Claimants' appeal annulled, housing agency's rejection upheld; loss-of-use damages affirmed.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 04 iulie 2013 sub nr. x/2013, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE (A.N.L.), C. S.A., MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI TURISMULUI, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 1 BUCUREŞTI, CONSILIUL JUDEŢEAN ILFOV, prin Preşedintele acestuia, JUDEŢUL ILFOV, prin Preşedintele Consiliului Judeţean, ORAŞUL VOLUNTARI, CONSILIUL LOCAL VOLUNTARI, prin Primar, MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin Primar General şi CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, prin Primar General, solicitând instanţei:

1.1 în principal:

• să oblige pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata sumei de 151.323,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă (calculate conform Anexei 1 la cererea de chemare în judecată), precum şi daunele interese de 0,15% pe zi de întârziere, calculate la valoarea contractului de 136.882 euro, ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei;

1.2 în subsidiar:

• să oblige pârâţii AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE (A.N.L.), MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI TURISMULUI, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 1 BUCUREŞTI, CONSILIUL JUDEŢEAN ILFOV, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., MUNICIPIUL BUCUREŞTI, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, D. S.A. şi CONSILIUL LOCAL VOLUNTARI, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, la plata sumei de sumei de 151.232,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere şi penalităţi de întârziere, ca urmare a "neexecutării obligaţiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă (calculate conform anexei 1 la cererea de chemare în judecată), precum şi daunele interese de 0,15% pe zi de întârziere calculate la valoarea contractului de 136.882 euro, ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei;

2. să oblige pârâta C. S.A. să încheie contractul de cesiune şi novaţie, cu schimbare de creditor a contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 1881/31.05.2005 cu pârâta A.N.L., sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 200 RON zi de întârzierii, să constate intervenită compensaţia legală între obligaţia de plată a creditului de către reclamanţi şi obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere de către pârâta A.N.L., până la concurenţa celei mai mici sume;

3. să constate stingerea ipotecii constituită prin contractul de ipotecă nr. x/31.02.2005 autentificat sub nr. x din 29.07.2005 de notar public E., precum şi a interdicţiei de înstrăinare, şi să dispună radierea acestora din cartea funciară nr. x a Judecătoriei Buftea;

4. să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 24.09.2013, reclamanţii au depus cerere precizatoare prin care au învederat următoarele:

1. cu privire la capătul subsidiar de cerere 1.2, solicită obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani, în principal, în solidar, iar în subsidiar proporţional cu contribuţia fiecăruia la producerea pagubei, contribuţie ce urmează a fi determinată de către expertiza de specialitate. Dacă instanţa de judecată va considera că în cauză nu este aplicabil principiul solidarităţii, au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii prejudiciului cauzat conform contribuţiei fiecăruia dintre aceştia, respectiv în ceea ce o priveşte pe pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, culpa acesteia a fost cuantificată într-o proporţie de 90%, ceilalţi pârâţi contribuind fiecare cu o cota de 1%.

2. obligarea pârâtei C. S.A. să încheie contractul de cesiune şi novaţie prin schimbare de creditor a contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 1881/31.05.2005, contract ce urmează fi încheiat cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE. La data de 23.01.2014 reclamanţii au formulat o nouă cerere precizatoare a cererii introductive, prin care au solicitat instanţei:

1.1. în principal:

să fie obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata sumei de 151.323,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere calculate conform anexei 1 (respectiv pentru perioada 25.07.2008-01.08.2010), precum şi daune interese (egale cu 0,15% pe zi de întârziere la valoarea contractului de construire de 136.882 euro), calculate în continuare până la data predării efective a locuinţei sau la daunele descrise în anexa 2 la cerere (fila x vol. I), reprezentând:

- contravaloarea lipsei de folosinţă pentru aceeaşi perioadă, estimată la suma de 2.500 euro/lunar;

- dividende neîncasate de la societatea F. S.R.L. în medie lunară de 700 euro;

- comisionul de 3% reţinut de A.N.L., precum şi de 0,5% reţinut de C. cu ocazia tragerilor;

- daune morale în cuantum de 2.500 euro/lunar.

