Exclusion of supplementary monetary nominalism clauses from abusive clause review in consumer loans under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2015 pe rolul Judecătoriei Buzău, secţia Civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. - Sucursala Buzău, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, clauză prevăzută în secţiunea 6 - Rambursarea - pct. 6.3 din contractul de credit nr. x/20.02.2008 şi eliminarea acesteia; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, 20 februarie 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor, respectiv individualizarea în RON a ratei lunare, pe care urmează împrumutatul să o achite, prin conversia valutară a creditului făcută la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimată în convenţie, în funcţie de soluţia dispusă de instanţă, faţă de primele capete ale acţiunii; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.076 CHF, achitat la data tragerii creditului, clauză prevăzută în contractul de credit la art. 1.3 lit. a); obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 21/1992, Directiva 93/13/CEE şi Directiva 87/102/CEE, Regulamentul BNR nr. 17/2012, Regulamentul BNR nr. 24/2011, Regulamentul BNR nr. 3/2007, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa naţională.

Judecătoria Buzău, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 12748 din 4 decembrie 2015, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut că instanţa a fost învestită cu o cerere evaluabilă în bani, însă evaluarea litigiului se face având la bază soldul principal şi cotaţia CHF afişată de BNR, din data înregistrării acţiunii.

Faţă de acest aspect, instanţa a constatat că valoarea contractului de credit era, la data de 25 mai 2015, în cuantum de 50.903 CHF, iar suma rămasă de restituit la această dată era de 50.903 CHF, echivalentul sumei de 218.787,43 RON, depăşind astfel valoarea de 200.000 RON, stabilită de art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.

Judecătoria Buzău, secţia Civilă a mai reţinut că obiectul litigiului îl reprezintă constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr. x/20.02.2008, care la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 12748/04.12.2015 avea un sold de 50.369,38 CHF, echivalentul sumei de 208.754 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 7 ianuarie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 8029/2016 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Buzău, ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut următoarele:

La momentul semnării convenţiei de credit, ca de altfel şi în prezent, nu era interzisă acordarea de credite în franci elveţieni.

Totodată, nu este ilicită deţinerea în portofoliu de către bancă a unei oferte de creditare precum cea acceptată de reclamanţii din prezenta cauză.

Este adevărat că pârâtei, în calitate de profesionist, îi revenea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorului asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă nu s-a probat faptul că acesta cunoştea, la momentul încheierii contractului, modul în care va evolua cursul valutar şi, cu bună ştiinţă, a ascuns această informaţie.

S-a mai reţinut că banca nu avea nicio obligaţie legală de a orienta decizia consumatorului către un anumit produs bancar, iar obligaţia de avertizare se referă doar la anumite riscuri care au consecinţe importante şi greu de anticipat pentru consumator.

Aşa-numitul "risc valutar" nu poate fi încadrat într-o astfel de categorie, întrucât fluctuaţia de curs se produce indiferent de monedă, iar faptul că este cunoscut de orice consumator, indiferent de nivelul de instruire.

Oricum, "riscul valutar" nu este suportat exclusiv de consumator, deoarece nici din partea băncilor nu poate exista o predictibilitate absolută asupra fluctuaţiei cursului, moneda CHF putându-se aprecia dar şi deprecia. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a constatat că nu se poate reţine reaua-credinţă a pârâtei.

De asemenea, s-a constatat că nu este îndeplinită în cauză nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece acesta trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia.

Ceea ce invocă reclamanţii este un aspect extrinsec, deprecierea monedei naţionale în raport cu o altă valută, eveniment asupra căreia pârâta nu avea posibilitatea de control.

Restituirea creditului în monedă străină nu pune consumatorul într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale din dreptul intern şi dacă nu ar fi existat o asemenea prevedere contractuală, întrucât dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 impun restituirea creditului în aceeaşi monedă.

Cu privire la comisionul de acordare tribunalul a reţinut că acesta a fost stabilit prin art. 1.3 lit. a) la suma fixă de 1.076 CHF şi s-a achitat la data tragerii creditului.

S-a arătat că reclamanţii au deţinut informaţia necesară privind întinderea obligaţiei de plată, iar limbajul care defineşte comisionul de acordare este accesibil, fără a avea caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanţii au formulat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 329 din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 8029/16.12.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.; apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi, în solidar, la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.451,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a apreciat apelul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

S-a reţinut, cu titlu prealabil, că la determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, criteriile avute în vedere sunt cele de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele dintre comercianţi şi consumatori (în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părţi), respectiv: 1) lipsa negocierii directe dintre consumator şi comerciant şi 2) dezechilibrul semnificativ în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, creat în detrimentul consumatorului şi cu încălcarea exigenţei de bună-credinţă, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a califica o clauză ca având caracter abuziv.

