Abusive unilaterality in variable-interest bank margin clauses; exclusion of currency-risk repayment obligations from unfair clause review under suppletory civil code norms.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 aprilie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. România S.A., constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la secţiunea 1, art. 1.2 şi art. 1.3 lit. a) precum şi la secţiunea 5, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x, obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui LIBOR şi la marja fixă de 4,3 puncte procentuale a băncii, la data încheierii contractului de credit, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv, cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2.179,2 RON şi a sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, constatarea caracterului abuziv al cauzei de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 15812/2015 din 15 septembrie 2015, a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta C. România S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la data de 10 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La termenul de judecată din 19 februarie 2016 reclamanţii au depus precizări cu privire la temeiul juridic, valoarea obiectului cererii şi modul de calcul.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2660 din 28 aprilie 2016, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. România S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi nul absolut al clauzelor art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit încheiat între părţi în ceea ce priveşte menţiunile "dobânda se poate modifica ... conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, potrivit deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) şi "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4. teza a II-a); s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată şi, în consecinţă, reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 3.719,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008 încheiat între părţi în ceea ce priveşte menţiunile:

"dobânda se poate modifica conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) şi "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a), reţinând că aceste clauze nu au fost negociate de părţi, ci au fost preformulate de bancă.

S-a arătat că banca nu a răsturnat prezumţia relativă a lipsei negocierii instituită prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Împrejurarea că, anterior semnării contractului de credit, pârâta le-ar fi furnizat reclamanţilor forma contractului de credit şi că aceştia au avut posibilitatea să ia cunoştinţă de condiţiile contractului, nu demonstrează în mod indubitabil că aceştia au avut posibilitatea să le negocieze în mod concret.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la lipsa negocierii, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileşte că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

În vederea asigurării unei protecţii adecvate a consumatorilor, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie prezumţia lipsei negocierii în situaţia în care clauza a fost redactată în prealabil.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumţie relativă de lipsă a negocierii directe în ipoteza în care o anumită clauză sau anumite clauze au fost negociate individual, însă din ansamblul clauzelor rezultă că, în mod unilateral, a fost prestabilit contractul de către comerciant. Atunci când comerciantul pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul îi revine sarcina probei.

Prima instanţă nu a împărtăşit opinia pârâtei, în sensul că nu ar putea forma obiectul cercetării din perspectiva caracterului abuziv clauzele inserate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contract.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Finalitatea acestei reglementări constă în evitarea utilizării de către consumatori a legislaţiei clauzelor abuzive pentru a contesta preţul convenit cu un profesionist pentru un bun sau un serviciu determinat, cât şi pentru împiedicarea ocolirii restricţiilor fixate de textele privind leziunea.

Din interpretarea textului anterior menţionat, se observă că acesta permite analizarea obiectului principal al contractului sau a clauzelor referitoare la preţ şi plată, în aprecierea justeţei altor cerinţe, pentru a se putea îndeplini raţiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorilor.

O cerinţă primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la exprimarea clară şi inteligibilă. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea pronunţată în cauza C-484/08, că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată de art. 4 alin. (2) din Directivă se aplică numai în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize in concreto, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.

Or, clauzele inserate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contract, nu au fost exprimate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al acestora.

Tribunalul a reţinut că prevederile contractuale analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, întrucât prin acestea i se conferă băncii un drept discreţionar, în lipsa unor motive întemeiate pe elemente de natură obiectivă, să modifice în mod unilateral cuantumul dobânzii.

Astfel, menţiunile "dobânda se poate modifica … conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda, în consecinţă, în orice moment potrivit deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a), "în cazul în care banca modifică marja conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a) relevă posibilitatea ca banca să modifice dobânda (inclusiv marja ce reprezintă o componentă a dobânzii) numai prin exprimarea voinţei sale, în raport de interesele sale financiare, şi în lipsa unui criteriu obiectiv şi verificabil.

Au fost avute în vedere prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, în condiţiile în care nu a fost prevăzut în contract niciun criteriu în raport de care poate varia marja băncii.

Tribunalul nu a contestat dreptul băncii de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă acest drept poate fi exercitat numai cu respectarea dispoziţiilor imperative din materia dreptului consumatorilor.

Nu au fost reţinute argumentele expuse de pârâtă, în sensul că majorarea marjei s-ar fi datorat modificării condiţiilor pieţei, a costurilor de finanţare şi a costurilor cu rezervele minime obligatorii, întrucât aceste motive nu sunt clare şi verificabile şi nici nu au fost stipulate în contract.

S-a reţinut că reclamanţii au invocat şi prevederile art. 9 indice 3 lit. G) din Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 174/19.11.2008. Din această perspectivă, s-a constatat că O.U.G. nr. 174/19.11.2008 nu conţine nicio dispoziţie din care să rezulte că acest act normativ s-ar aplica şi contractelor încheiate anterior, rezultând astfel că trebuie să se alinieze dispoziţiilor acestei legi doar contractele ce se vor încheia după data intrării ei în vigoare.

Întrucât Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 174/19.11.2008 a intrat în vigoare la data de 27 decembrie 2008, iar contractul de credit dedus judecăţii în prezentul dosar a fost încheiat anterior, respectiv la 10 ianuarie 2008, reiese că acesta nu intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 174/19.11.2008.

Tribunalul a mai reţinut că în situaţia în care legiuitorul a dorit modificarea contractelor în curs de executare, a prevăzut în mod expres acest lucru. Aceasta este situaţia O.U.G. nr. 50/2010 care, în varianta iniţială, a prevăzut la art. 95 alin. (1) că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă.

Ulterior, legiuitorul a intervenit şi în cazul acestui act normativ, art. 95 alin. (1) fiind modificat prin Legea nr. 288/2010, în sensul că prevederile ordonanţei de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia, cu excepţia dispoziţiilor art. 371 şi ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ale art. 50-55, art. 56 alin. (2), art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.

Aşadar, în lipsa unor dispoziţii exprese ale legii, tribunalul a apreciat că prevederile O.U.G. nr. 174/2008 nu sunt aplicabile contractelor în curs de derulare, acestea fiind guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor, conform art. 1 din C. civ. de la 1864 care prevede că legea dispune numai pentru viitor.

Desigur, nimic nu împiedică părţile unui contract ca, în considerarea dispoziţiilor unui act normativ nou, să alinieze dispoziţiile contractuale la acesta, prin încheierea unui act adiţional, în temeiul principiului libertăţii contractuale. Însă, în lipsa unui astfel de acord al părţilor, tribunalul a concluzionat în sensul că instanţa de judecată nu are căderea să modifice clauzele contractuale, la solicitarea unei singure părţi, fără ca o dispoziţie legală să o legitimeze să procedeze în acest mod.

Tribunalul Bucureşti a constatat că nu are caracter abuziv clauza inserată la art. 1.2 din contractul de credit analizat,.

Astfel, prin clauza prevăzută la art. 1.2 din contractul de credit s-a stabilit că limita creditului acordat este de 108.960 CHF, că dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, că indicele de referinţă este LIBOR la 3 luni, că marja este de 4,3 puncte procentuale pe an, variabilă, că dobânda pentru primele 6 luni este de 0% puncte procentuale pe an şi este promoţională, că dobânda începând cu a şaptea lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii, că durata creditului este de 20 ani, numărul iniţial de rate lunare fiind de 240, iar perioada de graţie 42, calitatea de asigurat revenind reclamantei A..