1.2. în subsidiar:

obligarea pârâţilor AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE (A.N.L.), MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI TURISMULUI, CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 1 BUCUREŞTI, CONSILIUL JUDEŢEAN ILFOV, JUDEŢUL ILFOV, ORAŞUL VOLUNTARI, DISTRIGAZ SUD RETELE S.R.L., MUNICIPIUL BUCUREŞTI, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, D. S.A. şi CONSILIUL LOCAL VOLUNTARI, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, la plata aceleiaşi sume de bani menţionate la capătul de cerere nr. x;

2. să fie obligată pârâta C. S.A. să încheie contractul de cesiune şi novaţie cu schimbare de creditor a contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 1881/31.05.2005, cu pârâta A.N.L., sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 200 RON zi de întârziere şi să constate intervenită compensaţia legală între obligaţia de plată a creditului de către reclamanţi şi obligaţia de plată a daunelor interese solicitate;

3. să constate stingerea ipotecii constituită prin contractul de ipotecă nr. x/31.02.2005 autentificat sub nr. x din 29.07.2005 de notar public E., precum şi a interdicţiei de înstrăinare şi să dispună radierea acestora din cartea funciara nr. x a Judecătoriei Buftea;

4. să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5778 din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 327/A/2016 din 22 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu opinie majoritară, în complet de divergenţă, a fost admisă excepţia lipsei de interes a apelului declarat de C. S.A. S-a respins apelul declarat de C. S.A., ca lipsit de interes.

A fost respins apelul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 19.09.2014.

A fost admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 5778 din 21 noiembrie 2014, a fost anulată sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu opinia parţial separată, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes a apelului declarat de C. S.A. şi respingerii apelului ca lipsit de interes; cu respingerea apelului declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 19.09.2014 şi împotriva sentinţei apelate, ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 15.04.2016, când s-a dispus continuarea judecăţii şi acordarea unui termen în acest la data de 17.06.2016.

La data de 28.02.2017 reclamanţii au depus o nouă cerere precizatoare a pretenţiilor faţă de pârâta A.N.L., arătând că solicită:

în principal:

- să fie obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 151.323,05 euro, contravaloarea a 674.719,21 RON, cu titlu de daune interese în suma egală cu penalităţile de întârziere de 0,15% din valoarea contractului pentru perioada cuprinsă între data de 25.07.2008 - 01.08.2010 şi la plata sumei de 213.747.52 euro contravaloarea sumei de 949.466.48 RON la cursul B.N.R. din data înregistrării cererii de chemare în judecată, tot cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere de 0,15% din valoarea contractului, pentru perioada cuprinsă între 01.08.2010 - 04.07.2013 şi în continuare până la data finalizării şi predării la cheie a locuinţei tip S7A pe lotul x, situat în Judeţul Ilfov, Voluntari, număr cadastral x şi CF x, în amplasamentul Henri Coandă, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 2.500 euro/lună echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă relevantă pentru imobile similare ca valoare şi poziţie, pentru perioada cuprinsă între 25.07.2008 - 04.07.2013, precum şi contravaloarea lipsă de folosinţă ce se va acumula până la data predării efective la cheie a locuinţei;

- daune morale în sumă de 3.584,50 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 25.07.2008 - 04.07.2013, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării efective la cheie a locuinţei.

Prin încheierea din 28 februarie 2017, instanţa a pus în dezbaterea părţilor clarificarea cadrului procesual în urma deciziei de anulare a sentinţei apelate, sens în care s-a constatat că pârâţi în cauza de faţă sunt doar C. şi A.N.L. Prin aceeaşi încheiere, a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pe capătul II al cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2383 din 02 august 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost admisă în parte cererea de majorare a onorariului de expert, respectiv de la 1.000 RON la 2.500 RON, fiind obligat reclamantul A. la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de diferenţă onorariu pentru expertul judiciar G..