Totodată, Curtea a reţinut că sunt nerelevante criticile apelanţilor-reclamanţi, potrivit cărora clauzele criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nefiind prin urmare exceptate de la aprecierea eventualului lor caracter abuziv, în condiţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A observat că prima instanţă nu doar că nu a considerat că aceste clauze nu pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv, ci, mai mult, a analizat dacă fiecare dintre clauzele contestate îndeplineşte sau nu cerinţele pentru a fi considerată ca fiind abuzivă şi, în urma acestor verificări, s-a concluzionat că susţinerile reclamanţilor nu sunt întemeiate.

Curtea a apreciat ca neîntemeiate susţinerile apelanţilor privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prin referire la faptul că acest risc ar fi suportat exclusiv de către împrumutat, doar acesta fiind afectat în relaţia cu banca de diferenţele de schimb valutar.

În primul rând, s-a reţinut că debitorii înşişi (apelanţii D.) au solicitat acordarea unui credit în franci elveţieni, optând pentru această monedă deşi aveau şi posibilitatea de a solicita un credit în RON sau în altă monedă.

Prin urmare, se susţine, în mod neîntemeiat, prin motivele de apel că debitorii au avut doar impresia că au primit credit în franci elveţieni, această monedă nefiind deţinută de bancă la momentul creditării, astfel că francii nu au fost remişi fizic şi nici prin virament bancar debitorilor.

Aceasta, deoarece în urma încheierii contractului contestat apelanţilor-reclamanţi li s-a transferat în contul curent moneda CHF şi au putut să dispună liber de aceasta, iar faptul că nu au dorit retragerea sumei în numerar, ci au folosit-o în alt mod reprezintă o opţiune personală a apelanţilor, care nu poate fi imputată băncii.

Instanţa de apel a apreciat că este de notorietate incontestabilă pentru oricine că pentru orice monedă pot interveni variaţii de curs valutar, chiar semnificative, cu atât mai mult cu cât analiza se face la o perioadă mare de timp, cum a fost cea pentru care creditul a fost contractat (30 ani).

Aceste fluctuaţii de schimb depind de o multitudine de factori, pornind de la cei economici până la cei politici, factori care pot conduce atât la o scădere, cât şi la o creştere a cursului valutar faţă de cel de la momentul încheierii contractului.

Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că intimata-pârâtă nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, deoarece avea obligaţia de a explica clienţilor riscurile şi de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, câtă vreme evoluţia cursului CHF nu depinde în niciun fel de conduita băncii, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior.

Mai mult, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri nu doar că este un indicator al bunei-credinţe a băncii, ci şi exclude de plano cerinţa dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care fluctuaţiile pot profita, în egală măsură, atât băncii, cât şi consumatorului.

În speţă, nu se poate susţine că apelanţii-reclamanţi au fost determinaţi să contracteze creditul în moneda CHF, întrucât acest tip de credit li s-ar fi prezentat ca fiind o alternativă mai bună decât creditul în RON sau în euro şi ca un produs mai sigur, de vreme ce aceştia aveau posibilitatea să opteze pentru alte produse de creditare fie ale pârâtei, fie ale altor bănci, care să corespundă interesului lor.

Curtea a mai apreciat că nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutatului, faţă de împrejurarea că s-a acordat creditul în CHF, iar obligaţia de a rambursa ratele de credit este stipulată în aceeaşi monedă.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutate urmând să se facă la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, s-a reţinut că în materia contractelor încheiate de comercianţi cu consumatorii legiuitorul naţional şi cel european au urmărit să îi protejeze pe aceştia din urmă, dată fiind poziţia lor de inferioritate în primul rând din punct de vedere economic, şi să atenueze, în situaţia în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa prin hotărârea ce o pronunţă poate modifica contractul în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu la momentul încheierii contractului (curs care să fie valabil pe toată perioada derulării creditului) sau în sensul denominării în moneda naţională a plăţilor, astfel cum s-a solicitat.

Din analiza prevederilor Legii nr. 193/2000 reiese că, deşi formularea folosită de acest act normativ este improprie, sancţiunea care intervine în situaţia în care instanţa constată că în contract au fost stipulate clauze abuzive este nulitatea absolută (sancţiunea nulităţii fiind cea care operează în situaţia în care încheierea unui act juridic s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment).