Instanţa a observat că prin această clauză s-a stabilit, în esenţă, caracterul variabil al dobânzii şi că aceasta va fi calculată în raport de două elemente (ambele variabile): indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja băncii.

Caracterul variabil al dobânzii prin prisma fluctuaţiei celor două elemente componente (indicele de referinţă LIBOR şi marja băncii) este clar exprimat în contract şi a fost acceptat de reclamanţi prin semnarea contractului de credit.

Prevederile contractuale analizate au fost inserate în contract în scopul informării împrumutaţilor cu privire la caracterul variabil al dobânzii sub aspectul ambelor componente ale sale, nicio dispoziţie legală în vigoare la momentul încheierii contractelor neinterzicând băncii să prevadă o dobândă variabilă care să includă o marjă a băncii cu caracter fluctuant.

Prin clauza inserată la art. 1.2 din contract nu s-a acordat în favoarea băncii un drept discreţionar privind modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii. Posibilitatea băncii de a modifica, în mod unilateral, dobânda a fost reglementată prin clauzele prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.4, acestea din urmă fiind constatate drept abuzive sub acest aspect, astfel cum rezultă din considerentele expuse anterior.

Clauza inserată la art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare nu are un caracter abuziv, întrucât a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil.

În raport de elementele oferite prin clauza menţionată, având în vedere şi denumirea acestui comision, tribunalul a reţinut că la momentul încheierii contractului consumatorul a avut posibilitatea de a determina cu exactitate valoarea totală a comisionului de acordare pe parcursul întregii perioade de creditare, cât şi reprezentarea efectelor pe care obligaţia de plată a acestui comision le produce în patrimoniul său.

Modalitatea de determinare a acestui comision a fost indicată în mod expres în contract, fiind menţionat cuantumul exact al acestuia (2179,2 CHF).

În acelaşi timp, perceperea acestui comision îşi găseşte justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de pârâtă, anterior perfectării contractului de credit, pentru verificările ce se impuneau a fi făcute în considerarea sumei importante împrumutate şi a perioadei îndelungate de derulare a contractului de credit (240 de luni), pentru procesul de analiză a documentaţiei de credit şi a bonităţii, probele administrate în cauză nefiind apte a evidenţia o lipsă a contraprestaţiei din partea creditoarei.

Reclamanţii nu au exprimat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, argumente pertinente care să contureze lipsa de claritate a clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului de credit, fiind privit, la momentul încheierii contractului de credit, ca un element esenţial, drept o prestaţie cu un caracter important, astfel cum rezultă din modul de redactare a clauzelor contractuale.

Prima instanţă a apreciat că, pentru a determina obiectul principal al unui contract, trebuie să se aibă în vedere natura sa juridică. Contractul de credit nu se confundă cu contractul de împrumut şi se delimitează de acesta din urmă prin aceea că beneficiază de un conţinut mai complex care nu poate fi restrâns numai la acordarea unei sume cu titlu de împrumut şi la obligaţia restituirii sumei împrumutate împreună cu dobânda convenită.

Obiectul principal al contractului de credit cuprinde şi alte prestaţii care au fost identificate ca fiind esenţiale de către părţile contractante în considerarea unei strânse legături cu punerea la dispoziţie a creditului. Acordarea unui credit implică anumite costuri, cheltuieli pe care creditorul le suportă, dar şi prestarea de către creditor a unor servicii care sunt în legătură cu punerea la dispoziţie a sumei de bani împrumutate.

Tribunalul a observat, totodată, că nu există o disproporţie vădită între drepturile şi obligaţiile părţilor, comisionul de acordare neavând o valoare disproporţionat de mare în raport cu costurile activităţilor desfăşurate de bancă pentru procesul de întocmire şi aprobare a documentaţiei de credit.

În considerarea celor expuse, s-a concluzionat în sensul că nu are un caracter abuziv clauza analizată, neimpunându-se, prin urmare, nici aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi nici restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, aceste capete de cerere fiind neîntemeiate.

Capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui LIBOR şi la marja fixă de 4,3 puncte procentuale a băncii de la data încheierii contractului de credit şi la obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară au fost respinse, ca neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

Prin aceste capete de cerere reclamanţii urmăresc recalcularea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi până la momentul formulării cererii potrivit formulei LIBOR 3 M (indice variabil) + marja băncii de la data încheierii contractului de credit de 4,3 puncte procentuale conform dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi restituirea diferenţei dintre sumele percepute de bancă cu titlu de dobândă şi sumele reprezentând dobânda calculată după formula anterior menţionată.

În raport de prevederile Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată de consumator (deci, nu în temeiul dispoziţiilor art. 8-13 din acest act normativ) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute numai asupra condiţiilor de valabilitate ale contractului, instanţa neputându-se substitui voinţei părţilor pentru a stabili o altă rată de dobânzii.

S-a arătat că instanţa de judecată are numai posibilitatea de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi, în raport de prevederile art. 6 şi art. 7, fie se derulează contractele în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzelor abuzive acesta mai poate continua, fie, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune-interese dacă este cazul).

De asemenea, s-a reţinut că instanţa de judecată nu poate să suplinească acordul de voinţă al părţilor şi să oblige o parte împotriva voinţei sale să accepte o formulă de calcul a dobânzii agreate numai de cealaltă parte, atât timp cât părţile au stabilit caracterul variabil al marjei.

În ceea ce priveşte temeiul juridic invocat de reclamanţi, respectiv art. 37 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 50/2010, tribunalul a reţinut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepţii, printre care nu se numără şi articolul menţionat.

Faţă de cele arătate şi, având în vedere caracterul accesoriu, tribunalul a reţinut că este neîntemeiat şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară.

Prin celelalte capete de cerere reclamanţii au invocat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminare acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Prin precizările depuse la termenul din 19 februarie 2016, reclamanţii au arătat că solicită să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.4, urmând să se aibă în vedere şi faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF.

Prima instanţă a constatat că art. 5.4 din contractul de credit nu se referă la riscul valutar sau la moneda în care trebuie executată obligaţia de rambursare, ci cuprinde reglementări convenţionale cu privire la dobândă.

În opinia tribunalului, nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.

Pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanţa trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care, în speţă, constă în acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preţ.

Dezechilibrul semnificativ nu se poate reţine atât timp cât în susţinerea acestui dezechilibru, reclamanţii nu invocă niciun argument concret şi convingător cu privire la clauzele contractuale contestate.

Banca nu i-a plasat pe consumatori într-o poziţie inferioară celei reglementate prin lege, atât timp cât C. civ. de la 1864 consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia. Nu poate fi reţinut un dezechilibru cauzat de moneda în care a fost acordat creditul, de vreme ce rambursarea trebuie efectuată în aceeaşi monedă. Nu există nicio dovadă că banca a prezentat francul elveţian ca fiind cea mai stabilă monedă. Totodată, la momentul acordării creditului, această monedă se bucura de stabilitate şi nu există nicio dovadă că acordarea de credite în CHF a determinat consecinţele patrimoniale invocate în cerere.