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., în privinţa primului capăt de cerere, fiind respins primul capăt de cerere formulat de această reclamantă ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pentru capătul II al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., fiind obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către reclamant a sumei de 246.450 euro, pentru perioada cuprinsă între 25.07.2008 - decembrie 2017, reprezentând despăgubiri contravaloare lipsă de folosinţă, conform raport expertiză, în temeiul răspunderii contractuale.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamanţi ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către reclamantul A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta- pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 2383 din 02 august 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către reclamantul A. a sumei de 215.621 euro, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă pentru perioada mai 2009 - decembrie 2017. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate. S-a luat act că intimaţii-reclamanţi şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii reclamanţii A. şi B. şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurenţii-reclamanţi sunt, în esenţă, următoarele:

Cu titlu prealabil recurenţii-reclamanţi arată că recursul vizează respingerea pretenţiilor aferente perioadei iulie 2008-mai 2008 (prin schimbarea în parte a sentinţei apelate, urmare a admiterii apelului promovat de A.N.L.), motiv pentru care solicită casarea în parte a deciziei recurate.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.324 C. civ. de la 2009 privind actul juridic unilateral, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind contractul cu titlu oneros şi comutativ, ale art. 1.179 pct. 2 şi art. 1.186 privind consimţământul şi momentul încheierii contractului, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind interpretarea contractului, ale art. 1.399, art. 1.400 privind condiţia.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a apreciat în mod greşit efectul juridic al adresei nr. x/13.06.2008 ca fiind de prelungire a termenului de predare a locuinţei cu 10 luni, din iulie 2008 în mai 2009, indiferent dacă este analizat ca un act juridic unilateral, sau dacă este analizat ca o manifestare de voinţă în formarea unei clauze contractuale.

Instanţa de apel a apreciat acest act juridic, ca fiind unul unilateral, deşi raporturile juridice născute între părţi sunt bilaterale, comutative şi sinalagmatice, aşa încât doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse modificări în mod direct contractului de mandat şi indirect contractului de construire (ale cărei clauze au fost predeterminate de intimata-pârâtă A.N.L., inclusiv în ceea ce priveşte termenul de predare, în funcţie de data emiterii ordinului de începere al lucrărilor, făcută tot de către intimata-pârâtă A.N.L.

Recurenţii-reclamanţi arată că analiza instanţei de apel cu privire la adresa nr. x/13.06.2008 este greşită, expunând pe larg situaţia de fapt şi făcând trimitere la corespondenţa dintre părţi şi la susţinerile cuprinse în întâmpinare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de această parte.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului A., arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că A.N.L., în temeiul art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004, s-a înscris la masa credală prin adresa nr. x/12.07.2011, fapt ce constituie recunoaşterea dreptului la despăgubiri pentru întârziere al reclamanţilor.

În raport de dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-pârâtă susţine că, pentru ca recunoaşterea sa să producă efect întreruptiv, este necesar ca manifestarea de voinţă să privească dreptul a cărui acţiune se prescrie, respectiv recunoaşterea făcută de A.N.L. să vizeze pretenţiile solicitate de reclamant.

Or, în opinia recurentei-pârâte, nu poate fi considerată cauză întreruptivă a cursului prescripţiei înscrierea la masa credală, întrucât cererea de declarare a creanţei vizează penalităţi solicitate de această instituţie ca drept propriu, în baza art. 64 din contractul de antrepriză, nu şi plata de penalităţi în calitate de mandatar al beneficiarilor, nefiind împuternicită în acest sens.

Prin urmare, A.N.L. nu a recunoscut în vreun fel că ar avea obligaţia de a plăti despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind finalizarea imobilului şi realizarea utilităţilor şi infrastructurii necesare utilizării imobilului, nefiind incidente prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă arată că în adresa de înscriere la masa credală nu este cuprins contractul de antrepriză generală nr. 5182/21.05.2004 din prezenta cauză.

