele unei instituţii de credit, iar faptul că nu au fost aduse la cunoştinţa împrumutaţilor probează reaua-credinţă a băncii.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat, deoarece comerciantul îşi impune voinţa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, exploatând o stare de nevoie, în timp ce consumatorul este determinat să adere la condiţiile contractuale redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Astfel, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator.

De asemenea, recurenta-reclamantă precizează că dezechilibrul poate surveni ulterior încheierii contractului şi că, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parţial de consumatori, nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că existenţa unui "dezechilibru semnificativ" nu necesită o incidenţă economică semnificativă a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală, în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract.

Omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă, în opinia recurentei-reclamante, dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii, iar transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Potrivit recurentei-reclamante, în cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, în caz contrar, contractul comutativ devenind un contract aleatoriu prin voinţa unilaterală a comerciantului, adică a băncii.

Recurenta-reclamantă concluzionează că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea recursului şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, la data de 4 martie 2020.

Prin încheierea din 4 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării cauzei, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 4 martie 2020, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a prevederilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27, art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 şi a deciziei nr. 52/2018.

Judecarea cauzei a fost reluată la 9 decembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13".

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sau cele care privesc cerinţa bunei-credinţe.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta-reclamantă a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispoziţiilor din Codul consumului.

Susţinerile recurentei-reclamante prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurentul-reclamant invocă omisso medio critici ce vizează încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 363/2007, care, de asemenea, nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 674 din 3 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 674 din 3 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.