Reaua-credinţă a băncii nu este dovedită şi nici nu rezultă din simpla acordare a creditului în moneda CHF. Banca nu se putea aştepta, în mod rezonabil, să obţină un profit uriaş din variaţia cursului valutar, deoarece nu a anticipat valorizarea monedei CHF. Mai mult, o asemenea valorizare creşte riscul de neplată a ratelor din partea împrumutaţilor cu consecinţe economice devastatoare asupra băncilor. În atare condiţii, tribunalul a reţinut că nu este fundamentată temeinic teza reclamanţilor privind reaua-credinţă a pârâtei.

Acordarea unui credit în valută nu reprezintă o condiţie contractuală despre care reclamanţii nu au avut posibilitatea să ia cunoştinţă.

Informaţiile puse la dispoziţia reclamanţilor la data încheierii contractului au fost corecte, complete şi precise, astfel cum rezultă din clauzele contestate.

Din cuprinsul clauzei inserate la art. 6.3, s-a observat că operaţiunea de rambursare a creditului trebuie executată în moneda CHF, împrumutatul asumându-şi obligaţia ca rambursarea sumelor împrumutate să se facă în valuta prevăzută în graficul de rambursare. În mod corespunzător, la momentul încheierii contractului, pârâta a creditat contul curent al împrumutatului în valuta creditului.

În acest context, reclamanţii nu pot susţine, în mod pertinent, că nu au înţeles consecinţele patrimoniale ale obligaţiei de rambursare asumate contractual.

Cu prioritate, tribunalul a subliniat că evoluţia accentuată a cursului valutar nu a fost un element cunoscut de pârâtă la data încheierii contractului, pentru a se putea reţine că aceasta a inserat cu rea-credinţă clauzele privind rambursarea creditului.

De asemenea, nu există nicio dovadă că banca a ales creditul în CHF pentru că a avut reprezentarea că, de fapt, cursul de schimb ar fi unul stabil. Creditul era avantajos datorită dobânzii, mult redusă, în raport cu creditele în euro sau în RON. La nivelul anului 2016, vorbind de evoluţia cursului valutar se poate afirma că moneda CHF putea suferi şi o depreciere, astfel încât, în mod speculativ, susţin reclamanţii că banca a încurajat creditul în CHF prefigurând valorizarea acestei monede. Creditul în CHF a reprezentat un produs bancar profitabil şi a fost promovat ca atare. Totodată, o înţelegere anticoncurenţială între băncile din România nu a fost probată.

Dacă se pretinde că banca a acţionat speculativ, acelaşi lucru se poate susţine şi despre reclamanţi, întrucât, deşi obţineau venituri în RON, au optat pentru o monedă ale cărei caracteristici nu le erau cunoscute.

În opinia tribunalului, se poate afirma că reclamanţii au ignorat posibilitatea valorizării CHF, iar această împrejurare nu constituie temei pentru declararea unei clauze contractuale ca fiind abuzivă. Cunoscând noţiunea de risc valutar reclamanţii au acceptat, implicit, valorizarea CHF, dar au ignorat această împrejurare, fiind conştienţi de faptul că, aşa cum există un risc de pierdere (suportarea unui curs valutar superior celui de la data încheierii contractului), există şi posibilitatea unui câştig (menţinerea cursului valutar la un nivel rezonabil şi plata unei dobânzi inferioare celei percepute pentru credite în RON sau euro).

Este adevărat că, prin edictarea normelor de protecţie a consumatorului, s-a urmărit protejarea acestuia, întrucât se află într-o stare de inferioritate faţă de comerciant, dar nu s-a dorit ignorarea unui acord de voinţă prin care una din părţi îşi asumă riscul valutar.

S-a observat că obiectul împrumutului l-a constituit o sumă ce a fost exprimată în franci elveţieni (CHF).

Tribunalul a constatat că, în măsura în care contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, sunt aplicabile prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, suportarea şi de către împrumutat a riscului valutar fiind o aplicare convenţională a acestui principiu.

În raport de aceste aspecte, s-a reţinut că nu a fost demonstrată în cauză existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind conturată, prin probele administrate în cauză, nici reaua-credinţă a băncii, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acelaşi timp, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au prezentat nicio dovadă în sensul că alegerea unui credit în moneda CHF a fost determinată în mod substanţial de încrederea acestora în stabilitatea cursului de schimb. În consecinţă, optând pentru un credit în această monedă (CHF), reclamanţii au acceptat posibilitatea variaţiei cursului valutar.

În măsura în care au contractat un credit într-o monedă străină, reclamanţii au acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia de curs valutar. Caracterul variabil al cursului valutar, reprezintă un aspect previzibil, asupra căruia nu era necesară o informare specială.

Tribunalul a subliniat, totodată, că valoarea împrumutului şi moneda în care s-a acordat creditul au fost elemente negociate de părţi.

În cauză, nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. astfel, s-a arătat că cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ trebuie verificată în raport de momentul încheierii contractului or, reclamanţii invocă un aspect care s-a manifestat ulterior, respectiv deprecierea monedei naţionale, fenomen asupra căruia nu s-a demonstrat că pârâta a avut control.

Din modul de formulare a clauzelor contractuale nu reiese că riscul valutar a fost stabilit exclusiv în sarcina consumatorului. În opinia tribunalului, riscul este în sarcina ambelor părţi, în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei în care a fost acordat împrumutul în raport de moneda naţională. Împrejurarea că pentru o perioadă de timp, fluctuaţia cursului valutar nu a fost favorabilă reclamanţilor, nu poate conduce spre concluzia existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. În cazul în care ar fi avut loc o apreciere a leului în raport cu francul elveţian, riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

Obligaţia de restituire a împrumutului are un caracter determinat prin raportare la moneda care a făcut obiectul convenţiei părţilor, neavând relevanţă, pentru calificarea unui contract ca fiind comutativ, împrejurarea variaţiei cursului de schimb al acestei monede.

Hotărârea pronunţată în cauza Kasler (C-26/13) nu priveşte chestiunea riscului valutar, ci are în vedere situaţia în care acordarea împrumutului s-a făcut în moneda naţională, dar în funcţie de valoarea CHF aplicabilă de bancă în ziua anterioară scadenţei.

Tribunalul Bucureşti a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, solicitările de la punctul 4 al petitului cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi la eliminarea acesteia, fiind neîntemeiate.

Reclamanţii au mai invocat prevederile Normei BNR nr. 17/2003, susţinând că acestea exclud asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, însă prima instanţă a apreciat aceste susţineri ca nefondate, întrucât normele respective se referă la organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit.

În ceea ce priveşte aplicarea teoriei impreviziunii, tribunalul a reţinut, sub un prim aspect, că sunt incidente în cauză prevederile C. civ. de la 1864, contractul încheiat între părţi fiind perfectat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ.. S-a apreciat că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii având în vedere principiul nominalismului monetar, împrejurarea că reclamanţii şi-au asumat în mod liber şi conştient riscul valutar şi inexistenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum s-a demonstrat anterior. Atât timp cât împrumutatul a ales să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obţinea veniturile, acesta şi-a asumat riscul valutar.

Capătul de cerere referitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor a fost apreciat ca fiind neîntemeiat.