Nulitatea absolută operează de principiu doar parţial, în ceea ce priveşte clauzele considerate ca fiind abuzive, însă numai în măsura în care acel contract îşi mai poate produce efectele după înlăturarea acelor clauze.

Nu există aşadar posibilitatea ca instanţa să intervină în contract, privit ca acordul de voinţă al părţilor, şi să modifice clauzele acestuia, ci doar aceea ca, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, să aplice sancţiunea anulării.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, Curtea a constatat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Reiese aşadar că prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi care prevăd, în esenţă, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, deoarece sunt în sensul prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat, în mod imperativ, teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat ferm opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13, care prevede că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în considerentul 13 al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

De altfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, s-a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Or, prevederile contractuale nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelanţilor-reclamanţi să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care creditul a fost pus la dispoziţie.

Pe cale de consecinţă, reiese că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi.

Faţă de cele anterior expuse, reţinând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contestate transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, că sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie a consumatorilor.

Cât priveşte referirile apelanţilor-reclamanţi la dispoziţiile art. 1579 din C. civ. de la 1864 şi, în special, la cele ale alin. (3) din acest articol, Curtea a constatat că nu sunt aplicabile în cauză, câtă vreme alin. (3) are în vedere situaţia împrumutului în monede de aur ori argint, ceea ce nu e cazul în speţă.

De asemenea, instanţa de apel a considerat că Tribunalul Bucureşti a respins, în mod corect, cererile de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare şi de restituire a sumei încasate cu acest titlu.

Astfel, s-a reţinut că la art. 1.3 lit. a) din contractul încheiat între părţi s-a prevăzut că pârâta percepe un comision de acordare de 1.076 CHF, care se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat.

Curtea a apreciat că modalitatea de redactare a clauzei de mai sus este neechivocă, fiind clar indicată suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate. În plus, nu se pot reţine argumente întemeiate pentru a se aprecia lipsa de claritate a acestei clauze.

Ca urmare, nu se poate susţine teza unui comportament ilicit al băncii, întrucât din cuprinsul contractului reiese cuantumul comisionului de acordare.

De asemenea, Curtea a constatat că prevederile contractuale prin care s-a instituit acest comision au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic şi nu conţin termeni echivoci care să reflecte o rea-credinţă din partea băncii.

Aceasta, deoarece prevederile contractuale contestate sunt cât se poate de clare şi inteligibile, iar termenul de "acordare" face parte din vocabularul de bază al limbii române şi înţelesul său este cunoscut de orice vorbitor al limbii române, astfel că nu este necesară explicitarea suplimentară. Mai mult, din simpla lecturare a clauzei respective este uşor de înţeles de către orice consumator că prin semnarea contractului îşi asumă şi obligaţia de plată a comisionului.

Din modalitatea de redactare a contractului rezultă raţiunea perceperii acestuia, respectiv verificarea bonităţii clientului şi a efectuării de operaţiuni în scopul acordării creditului, aceste prestaţii putând fi considerate în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţiale şi caracterizează contractul.

Contraprestaţia băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract. Astfel cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noţiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii acestui comision rezultă contraprestaţia băncii, chiar dacă noţiunea de acordare a creditului nu a fost definită expres în cuprinsul convenţiei.

Acest comision face parte din costul creditului şi este parte integrantă din categoria de obligaţii asumată de împrumutaţi pentru a li se pune la dispoziţie suma respectivă de bani, astfel încât Curtea a constatat că prevederile din contractul de credit a căror nulitate se invocă nu creează niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind abuzive. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre procurarea unor avantaje excesive pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea sa.

Împotriva deciziei civile nr. 329 din 13 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 11 mai 2018.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.076 CHF din suma împrumutată, recurenţii au susţinut că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei transparenţei.

Recurenţii consideră că dezechilibrul juridic este evident, avându-se în vedere faptul că la data încheierii contractului nu exista nicio prevedere legală care să permită profesionistului perceperea comisionului de acordare.

Perceperea comisionului de acordare de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 din C. civ. de la 1864.

Din interpretarea conţinutului clauzei contractuale privind comisionul de acordare de 2,00%, achitat la data tragerii creditului din limita creditului, se poate observa că banca pârâtă nu a definit în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziţia debitorilor prin perceprea unor sume cu titlu de comision de acordare.

Nerespectarea exigenţelor bunei-credinţe din partea băncii derivă din faptul că acest comision a fost stabilit în forma unui procent din valoarea totală a creditului, deşi indiferent de valoarea acestuia volumul de muncă care presupune verificarea cererilor de acordare a creditelor este acelaşi, astfel că nu se justifică perceperea unor comisioane diferite.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene obligaţia de transparenţă fiind strâns legată de obligaţia de informare.