Astfel, având în vedere faptul că se solicită penalităţi de întârziere începând cu data de 25.07.2008, raportat la data introducerii acţiunii respectiv 04.07.2013, recurenta-pârâtă arată că dreptul material la acţiune este prescris, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă susţine că prestaţiile nu sunt succesive, obligaţiile pretins neexecutate, conform susţinerilor reclamanţilor, fiind acelea de asigurare a executării şi finalizării lucrărilor de edificare a construcţiei, termenul maxim în care respectivele obligaţii se cereau a fi îndeplinite fiind unic şi anume data la care trebuia predată locuinţa.

Despăgubirile solicitate de reclamanţi sub forma daunelor pentru nepredarea la termen a imobilului au regimul juridic al unor prestaţii accesorii, fiind vorba de o sancţiune pentru neexecutarea la termenul convenit a unei obligaţii principale.

În cazul de faţă, potrivit recurentei-pârâte, reclamanţii cunoşteau faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcţii) până la termenul de predare convenit, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul lor - adică la data când imobilul trebuia predat, această dată reprezentând începutul termenului de prescripţie atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite cât şi la data cunoaşterii prejudiciului.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală a A.N.L., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta-pârâtă susţine că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raţionamentului expus de instanţă, a fost analizată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea Agenţiei şi în baza tuturor relaţiilor stabilite.

Or, în opinia recurentei-pârâte, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligaţii asumate de aceasta în relaţia cu reclamantul printr-un contract, obligaţie care constituie conţinutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligaţii, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare. Prin urmare, orice altă obligaţie stipulată în alte acte normative nu pot face obiectul prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă arată că prevederile contractului de mandat stabilesc în mod clar că intimatul-reclamant, în calitate de mandant, împuternicea A.N.L., în calitate de mandatar să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire şi să utilizeze, din conturile de avans şi de credit ale mandantului, sumele necesare recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L., să îl reprezinte în relaţia cu banca finanţatoare şi să gestioneze şi să utilizeze garanţia de bună execuţie.

Aplicând raţionamentul instanţei de apel, recurenta-pârâtă susţine că mandatarul (A.N.L.) este obligat la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţa a imobilului, în temeiul răspunderii contractuale, în condiţiile în care exista relaţie contractuală distinctă pentru obţinerea rezultatului, între reclamant şi constructor, contract care este ulterior contractului de mandat, şi că, deşi nu a încasat preţul rezultatului, este răspunzătoare pentru nerealizarea lui.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se observă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor astfel că nu se poate reţine că nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de urmărire a execuţiei lucrărilor.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa în mod greşit a pus în sarcina A.N.L. o serie de obligaţii, în condiţiile în care atragerea răspunderii contractuale a A.N.L. trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat.

Astfel, în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuinţa) şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Principala obligaţie a mandatarului este de a executa mandatul (obligaţie de a face) în limitele şi cu respectarea împuternicirii pe care a primit-o de la mandant (art. 1539 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat" cu acesta). Obligaţia mandatarului de a îndeplini mandatul este obligaţie de mijloace (de diligentă), şi nu de rezultat.

Instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte, a încălcat principiului înscris în art. 969 C. civ., întrucât nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar sau cu cele asumate de autorităţile locale, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimată, şi acceptat în acelaşi mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma doar pentru că, într-o anumită situaţie, aceasta apare ca fiind mai favorabilă.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Mai mult, potrivit recurentei-pârâte, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligaţia de predare a locuinţei revine constructorului, A.N.L., în calitate de mandatar, având doar obligaţia de supraveghere a execuţiei lucrărilor. Prin urmare, între A.N.L. şi intimaţi nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru Agenţie obligaţia de predare a locuinţei şi, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Recurenta-pârâtă arată că intimaţii au înţeles să stabilească o relaţie contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relaţie exclusivă fiind stipulată în mod expres obligaţia constructorului de a achita acestuia penalităţi de întârziere, în cazul depăşirii termenului de finalizare a locuinţei.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă susţine că se observă că a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că în perioada 25.08.2005-13.02.2007, pârâta nu a întreprins niciun demers în vederea finalizării la timp a construcţiei, iar cele întreprinse ulterior au fost pur formale, lipsite de orice finalitate, recurenta-pârâtă expunând exhaustiv situaţia de fapt.

Prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală sub acest aspect, instanţa de apel ignorând, în opinia recurentei-pârâte aceste apărări ale sale şi demersurile ulterior întreprinse de A.N.L. (notificări, contracte de cesiune, etc.) pe care le-a considerat " pur formale".

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că din înscrisurile existente la dosar rezultă diligentele întreprinse pe lângă autorităţile publice, în vederea realizării utilităţilor din cartierul Henri Coandă, această obligaţie revenind în exclusivitate părţilor semnatare ale convenţiei nr. 1909/2004, care s-au obligat şi şi-au asumat responsabilitatea realizării acestora.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că din obligaţiile pe care părţile şi le-au asumat în realizarea utilităţilor (proiectare, finanţare şi execuţia reţelelor de canalizare, de alimentare cu apă, de comunicaţii, instalaţii de iluminat public, finanţare şi execuţia reţelei de alimentare cu gaz metan, proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică, execuţia reţelei de drumuri, sistematizarea verticală, realizarea dotărilor urbane: spaţii comerciale, spaţii pentru servicii publice, grădiniţe, şcoli, spaţii pentru sport, spaţii verzi etc.) nici una nu este în sarcina A.N.L., ci a celorlalte părţi semnatare ale convenţiei nr. 1909/2004.

Recurenta-pârâtă susţine că A.N.L. nu are obligaţia de realiza utilităţile în amplasamentul Henri Coandă şi deci nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosinţă a imobilului, astfel cum a fost stabilit şi de către instanţele de judecată, în mod definitiv.

Recurenta-pârâtă concluzionează că nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi nici o altă prevedere legală nu i-o impune.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea pronunţată de instanţa de apel prin care se reţine că imposibilitatea utilizării imobilului conform destinaţiei sale de locuinţă nu este numai rezultatul nefinalizării efective a construcţiei, ci şi a lipsei unei infrastructuri adecvate şi a utilităţilor, în privinţa căreia este de asemenea responsabilă pârâta, este nelegală şi netemeinică.

Potrivit recurentei-pârâte, a avea atribuţii într-un domeniu, ca instituţie de interes public, nu înseamnă că devii automat garant exclusiv al statului în acel domeniu, cu atât mai mult cu cât, în cazul de faţă, există mai multe instituţii, autorităţi, entităţi participante la realizarea acestui proiect, cartierul Henri Coandă.

Recurenta-pârâtă susţine că, din actele pe care instanţa trebuia să le analizeze, reiese că nu poate fi ţinută să răspundă pentru: nepredarea la termen a imobilului (obligaţie ce cade în sarcina antreprenorului) şi pentru realizarea utilităţilor în locul celor care s-au obligat la acest lucru prin convenţie.

În privinţa obligării sale la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cauzată de nerealizarea utilităţilor, recurenta-pârâtă arată că problema utilităţilor a fost tranşată definitiv şi irevocabil de instanţele de judecată, stabilindu-se părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă (şi nu doar la anumite imobile).

În ceea ce priveşte stadiul realizării utilităţilor pe zona Voluntari în cartierul Henri Coandă, unde se află şi imobilul reclamanţilor, recurenta-pârâtă arată că acesta este cel comunicat de Primăria Municipiului Bucureşti în adresa nr. x/22.05.2019, din care reiese că primăria este responsabilă de realizarea utilităţilor la imobilul intimaţilor.

Recurenta-pârâtă arată că intimaţii-reclamanţi au ales să achiziţioneze un imobil prin programul A.N.L., întrucât au existat o serie de facilităţi şi cu toate că erau nemulţumiţi, au rămas mulţi ani în acest program.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că intimatul-reclamant A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate de a asigura finanţarea lucrărilor şi de achita debitele restante, determinând, prin propriul său comportament, întârzieri în realizarea lucrărilor de construcţii şi blocarea acestora, instanţa de ignorând aceste aspecte şi documentele depuse la dosarul cauzei.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că acţiunile formulate de către beneficiari ai unor construcţii ce urmau a fi edificate în cartierul de locuinţe Henri Coandă împotriva autorităţilor responsabile de realizarea utilităţilor de infrastructură şi utilităţi, întemeiate pe răspunderea delictuală, au fost respinse.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta-pârâtă arată că instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina A.N.L. existenţa unui prejudiciu, pentru nepredarea la termen.