Astfel, s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni valută", care se pot efectua şi în valută. În privinţa acordării de credite în valută şi încasării ratelor de credit sunt incidente prevederile art. 2 şi art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Litera d) din anexa nr. 2 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 reglementează o excepţie de la regula instituită în cuprinsul art. 3 alin. (1) din Regulament, excepţie care se referă la persoanele fizice, juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni stipulate de prevederi legale exprese. Regulamentul BNR nr. 3/2007, prin prevederile art. 2, art. 4 alin. (2) şi art. 4 indice 4, reglementează posibilitatea acordării creditelor în valută, referindu-se la noţiunea de risc valutar, care implică, în mod evident, restituirea creditelor în valuta acordată.

S-a reţinut că instanţa de judecată nu poate dispune modificarea monedei creditului, întrucât aceasta ar avea ca efect o novaţie prin schimbarea obiectului care nu poate fi realizată decât prin manifestarea de voinţă a părţilor contractante.

Atât timp cât clauza contractuală referitoare la efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul nu este abuzivă, principiul forţei obligatorii a convenţiilor, reglementat prin dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, rămâne aplicabil, cu consecinţa netemeiniciei solicitării reclamanţilor privind denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Reclamanţii A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. De asemenea, reclamanţii au solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.719,82 RON, la plata cărora au fost obligaţi, în solidar.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi pârâta C. România S.A., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1558 A din 5 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2660/28.04.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.; s-a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. România S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată, în parte, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială şi a clauzelor cuprinse în art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei băncii; pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor sumele de bani încasate în plus, cu titlu de dobândă contractuală, în temeiul clauzelor constatate abuzive, pentru intervalul de timp cuprins între 21 mai 2009 - 19 septembrie 2010; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate; s-au respins ca neîntemeiate cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului şi de motivele invocate de apelanţii-reclamanţi A. şi B., Curtea a constatat că apelul declarat de către aceştia este fondat, pentru următoarele considerente:

S-a reţinut că apelanţii-reclamanţi au încheiat un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. De altfel, prima instanţă a reţinut, în mod corect, aplicarea acestor dispoziţii legale speciale stipulate în protejarea intereselor consumatorilor şi caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părţi, atât timp cât banca pârâtă nu a administrat dovezi în sensul că ar fi acordat reclamanţilor, cel puţin, posibilitatea de a negocia clauzele contestate, astfel că prezumţia legală de nenegociere nu a fost răsturnată.

Raportat la motivele de apel invocate, procedând la analizarea clauzelor contestate de apelanţii-reclamanţi ca fiind abuzive, Curtea a constatat că o parte dintre acestea se înscriu în cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi că sunt întemeiate criticile privitoare la caracterul abuziv al clauzelor vizând variabilitatea marjei băncii pentru calcularea ratei dobânzii.

Prima critică formulată de către apelanţii-reclamanţi se referă la caracterul variabil al dobânzii contractuale. Sub acest aspect, este important de reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008.

Conform acestor clauze contractuale, în convenţia de credit s-a stipulat că împrumutul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar formula de calcul al acesteia se determină în raport de indicele de referinţă şi de marja băncii, ambele variabile. S-a mai stipulat că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută numai parţială a clauzelor inserate la art. 5.1 şi art. 5.4, în ceea ce priveşte menţiunile "dobânda se poate modifica...conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, potrivit deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) şi "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a).

Din considerentele sentinţei apelate rezultă că aceste clauze sunt abuzive în parte, întrucât conferă băncii dreptul de a modifica dobânda numai prin exprimarea propriei voinţe, în raport de propriile interese şi fără un criteriu obiectiv şi verificabil. Cu toate acestea, când procedează la analizarea valabilităţii clauzei de la art. 1.2, aceeaşi instanţă a reţinut că cele două componente în raport de care variază dobânda, respectiv indicele de referinţă LIBOR şi marja băncii, ambele variabile, sunt exprimate clar, astfel încât clauza nu este abuzivă.

Se observă astfel că, pe de-o parte, s-a reţinut nevalabilitatea clauzelor de variaţie a dobânzii conform deciziei băncii, dar s-a acceptat valabilitatea clauzei de variaţie a marjei băncii, fără ca în contract să existe vreo menţiune în raport de care intervine variaţia marjei băncii, distinct de voinţa unilaterală a acesteia.

În acest context, apelanţii-reclamanţi A. şi B. au exercitat apel împotriva soluţiei pronunţate cu privire la clauzele referitoare la variabilitatea dobânzii, tinzând să obţină constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei neanulate de la art. 1.2, dar şi anularea în totalitate a clauzelor de la art. 5.1 şi art. 5.4 din convenţia de credit.

Faţă de cele arătate, demersul procesual al apelanţilor-reclamanţi este justificat, iar interesul actual şi personal al acestora în promovarea apelului rezultă din împrejurarea că au înţeles să critice hotărârea primei instanţe în partea în care le-a fost respinsă solicitarea, respectiv în privinţa caracterului variabil al marjei băncii şi a solicitării accesorii de restituire a dobânzii excedentare. Tocmai de aceea la termenul din data de 28 septembrie 2017 instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, invocată de către intimata-pârâtă C. România S.A.

Pentru analizarea fondului motivului de apel privitor la dobândă şi a capetelor accesorii acesteia, Curtea a considerat necesar să sublinieze că, în temeiul clauzelor care stabilesc variabilitatea dobânzii în raport de indicele de referinţă şi marja băncii, ambele variabile, la data de 17 aprilie 2009, banca pârâtă a transmis reclamanţilor împrumutaţi notificarea nr. x, prin care le-a adus acestora la cunoştinţă împrejurarea că dobânda contractuală s-a majorat cu 2 puncte procentuale, adică de la 4,3% a devenit 6,3%, începând cu data de 21 mai 2009.

De asemenea, s-a reţinut că, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca pârâtă a emis notificarea din 17 august 2010, prin care a invitat împrumutaţii să semneze actul adiţional la contractul de credit până la data de 19 septembrie 2010, în cuprinsul căruia s-a stipulat o dobândă variabilă calculată în funcţie de LIBOR şi marja fixă a băncii. Apelanţii-reclamanţi nu au contestat actul adiţional la contractul de credit prezumat ca fiind acceptat tacit în urma notificării transmise de către unitatea bancară, în condiţiile art. 95 alin. (5) din ordonanţa menţionată.

În acest context, pentru intervalul de timp cuprins între 21 mai 2009 - 19 septembrie 2010, intimata-pârâtă C. România S.A. a calculat dobânda variabilă în raport de marja variabilă a băncii, modificând dobânda iniţială de 4,3% prin adăugarea a două puncte procentuale, fără ca această majorare să fie explicată printr-o formulă de calcul clară şi explicită, asumată prin convenţia de credit.

Curtea a considerat că aceleaşi argumente care au justificat admiterea în parte a cererii, în privinţa clauzelor prevăzute art. 5.1 şi art. 5.4 din contract, sunt pe deplin valabile pentru a justifica reţinerea caracterului abuziv al clauzelor care permit variaţia marjei băncii, fără a se specifica în contract vreun criteriu obiectiv şi verificabil în acest sens. Cu alte cuvinte, la fel cum decizia băncii nu este suficientă pentru a reţine previzibilitatea majorării dobânzii, tot astfel simpla convenire a unei marje variabile nu este în măsură să respecte exigenţele unei clauze valabile şi inteligibile pentru împrumutaţi.

Pentru o corectă şi justă informare a consumatorilor sub aspectul preţului creditului era necesar ca aceştia să cunoască de la momentul încheierii convenţiei de credit elementele în raport de care variază marja băncii, ca o componentă a ratei dobânzii variabile.