Recurenţii-reclamanţi susţin că pârâta a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului.

S-a arătat că, în cauză, comisionul perceput nu a fost definit expres în niciuna dintre clauzele contractului de credit.

În opinia recurenţilor, perceperea de către bancă a acestui comision doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este nejustificată, avându-se în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 comisionul de acordare este unul abuziv, atâta timp cât obligaţia de a verifica dacă o cerere întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel care impune verificările respective.

Recurenţii apreciază că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului cât timp consumatorii care contractează acelaşi tip de credit, în cadrul aceleiaşi instituţii, dar pentru o altă sumă, se află într-o situaţie identică.

Comisioanele nu fac parte din noţiunea de preţ al contractului, motiv pentru care, reclamanţii au menţionat că nu pot fi de acord cu raţionamentul juridic din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că acele comisioane de acordare şi de administrare sunt legate de obiectul principal al contractului.

În accepţiunea reclamanţilor, comisionul contestat prin cererea de chemare în judecată se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, avându-se în vedere că acestea nu sunt suficient de clare, nu sunt exprimate într-un limbaj inteligibil şi dă posibilitatea pârâtei să interpreteze în interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Autorii căii de atac au solicitat să se ţină seama de faptul că într-un contract de credit, prestaţia caracterisitică a împrumutatului este aceea de a rambursa ratele lunare de credit, la care se adaugă preţul creditului, adică dobânda.

Prin urmare, comisionul de acordare nu poate fi apreciat ca intrând în sfera obiectului principal al contractului, ci constituie un cost diferit de împrumutul acordat şi dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului.

Recurenţii au relevat faptul că prestaţiile referitoare la comisionul de acordare nu sunt esenţiale pentru un contract de credit bancar, de vreme ce nu toate băncile percep un asemenea comision de acordare, astfel de convenţii putând să existe şi în lipsa unor clauze prin care se stabilesc aceste tipuri de prestaţii.

Având în vedere echivocul ce caracterizează clauza privind comisionul de acordare, determinat de lipsa de transparenţă cu privire la prestaţia băncii în schimbul acestuia, recurenţii au conchis în sensul că nu poate fi reţinută de către instanţă ca fiind suplinită condiţia referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate.

O altă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţa de prim control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar doar sub un singur aspect şi anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate.

Au arătat că este fără echivoc caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/2017 (punctul 37).

Recurenţii apreciază că principiul nominalismului, aşa cum este reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate şi că în interpretarea art. 1578 din codul anterior menţionat trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

În ceea ce priveşte contractele de credit, recurenţii consideră că poate fi vorba despre ipoteza nominalismului dacă suma împrumutată a fost deblocată efectiv în moneda creditului, prevăzându-se şi că obligaţiile împrumutului vor fi îndeplinite în aceeaşi monedă.

Instanţa de apel a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă forma principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme, excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, în opinia recurenţilor-reclamanţi, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

În raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică cu prevalenţă normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Chestiunea clauzelor abuzive se manifestă, în mod preferenţial, în categoria contractelor de consum. În acest domeniu, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu prevederile Codului consumului şi numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigenţele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislaţiei speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispoziţiile din dreptul comun să servească drept reper în situaţiile în care legea specială nu conţine statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislaţiei speciale sunt:

a) lipsa negocierii;

b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului;

c) încălcarea exigenţelor bunei-credinţe;

d) toate celelalte circumstanţe relevante (natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toate circumstanţele care au determinat încheierea contractului şi anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înţeleagă natura reală a tranzacţiei).

Instanţa avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În materia dreptului consumului, obligaţia de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligaţiilor legale explicite.

Obligaţia generală de bună-credinţă are o semnificaţie având o greutate însemnată în raporturile dintre profesionişti şi consumatori, iar obligaţia ce incumbă profesionistului, potrivit legii speciale, justifică "exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control/cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice".

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că acea clauză de indexare, care vizează strict moneda de plată, este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce priveşte moneda de cont - valuta, excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 îşi mai pot găsi utilitatea juridică în prezent, faţă de împrejurarea că textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale preţioase, iar în speţă este vorba de o monedă discreţionară.

Din considerentele hotărârii pronunţate în Cauza Andriciuc rezultă că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului, obligaţie conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului.

În accepţiunea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, transparenţa în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecinţele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar şi predicţii legate de volatilitatea cursului.