Recurenta-pârâtă arată că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Or, în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care Agenţia a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Recurenta-pârâtă expune aspecte de ordin teoretic cu privire la noţiunea de prejudiciu, condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, inclusiv în ceea ce priveşte prejudiciul suferit prin pierderea unei şanse, susţinând că, în speţă, nici în contractul de mandat, nici în convenţia nr. MM1909 nu s-a stipulat nicio clauză penală, tocmai în considerarea faptului că aceasta exista în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamant şi constructor.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conţine o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat. Prin urmare, având în vedere faptul că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs şi nici unul viitor cert, iar prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obţinut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piaţa liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauză.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că reclamanţii prin cererea de chemare în judecată au înţeles să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţa, ori folosinţa este un atribut al dreptului de proprietate, drept care în speţă nu a fost constituit, făcând trimitere la practica judiciară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează că este netemeinică şi nelegală pronunţarea unei soluţii care vizează valorificarea unui drept de proprietate neconstituit încă, deoarece se tinde la realizarea unui drept înainte de naşterea lui, de constatarea existenţei lui.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă, fixând termen, în şedinţă publică, la data de 9 decembrie 2020, pentru soluţionarea acestora.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţii-reclamanţi.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenţii a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.324 C. civ. de la 2009 privind actul juridic unilateral, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind contractul cu titlu oneros şi comutativ, ale art. 1.179 pct. 2 şi art. 1.186 privind consimţământul şi momentul încheierii contractului, ale art. 1.166, art. 1.171, art. 1.172, art. 1.173 privind interpretarea contractului, ale art. 1.399, art. 1.400 privind condiţia.

Înalta Curte constată că, în expunerea argumentelor, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit efectele juridice ale adresei nr. x/13.06.2008, expun pe larg situaţia de fapt şi fac trimitere la corespondenţa dintre părţi şi la susţinerile cuprinse în întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi tind, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De fapt, argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi reprezintă nemulţumirea acestora cu privire la respingerea pretenţiilor, aferente perioadei iulie 2008-mai 2008, vizând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenţii-reclamanţi.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Critica recurentei-pârâte nu poate fi reţinută.

Astfel cum reiese din considerentele instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea a reţinut că în primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 5778 din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă şi a fost respinsă acţiunea ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 327 din 22 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în complet de divergenţă, a fost anulată sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Curtea de apel a statuat că dreptul material la acţiune al reclamanţilor pentru pretenţiile solicitate prin capătul de cerere nr. x aferente perioadei menţionate în cuprinsul acestuia, nu este prescris.

Decizia civilă nr. 327 din 22 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă este definitivă, nefiind atacată cu recurs.

Aşadar, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune soluţionată prin decizia din apel a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care în ciclurile procesuale ulterioare, instanţele nu mai pot analiza această excepţie.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la răspunderea sa în temeiul contractului de mandat, la neîndeplinirea de către recurentul-reclamant a obligaţiilor contractuale asumate de a asigura finanţarea lucrărilor şi de achita debitele restante, determinând, prin propriul său comportament, întârzieri în realizarea lucrărilor de construcţii şi blocarea acestora, aprecierea greşită a instanţei de apel în sensul că acţiunile formulate de către beneficiari ai unor construcţii ce urmau a fi edificate în cartierul de locuinţe Henri Coandă împotriva autorităţilor responsabile de realizarea utilităţilor de infrastructură şi utilităţi, întemeiate pe răspunderea delictuală, au fost respinse şi la prejudiciul pretins de reclamanţi reprezintă aspecte de aspecte de netemeinicie.

Înalta Curte reţine că argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea acestor critici excedează cazurile de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a probelor administrate şi la cuantificarea prejudiciului prerins, toate fiind elemente de apreciere, nu de legalitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 727 din 18 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.