Exclusion of supplementary statutory currency clauses from Unfair Contract Terms Directive review

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 16 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună: 1. constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii clauzei de risc valutar prevăzute la art. 2.4. din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/24.09.2007; 2. stabilirea cursului de schimb CHF-RON la cursul de 1 CHF = 2,0592 RON publicat de către Banca Naţională a României la momentul semnării convenţiei de credit (24.09.2007), pe toată perioada derulării contractului, astfel încât calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului să se facă la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; 3. obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus de către aceştia, la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data fiecărei reţineri până la data efectivă a restituirii sumelor; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 3427 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1180 din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3427 din 14 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale şi, în niciun caz, specifice contractului de credit, fără a realiza o analiză efectivă a clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost solicitat a se constata.

Recurenţii-reclamanţi susţin că moneda CHF le-a fost prezentată ca fiind una extrem de sigură, în condiţiile în care banca a cunoscut, în calitate de profesionist al riscului, la momentul contractării, evoluţia ulterioară a acestei monede.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, paritatea CHF - leu avută în vedere de părţi la momentul încheierii contractului are în vedere schimbarea împrejurărilor din momentul semnării contractului, astfel încât pot fi invocate prevederile art. 970 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

Arată, totodată, că fiind simpli consumatori, nu erau în măsură să evalueze de la bun început consecinţele economice ale semnării contractului de credit şi să înţeleagă că restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în acea monedă şi deci suportarea costurilor generate de variaţia cursului de schimb.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000, recurenţii-reclamanţi susţin că simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului, care presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului.

Or, în speţă, nu s-a făcut dovada că ar fi avut posibilitatea de a modifica în vreun fel clauzele contractuale, înainte de semnarea contractului, de esenţa negocierii, în sensul art. 4 alin. (2) al Legii 193/2000, fiind posibilitatea influenţării naturii clauzei (schimbării conţinutului acestuia).

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, reglementarea din dreptul naţional fiind în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 13/93.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, clauza privind moneda în care se restituie creditul, deşi face parte din obiectul contractului, nu are un caracter clar şi inteligibil şi poate face obiectul unei analize cu privire la caracterul abuziv.

Expunând istoricul litigiului, recurenţii-reclamanţi arată că prima instanţă a apreciat în mod greşit că, împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţineau veniturile din salariu, reclamanţii şi-ar fi asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei.

Recurenţii-reclamanţi susţin că această teză nu poate fi admisă, în lipsa unei informări corespunzătoare din partea partenerului contractual şi că principiul nominalismului monetar consacrat de legiuitor în materia contractului de împrumuT, urmează a fi înlăturat de la aplicare în raport cu aprecierea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

În raport de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, recurenţii-reclamanţi arată că executarea obligaţiilor, afectată de variaţia cursului de schimb, nu îşi poate găsi suportul în conţinutul clauzelor contractuale şi nici în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii găsindu-şi astfel aplicarea în speţă, ca urmare a reducerii veniturilor acestora.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, tribunalul a reţinut că, în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat.

Totodată, potrivit recurenţilor-reclamanţi, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit, pentru acelaşi considerente urmând a fi reţinută ca fiind îndeplinită cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, fluctuaţia cursului de schimb constituie o împrejurare care să determine reţinerea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Optând pentru un credit în franci elveţieni, recurenţii-reclamanţi susţin că nu au acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar, iar acest aspect determină caracterul abuziv al clauzelor atacate. Variaţia cursului valutar este o împrejurare de fapt imprevizibilă, asupra căreia este necesară o informare sau o avertizare specială din partea profesionistului bancar.

Recurenţii-reclamanţi susţin că restituirea împrumutului în CHF a devenit, după încheierea contractului, extrem de împovărătoare pentru aceştia şi reprezintă un câştig nepermis pentru bancă, denominarea plăţilor în moneda naţională solicitată fiind în acord cu Legea nr. 193/2000.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, având în vedere formularea deosebit de generală a clauzei privind riscul valutar, nu se înţelege clar ce fel de diferenţă de curs suportă clientul - riscul concret de apreciere a monedei de credit sau diferenţa dintre cursul oficial al B.N.R. şi cea practicată de intimata bancă să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase - reiese că art. 2.4 din condiţiile generale din convenţia de credit nu este clar, fără echivoc, ci a permis intimatei-pârâte să se prevaleze de această clauză pentru a nu suporta nici un cost în legătură cu aprecierea monedei elveţiene şi care se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului acestora, contrar principiului bunei - credinţe şi creând un vădit dezechilibru contractual.