Or, în contractul de credit, în vigoare până la modificarea prin actul adiţional ce a introdus o marjă fixă, împrumutaţii nu au putut regăsi vreun criteriu obiectiv şi supus cenzurii instanţei judecătoreşti în baza căruia să se poată verifica majorarea marjei băncii. În cazul concret, convenţia de credit a fost încheiată la data de 10 ianuarie 2008, fiind convenită o dobândă variabilă de 4,3%, iar la 21 mai 2009 s-a majorat dobânda la 6,3%, fără a exista vreo posibilitate de verificare a factorilor conveniţi pentru majorarea dobânzii, respectiv a împrejurărilor care să susţină majorarea marjei băncii, dincolo de propria voinţă a acesteia.

În aceste condiţii, solicitarea apelanţilor-reclamanţi de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 în privinţa variaţiei marjei băncii, fără specificarea oricărui criteriu avut în vedere în acest sens, a fost găsită întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a fost admisă.

Instanţa de apel a arătat că argumentele care justifică admiterea acestei solicitări sunt similare celor care susţin soluţia de admitere în parte pronunţată de Tribunalul Bucureşti, astfel încât vor fi expuse cu prilejul analizării apelului promovat de pârâta C. România S.A.

Ca o consecinţă a reţinerii caracterului abuziv al clauzelor menţionate, Curtea a apreciat întemeiată şi cererea accesorie vizând restituirea sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă excedentară, atât timp cât rata dobânzii a fost majorată nelegal, în temeiul unor clauze nule, procedându-se la majorarea cu 2 puncte procentuale, fără a exista vreun criteriu contractual verificabil.

Astfel, s-a reţinut că apelanţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi, pe temeiul plăţii nedatorate, la recuperarea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă, peste limita iniţial convenită de 4,3%, astfel încât instanţa de apel a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani încasate în plus, cu titlu de dobândă contractuală, în temeiul clauzelor constatate abuzive, pentru intervalul de timp cuprins între 21 mai 2009 - 19 septembrie 2010.

Acţiunea în restituirea prestaţiilor este întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamanţilor, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora aceştia şi-au executat obligaţiile.

Curtea a subliniat că, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În schimb, în cazul de faţă, este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.

S-a mai reţinut că, ulterior datei de 19 septembrie 2010, nu se poate dispune restituirea dobânzii pretins excedentare, de vreme ce banca pârâtă a perceput sumele respective în temeiul unui act adiţional nedenunţat de către reclamanţi şi necontestat în prezentul litigiu. În plus, de la data menţionată, dobânda variabilă a fost calculată în raport de o marjă fixă, iar nu de o marjă variabilă.

O altă clauză contestată de reclamanţi este cea referitoare la obligaţia stabilită în sarcina împrumutaţilor de a achita un comision de acordare în cuantum de 2.179,2 CHF, ce se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat conform art. 1.3 lit. a) din contractul de credit.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că tribunalul a reţinut, în mod corect, lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Astfel, a reţinut că potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, normă care constituie o transpunere în dreptul intern a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, clauzele contractuale care definesc obiectul principal al contractului sau care satisfac cerinţele de preţ sunt excluse de la analiza caracterului abuziv numai în situaţia în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

S-a menţionat că prima instanţă a avut în vedere aceste dispoziţii legale, atâta timp cât a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei contestate, neexcluzând-o în mod automat de la analiza caracterului abuziv.

Instanţa de apel a avut în vedere conţinutul art. 1.3 lit. a) din contract, în care termenii folosiţi sunt clari în sensul determinării obligaţiei de plată a comisionului de acordare, fiind indicat cuantumul sumei datorate cu acest titlu. De asemenea, s-a observat că este precizată scadenţa comisionului de acordare ca fiind data tragerii creditului.

Apelanţii-reclamanţi au cunoscut chiar de la momentul semnării contractului de credit obligaţia de a plăti o sumă clar determinată în cuantum de 2.179,2 CHF, cu titlu de comision de acordare. Această clauză nu este abuzivă pentru motivul că acest comision este prevăzut într-un cuantum clar, care se plăteşte o singură dată. Altfel spus, consumatorul este înştiinţat de la început şi în mod neechivoc despre faptul că are obligaţia de a suporta costurile încheierii contractului de credit.

Chiar dacă nu sunt indicate în contract serviciile acoperite prin plata comisionului de acordare, acest lucru rezultă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenţei acestuia, respectiv data tragerii creditului. Prin urmare, orice consumator fără cunoştinţe de specialitate înţelege că trebuie să suporte cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale şi de timp pentru verificarea documentaţiei depuse, verificarea eligibilităţii clientului, perfectarea contractului de credit, orice alte costuri necesare etc.

Neindicarea în mod explicit a contraprestaţiei băncii nu reprezintă un element esenţial pentru reţinerea automată a caracterului abuziv al clauzei, atât timp cât denumirea comisionului în sine, coroborată cu împrejurarea că acesta reprezintă costul unor prestaţii anterioare încheierii contractului, constituie o justificare rezonabilă a lipsei unei definiţii contractuale a noţiunii.

Esenţial este faptul că împrumutatul a avut de la început reprezentarea costurilor contractului de credit, fiind informat în mod corespunzător cu privire la obligaţia stabilită în sarcina sa, respectiv aceea de a suporta cheltuielile generate de perfectarea convenţiei. De aceea, prima instanţă a reţinut, în mod corect, că nu există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor prin stipularea în sarcina consumatorului a obligaţiei de a suporta cu titlu de comision de acordare costurile aferente încheierii actului de creditare.

De asemenea, prima instanţă a apreciat corect că nu se poate constata caracterul abuziv al clauzei prin raportare la cuantumul comisionului de acordare, ci, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ţinând seama de modul de redactare al clauzei, care trebuie să fie unul clar şi inteligibil, ceea ce s-a dovedit în speţă.

Clauza contestată de reclamanţi nu este abuzivă prin aceea că suma percepută cu titlu de comision de acordare a fost reţinută din valoarea creditului şi că este purtătoare de dobânzi, atâta timp cât prin această modalitate de executare a obligaţiei de plată a comisionului s-au aplicat, în fapt, regulile de drept civil privind compensaţia legală.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că este legală şi temeinică soluţia de respingere a capătului de cerere accesoriu având ca obiect restituirea sumei de 2.179,2 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele pentru reţinerea caracterului nedatorat al acestei plăţi.

Întrucât este legală soluţia de respingere a capătului de cerere privitor la perceperea comisionului de acordare, Curtea a constatat că nu poate fi primită nici cererea accesorie vizând restituirea sumei de bani încasate cu acest titlu.

Motivul de apel referitor la greşita soluţionare a capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a fost apreciat nefondat, întrucât prima instanţă a reţinut, în mod corect, faptul că aceasta nu are caracter abuziv.

S-a arătat că din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni, iar rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul.

Aceste clauze transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care consacră principiul nominalismului monetar.

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi pe piaţa valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă.

În atare context, raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit încheiat de reclamanţi cu banca pârâtă, care prevăd obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele expuse în cuprinsul hotărârii pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că stipulaţiile din contractul de credit nr. x/10.01.2008, care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1864), de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune. În plus, pot exista contracte de credit care să nu conţină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanţei s-ar raporta chiar la dispoziţia supletivă din dreptul naţional, ceea ce nu poate fi primit.