Or, predicţiile legate de volatilitatea cursului ţin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist, aşa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-şi păstreze proporţia agreată de părţi pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicţiile avute în vedere.

Consumatorul trebuie să cunoască şi să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obţine veniturile curente. Numai în aceste condiţii o clauză referitoare la riscul valutar în ce priveşte moneda de plată ar putea fi calificată drept clară şi inteligibilă.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut faptul că pârâta avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele şi inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanţatorului de a estima la data încheierii convenţiei dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Valorizarea judiciară a obligaţiei împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut.

În acest sens, s-a arătat că nu este echitabil ori moral ca din jocul fluctuaţiei monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestaţiei sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilităţii consumatorului a rămas neschimbată.

Recurenţii consideră că atâta timp cât nu este vorba de un risc natural asumat şi nici de un risc convenţional care să fi fost constituit, în mod legal, în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenţia judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanţele date, fixarea valorii obligaţiei exprimate în valută, pe toată durata contractului în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicţie la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare şi a valorii finale a obligaţiei. Acest factor i-a permis debitorului să evalueze limitele maxime ale resurselor financiare pe care va trebui să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în monedă străină pentru achitarea ratelor de credit şi stingerea împrumutului.

Deşi convenţia de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea pretenţiilor este admisibilă şi nu reprezintă o excepţie de la efectul retroactiv şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale anterior denunţate ca fiind abuzive, instanţa de judecată are obligaţia de a dispune şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca fiind o plată nedatorată.

Faptul că recurenţii-reclamanţi şi-au asumat obligaţia de a restitui creditul în rate, conform graficului de rambursare, nu înlătură obligaţia de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Faţă de aceste argumente, recurenţii au solicitat admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării pe fond a cererii de apel, să se admită apelul sub toate capetele de cerere, cu consecinţa constatării ca fiind întrunite cumulativ condiţiile implementate de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a arătat că reclamanţii au acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele acestuia fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanţa naţională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cu privire la care s-a solicitat să se constate că au un asemenea caracter, recurenţii-reclamanţi au solicitat instanţei să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 25 iunie 2018 intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la data introducerii acţiunii şi valoarea litigiului, sub 1.000.000 RON. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, arătând că au fost aplicate, în mod corect, normele de drept material.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 19 martie 2019, cu citarea părţilor.

La data de 12 martie 2019 recurenţii-reclamanţi au formulat o cerere de suspendare a judecăţii cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se află înregistrată cauza C-81/19.

Prin încheierea de la termenul din 19 martie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, termen la care intimata-pârâtă a depus înscrisuri referitoare la schimbarea denumirii şi întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluţia din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, nu poate fi primită.

Clauza inserată la art. 1.3 lit. a) din contract are următorul conţinut:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: a) comisionul de acordare 1076 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat".

Analiza caracterului abuziv al acestei clauze a fost realizată de către instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifice, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzei contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al hotărârii din 3 octombrie 2019, pronunţată în Cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss), în care s-a reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în cauza anterior menţionată, că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În speţă, instanţa de prim control judiciar a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a argumentat, în mod corect, că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului, coroborată cu data exigibilităţii, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, de vreme ce s-a ajuns la perfectarea contractului de credit.

Astfel, critica recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condiţiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutatul are obligaţia de a-l achita, fără a fi indicat şi motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere, nu este fondată.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, nu se poate considera că împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru evident şi contrar bunei-credinţe, în defavoarea sa, prin plata acestui comision.

În ceea priveşte clauzele contractuale privind riscul valutar instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţi au redat, în sprijinul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., critici ce pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greşită a deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, aşa cum a fost explicitat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanţa europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv.

Recurenţii susţin că textul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la clauze care sunt expresia unei norme imperative, obligatorii. Cum atât doctrina clasică, cât şi cea contemporană consfinţesc valoarea supletivă a art. 1578 din C. civ. de la 1864, concluzia care se impune, în opinia recurenţilor, este aceea că prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în economia cauzei. Instanţa ar fi trebuit să continue analiza, revenindu-i sarcina de a verifica în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, iar apoi să determine eventualele cerinţe de lipsă de claritate şi să analizeze pe fond îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuţie.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit nr. x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 20 februarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru motivul că acele clauze intitulate de aceştia "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Recurenţii au mai invocat faptul că nu au fost informaţi cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune contractarea unui împrumut în moneda CHF şi că este vorba despre un contract de adeziune, neavând posibilitatea de a negocia clauzele contractuale.

Înalta Curte constată că asemenea susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 329 din 13 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.