Caracterul "clar şi inteligibil", astfel cum arată recurenţii-reclamanţi, nu rezultă doar dintr-o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, fiind necesar ca împrumutaţii, prin lecturarea respectivelor clauze, să fi avut reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţia supletivă din art. 1576 din vechiul C. civ., potrivit căreia împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorirea de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate, conduce la concluzia că reclamanţii trebuie ţinuţi sĂ restituie intimatei-pârâte tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate. Astfel, în condiţiile în care pârâta s-a obligat prin contract sĂ facă pentru reclamanţi o plată în RON, într-o sumă echivalentă cu 174.405 CHF la cursul de 1 CHF = 2,0592 RON, obligaţia de restituire a recurenţilor-reclamanţi se impune a fi ajustată prin stabilizarea ei ("îngheţarea ei") la aceeaşi valoare.

Din analiza prevederilor Legii nr. 193/2000 reiese, în opinia recurenţilor-reclamanţi că, deşi formularea folosită de acest act normativ este improprie, sancţiunea care intervine în situaţia în care instanţa constată că în contract au fost stipulate clauze abuzive este nulitatea absolută, care operează, de principiu, doar parţial, în ceea ce priveşte clauzele considerate ca fiind abuzive, însă numai în măsura în care acel contract îşi mai poate produce efectele după înlăturarea acelor clauze.

Recurenţii-reclamanţi fac trimitere, de asemenea, la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, respectiv la decizia din Cauza C-186/16 (Cauza Andriciuc), decizie al cărei conţinut este expus exhaustiv, precum şi la practica judiciară naţională.

Totodată, în opinia recurenţilor-reclamanţi, principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel încât clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

De asemenea, în raport de dispoziţiile art. 3 şi 5 din Directiva 93/13, recurenţii-reclamanţi arată că cerinţele impuse sunt de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă; din aceasta perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi arată că un contract care nu respectă aceste cerinţe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, lucru interzis de legislaţia protecţiei consumatorului.

Recurenţii-reclamanţi realizează o paralelă între contractul comutativ şi cel aleatoriu.

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că, atunci când bunul sau serviciul este în mod natural riscant, consumatorul trebuie să fie avertizat, individual şi concret, asupra riscurilor serviciului (art. 48 din Codul consumului).

În susţinerea argumentelor lor, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv la cauza Aziz, cauza Kasler şi cauza Andriciuc, care statuează că un contract de credit de retail este un contract comutativ.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, acord dat exclusiv pentru motivul că debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare. Dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voinţa unilaterală a băncii.

Un astfel de contract, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, nu numai că este o expresie a unei practici comerciale înşelătoare şi a unui abuz de putere economică reliefat prin clauze abuzive, ci şi un contract precar, fiind nul absolut, ca urmare a erorii - obstacol.

Recurenţii-reclamanţi susţin că banca, profesionist în domeniul financiar-bancar, cunoştea sau trebuia să cunoască riscurile asociate creditării în franci elveţieni, în condiţiile unor informări clare ale Băncii Naţionale a Elveţiei, consumatorului fiind în imposibilitatea de a percepe astfel de realităţi sau riscuri.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, în cazul în care instanţa constată neîndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, în mod necesar acest aspect va însemna şi neîndeplinirea celorlalte trei obligaţii, dată fiind legătura existentă între acestea şi obligaţia de informare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 9 decembrie 2020, în şedinţă publică, în vederea judecării.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale şi, în niciun caz, specifice contractului de credit, fără a realiza o analiză efectivă a clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost solicitat a se constata.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor-reclamanţi nu pot fi reţinute, instanţa de apel făcînd o analiză detaliată a cauzei, astfel cum reiese din argumentele expuse la pag. 8-10 ale hotărârii recurate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi examinate argumentele expuse exhaustiv de recurenţii-reclamanţi în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1180 din 25 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1180 din 25 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.