Susţinerile apelanţilor-reclamanţi privind greşita soluţionare a capătului cerere vizând stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb sunt, de asemenea, nefondate, atâta timp cât nu există o dispoziţie legală sau contractuală care să permită acest lucru. Clauzele din contractul de credit analizat nu instituie vreo obligaţie a băncii de a converti moneda creditului. Întrucât nu există vreo obligaţie contractuală în acest sens, instanţa judecătorească nu poate interveni în baza acestui temei contractual pentru a modifica o prevedere contractuală în lipsa acordului uneia dintre părţi.

Aşa fiind, judecătorul fondului a reţinut, în mod corect, că nu există niciun temei contractual care să permită instanţei judecătoreşti să intervină în acordul de voinţă al părţilor şi să suplinească refuzul uneia dintre părţi de a modifica o clauză contractuală la cererea celeilalte.

De asemenea, nu există niciun temei legal care să permită o astfel de intervenţie şi, prin urmare, un contract nu poate fi modificat în mod unilateral, ci numai prin acord comun, în lipsă de stipulaţie contrară, în acord cu principiul forţei obligatorii a contractului, care constituie legea părţilor.

În orice caz, chiar în ipoteza în care s-ar reţine caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000 permite numai înlăturarea sau eliminarea clauzelor, iar nu modificarea acestora în sensul dorit de consumatori.

Invocarea teoriei imprevizunii de către apelanţii-reclamanţi s-a făcut în sprijinul argumentării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar contestate şi în scopul obţinerii îngheţării cursului de schimb valutar CHF - leu de la data încheierii contractului, fără a învesti instanţa de judecată cu o cerere distinctă în acest sens. Deci, temeiul juridic al cererii deduse judecăţii l-a reprezentat Legea nr. 193/2000, iar nu teoria conform căreia se poate obţine revizuirea efectelor contractului. La această concluzie se ajunge în urma observării capetelor de cerere formulate şi a împrejurării că se solicită desfiinţarea clauzelor de risc valutar pentru trecut, iar nu numai pentru viitor.

Apărările invocate de apelanţii-reclamanţi nu sunt în măsură să justifice stabilirea unui curs valutar în cuantumul avut în vedere la data încheierii contractului de credit, în contextul în care nu a fost administrată nicio dovadă care să probeze condiţiile de admisibilitate ale teoriei impreviziunii, astfel cum rezultă acestea din Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017.

Au fost apreciate nefondate şi susţinerile ce au vizat greşita soluţionare a capătului de cerere privitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor, întrucât nu există niciun temei legal pentru a fi obligată banca pârâtă să procedeze astfel.

Sub acest aspect, s-a reţinut că odată încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută, iar părţile au convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, apelanţii-reclamanţi nu mai pot invoca regulile care guvernează regimul valutar şi de la care au înţeles să excepteze contractul pe care l-au încheiat cu banca pârâtă.

De asemenea, s-a arătat că atât timp cât dispoziţii legale exprese prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută şi reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor şi achitarea costurilor aferente contractului în aceeaşi monedă, nu se poate reţine aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005. De altfel, dacă susţinerile apelanţilor-reclamanţi ar fi reale, aceasta ar însemna că a fost şi este interzisă în România acordarea creditelor în orice valută, concluzie care însă nu poate fi reţinută faţă de actele normative menţionate în cuprinsul hotărârii.

Motivul de apel referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată a fost găsit, de asemenea, nefondat, având în vedere că onorariul avocaţial pus în sarcina reclamanţilor de către prima instanţă este într-un cuantum rezonabil prin raportare la valoarea litigiului, complexitatea acestuia şi activitatea desfăşurată de avocatul băncii pârâte, în raport de soluţia de respingere a acţiunii.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de admitere a apelului reclamanţilor şi reţinându-se astfel culpa procesuală a intimatei-pârâte C. România S.A., instanţa de apel a respins ca neîntemeiată cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, având în vedere că aceştia nu au administrat nicio dovadă în sensul efectuării vreunor cheltuieli pricinuite de susţinerea apelului propriu.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelul declarat de pârâta C. România S.A. împotriva sentinţei primei instanţe este nefondat, pentru următoarele considerente:

S-a arătat că Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală în privinţa capetelor de cerere admise, ţinând seama de întregul material probator administrat şi efectuând o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale şi contractuale incidente. De asemenea, motivarea soluţiei în fapt şi în drept a fost realizată amplu, riguros, complet, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părţilor, astfel încât instanţa de apel şi-a însuşit argumentele expuse în considerentele sentinţei atacate şi a completat motivarea soluţiei de admitere prin raportare la motivele de apel invocate.

Curtea a constatat că motivele de apel formulate de pârâtă sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Clauzele stipulate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008, în partea conform căreia dobânda contractuală poate fi modificată conform deciziei băncii, are caracter abuziv, deoarece aceasta reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii fără a fi exprimată în mod clar şi inteligibil. S-a reţinut că nu sunt prevăzute clar criteriile în funcţie de care va opera modificarea, astfel încât atât consumatorul, cât şi instanţa de judecată să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii. Noţiunile utilizate în contractul de credit, precum "decizia băncii", au caracter echivoc şi general, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile care vor determina modificarea ratei dobânzii, iar banca putând să modifice dobânda în mod discreţionar.

Explicaţiile ulterioare oferite de banca pârâtă cu privire la variaţia dobânzii şi a marjei sunt lipsite de orice relevanţă juridică, atât timp cât formula în funcţie de care variază dobânda contractuală poate şi trebuie să rezulte din conţinutul contractului însuşit de către părţi. Numai în acest mod consumatorul se află în situaţia de a cunoaşte consecinţele economice ale actului pe care îl semnează, sub aspectul preţului creditului.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că sunt relevante dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, conform cărora sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile anterior evocate nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către un consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Chiar aceste prevederi legale impun necesitatea unei motivaţii întemeiate care, astfel cum a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, trebuie să aibă un caracter clar, inteligibil, condiţie care nu este întrunită în prezenta cauză.

Indicarea alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, este lipsită de relevanţă atât timp cât textul legal menţionat face referire la existenţa unui motiv specificat în contract, ceea ce nu exclude necesitatea utilizării unui limbaj clar şi inteligibil, care să permită consumatorului să cunoască şi să verifice criteriul în raport de care variază rata dobânzii.

Invocarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 pentru valabilitatea clauzei de revizuire a dobânzii nu poate fi acceptată, întrucât, pe de-o parte, actul normativ indicat nu este aplicabil contractului de credit încheiat înainte de intrarea sa în vigoare, iar, pe de altă parte, aceste dispoziţii legale nu exclud necesitatea formulării unor clauze contractuale clare, inteligibile şi previzibile sub aspectul preţului creditului.

De asemenea, presupusa posibilitate de verificare a cuantumului dobânzii variabile prin raportare la reglementările BNR nu determină concluzia că banca a inserat în contractul de adeziune o clauză suficient de clară pentru consumator, astfel încât acesta să poată verifica el însuşi întinderea şi corectitudinea dobânzii percepute pentru punerea creditului la dispoziţia sa, pe întreaga perioadă de creditare.

Sancţiunea nulităţii absolute a clauzei este incidentă nu pentru motivul că legea nu ar permite revizuirea dobânzii, ci pentru faptul că, în cazul concret, consumatorul nu are posibilitatea de a cunoaşte şi nici nu a fost informat despre modul de determinare a elementelor variabile din formula de calcul a dobânzii contractuale.

Instanţa de prim control judiciar a concluzionat în sensul că tribunalul a apreciat corect îndeplinirea condiţiilor referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind evident că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, în funcţie de voinţa proprie, după criterii generale şi neverificabile, creează un dezechilibru faţă de consumator, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Curtea a respins ca neîntemeiată cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceştia nu au administrat dovezi din care să rezulte efectuarea vreunor cheltuieli aferente apelului exercitat de către banca pârâtă.

De asemenea, raportat la soluţia de respingere a apelului, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea apelantei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, întrucât este îndreptăţită la recuperarea acestor sume doar partea care câştigă procesul.

Împotriva deciziei civile nr. 1558A din 5 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A. şi pârâta D. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16 martie 2018.

1. Recurenţii-reclamanţi B. şi A. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Decizia instanţei de apel a fost criticată de către recurenţii-reclamanţi prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1 lit. B) din Anexa Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe capătul de cerere ce vizează clauzele referitoare la comisionul de acordare.

Sub acest aspect, recurenţii au menţionat faptul că în faţa instanţelor anterioare s-au indicat motivele pentru care se apreciază ca fiind abuzive clauzele referitoare la comisionul de acordare a creditului, însă instanţa de apel a respins cererea pentru motivul că "...sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi au caracter inteligibil". Totodată, instanţa de apel a apreciat că respectiva clauză nu are caracter abuziv pentru motivul că nu a fost inclusă în contract o definiţie în acest sens, dacă scopul pentru care este perceput acest comision se justifică.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că au fost puşi în imposibilitatea de a înţelege clauza contestată, atâta timp cât comisioanele nu au fost definite prin contract şi nu se poate stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea în contrapartidă.

Împrejurarea că în contractul de credit s-a menţionat, în mod concret, că sumele care trebuie să fie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului, nu are semnificaţia unor definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles.

Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel trebuia să procedeze la o verificare a caracterului inteligibil al comisioanelor percepute de bancă, caracter care se referă la perceperea consecinţelor economice ale unei clauze contractuale, şi mai puţin la înţelegerea din punct de vedere gramatical.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, reclamanţii au învederat faptul că operatorii economici nu le-au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic i-a asigurat pe reclamanţi de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opţiune prin care reclamanţii puteau obţine un credit bancar la acel moment pentru necesităţile lor.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că banca, în calitate de profesionist, avea obligaţia să prezinte riscurile unui astfel de contract şi existenţa unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutaţi în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

În plus, au arătat că banca a specificat la momentul semnării că nu există un risc de hipervalorizare a monedei CHF, fiind prezentat un caracter stabil al acesteia şi a cărei evoluţie nu va da naştere unor diferenţe fundamentale de curs.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate, raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar, instanţa urmând să aibă în vedere şi faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF.

Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii au menţionat că se impune ca executarea obligaţiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar. Pe cale de consecinţă, recurenţii au solicitat calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

2. Recurenta-pârâtă D. S.A.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului său şi a motivelor de apel ale reclamanţilor referitoare la clauzele prevăzute la art. 1.2, art. 5.1. şi art. 5.4. din contract, precum şi a cererii de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod eronat, prevederile art. 4 alin. (6) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, s-a arătat că prima instanţă a interpretat, în mod nelegal, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu ar fi aplicabile în speţă, deoarece clauzele contractuale privind criteriile de variaţie a dobânzii au fost redactate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că prevederile contestate privitoare la modul de stabilire a dobânzii prin reglementarea criteriilor care pot determina variaţia marjei băncii, pot fi supuse cenzurii instanţei.

În ceea ce priveşte formularea clauzelor contestate, recurenta-pârâtă a arătat că:

a) în esenţă, aceste clauze transpun în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani cu dobândă, stipulate în C. civ. de la 1865, a căror necunoaştere şi neînţelegere reclamanţii nu o pot invoca;

b) acordarea unui credit cu dobândă variabilă este legală şi reprezintă chiar o variantă mai avantajoasă pentru împrumutat, care poate să beneficieze şi de scăderi ale dobânzii, suportând totuşi şi riscul unor creşteri în funcţie de situaţia economică generală naţională şi internaţională, care poate determina anumite schimbări în politica de creditare a tuturor băncilor. Este cert că schimbarea contextului internaţional economic, ce afectează resursele de finanţare ale băncii, sunt un motiv întemeiat pentru a propune modificarea marjei băncii, iar la momentul la care această propunere a fost făcută prin Notificarea din mai 2009 această motivaţie întemeiată exista şi a fost explicată consumatorului, astfel încât acesta să înţeleagă consecinţele economice ale continuării relaţiei cu banca;

c) în acest context, nu puteau fi furnizate la momentul semnării contractului, explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul evoluţiei dobânzii şi nu erau necesare pentru ca reclamantul să înţeleagă conţinutul acestei clauze inclusiv din punct de vedere economic: întinderea concretă viitoare a obligaţiilor sale în ipoteza producerii unor schimbări majore pe piaţa economică internaţională nu putea fi prevăzută nici de bancă, ci doar anticipată ca şi posibilitate, astfel că banca i-a pus la dispoziţie consumatorului toate informaţiile economice de care dispunea ea însăşi în legătură cu posibilitatea modificării sumelor plătibile de consumator cu titlu de dobândă; schimbările economice majore pe plan internaţional şi înrăutăţirea scorului de ţară al României, coroborate cu schimbările în politica de creditare a băncilor internaţionale de la care şi banca atrăgea finanţări în vederea susţinerii creditelor acordate, nu puteau fi prevăzute cu un grad precis de previzibilitate, ci numai ca posibilitate de apariţie, astfel încât banca să poată insera în clauzele de variaţie a dobânzii prin variaţia marjei nişte informaţii privind intervalul de variaţie şi procentele cu care aceasta ar fi putut să varieze;

d) indicele de referinţă LIBOR CHF este un indice public, reprezentând rata dobânzii practicată pe piaţa londoneză de către băncile de prim rang care oferă fonduri, respectiv rata dobânzii pe care o percepe pentru acordarea de împrumuturi băneşti, fiind disponibil atât pe site-ul BNR, cât şi al C., putând fi consultat şi verificat în orice moment de către împrumutaţi;

e) rata dobânzii (compusă din marjă variabilă şi indicele de variaţie) a fost în mod expres prevăzută în cuprinsul clauzei 1.2 din contract;

f) din însuşi caracterul variabil al dobânzii consumatorii anticipau că aceasta se va putea modifica, dar că o eventuală propunere de modificare urma să fie în mod obligatoriu comunicată şi să antreneze posibilitatea acestora de a denunţa unilateral contractul;

Recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel nu a aplicat corect pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit căruia "nu sunt considerate abuzive clauzele în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată".

În concret, a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită analiză a acestei prevederi cu titlu de excepţie care dispune că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative:

a) să existe o motivaţie întemeiată, pentru această modificare;

b) furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul;

S-a mai arătat că această dispoziţie legală nu pune nicio condiţie cu privire la necesitatea existenţei motivului întemeiat în contract, ci doar ca respectiva motivaţie să existe.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, instanţa ar fi trebuit să verifice dacă în concret, în realitatea economică au intervenit elemente care să justifice creşterea marjei, în contract fiind necesar să se prevadă doar posibilitatea profesionistului de a modifica rata dobânzii, ceea ce s-a şi agreat prin contractul dedus judecăţii.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut, în mod neîntemeiat, caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 1.2, considerând că prin contract părţile trebuiau să determine cazurile în care poate opera modificarea marjei şi, implicit, a dobânzii, cu toate că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - în special pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar fi dovedit că este suficient ca împrejurarea ce constituie motivul întemeiat să existe în momentul modificării marjei, deoarece abia în acel moment banca putea explica factorii concreţi care i-au afectat structura de venituri şi posibilităţile de menţinere a marjelor iniţiale.

Or, acest motiv întemeiat a existat pe parcursul executării contractului, întrucât în ultimii ani, pe fondul condiţiilor precare ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, banca a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate. În fapt, creşterile de dobândă permise de contract (până la alinierea sa la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 care s-a produs, contrar susţinerilor instanţei de apel) au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Creşterea marjei s-a datorat modificării condiţiilor pieţei, a costurilor de finanţare, precum şi a costurilor cu rezervele minime obligatorii, majoritatea băncilor fiind nevoite să acţioneze în acest sens.

Propunerea de modificare a marjei - explicitată reclamanţilor - a fost generată în mod direct de creşterea costurilor de finanţare ale băncii, creştere impusă de o serie de factori externi asupra cărora banca nu a avut nicio influenţă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că au fost îndeplinite în speţă condiţiile excepţionale menţionate în cuprinsul Legii nr. 193/2000 pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către împrumutaţi, astfel încât art. 5 din contract, în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu poate fi considerat abuziv.

Potrivit notificării transmise intimaţilor cu privire la modificarea marjei, care este în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când banca a fost nevoită să majoreze dobânda, împrumutaţii au avut opţiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii (şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului fie de la banca pârâtă, fie de la altă bancă, fără plata vreunui comision pentru rambursare anticipată), întocmai cum prevăd dispoziţiile legale citate.

În cauză, reclamanţii nu au denunţat revizuirea marjei, ci au ales continuarea relaţiilor contractuale cu banca, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţia bancară a aliniat contractul la noua legislaţie, marja devenind fixă la valoarea existentă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, aspect reţinut corect de către instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contestate.

Din această perspectivă, s-a reţinut, în mod neîntemeiat, că banca nu ar fi făcut dovada caracterului negociat al contractului de credit, acesta fiind unul standard, preformulat, faţă de care împrumutaţii nu ar fi avut posibilitatea de a propune modificarea sau înlăturarea clauzelor abuzive.

Clauzele contestate au fost negociate de către părţile semnatare înainte de încheierea contractului, împrumutaţii având posibilitatea de a solicita reprezentanţilor băncii explicaţii suplimentare cu privire la clauzele pretins neclare ale contractului, lămurirea unor termeni pe care nu i-ar fi înţeles şi modificarea clauzelor pe care le-ar fi apreciat ca nefavorabile.

Prin urmare, faţă de împrejurarea că reclamanţii nu au solicitat nici clarificări suplimentare clauzelor propuse de bancă, nici modificarea acestora, în mod eronat, instanţele anterioare au reţinut că împrumutaţii nu ar fi avut posibilitatea de a le negocia în vederea modificării sau înlăturării lor.

În opinia recurentei-pârâte, simplul fapt că au fost standardizate clauzele contractuale nu echivalează cu lipsa posibilităţii negocierii contractului, împrumutaţii având posibilitatea reală de a propune băncii, anterior semnării contractului, modificarea clauzelor pe care le-ar fi considerat defavorabile, ceea ce nu s-a întâmplat.

Decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte reţinerea caracterului nenegociat al contractului cu atât mai mult cu cât înainte de semnarea contractului banca pârâtă le-a furnizat împrumutaţilor, cu o perioadă de timp rezonabilă înainte, proiectul acestuia.

Suplimentar, recurenta-pârâtă a arătat că împrumutaţii au avut nu numai posibilitatea de negociere directă a conţinutului clauzelor propuse de C., ci şi pe cea de opţiune. În concret, au optat între produsele financiare ale mai multor bănci care activează pe piaţă, selectând oferta C. dintre mai multe oferte ale altor bănci disponibile în portofoliul brokerului cu care au contractat. În aceste condiţii, apare mai mult decât evident faptul că împrumutaţii au optat pentru oferta C. în CHF, cu dobândă variabilă, întrucât, la acel moment, respectivul produs de creditare era printre cele mai bune de pe piaţă şi corespundea întrutotul nevoilor lor.

Recurenta-pârâtă a precizat că a respectat cerinţele bunei-credinţe în perioada precontractuală şi că nu a determinat un dezechilibru semnificativ.

Astfel, a susţinut că în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credinţe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.

În acest cadru, se impune a observa faptul că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din chiar conţinutul şi efectele unei clauze contractuale.

Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reţinerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul interpretării sistematice a contractului.

Practic, aceasta înseamnă că noţiunea de "dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deţine poziţia de supremaţie la încheierea contractului.

Reclamanţii nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) din C. civ.

Chiar dacă sarcina probei nu incumbă pârâtei, s-au depus la dosar dovezi care atestă conduita băncii prin raportare la practica generată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Propunerile de modificare conţinând o formulă transparentă de variaţie a dobânzii şi determinare a comisioanelor percepute demonstrează intenţia băncii de a aşeza contractul de credit pe baze care reflectă tocmai clarificarea clauzelor denunţate în acest litigiu ca fiind abuzive.

Potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) din C. civ., buna-credinţă se prezumă, astfel că împrumutaţilor le revenea sarcina probării unui comportament de rea-credinţă concretizat într-o pretinsă încercare a băncii de a-i induce în eroare cu privire la produsele de creditare comercializate.

În analizarea atitudinii băncii la momentul semnării contractului de credit, instanţa trebuie să se raporteze la întreg probatoriul administrat (norme interne de creditare) şi la faptul că instituţia bancară a promovat produsele de creditare în funcţie de tipul acestora (credit ipotecar, de investiţii imobiliare, de nevoi personale etc.). În speţă, reclamanţii nu au probat contrariul acestor susţineri şi nu a demonstrat că banca ar fi promovat creditul în CHF altfel decât creditul în alte monede, iar sarcina probei cu privire la aceste aspecte revenea exclusiv acestora.

Banca nu a ascuns în niciun moment vreun cost al creditelor acordate, ci a manifestat transparenţă în oferirea de informaţii, punând la dispoziţia consumatorilor mai multe mijloace prin care aceştia puteau obţine informaţii suplimentare cu privire la creditele oferite.

În accepţiunea recurentei-pârâte, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contactante.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la faptul că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva imposibilităţii modificării contractului de credit, restituirea unor sume echivalând cu modificarea acestuia.

În acest sens, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, arătând că instanţa de judecată nu poate modifica contractul de credit, chiar dacă executarea devine mai oneroasă decât ceea ce anticipase una dintre părţi.

Cu alte cuvinte, instanţa de judecată nu poate interveni în convenţia părţilor pentru a dispune modificarea contractului, întrucât nu beneficiază de această prerogativă nici atunci când analiza obligaţiilor părţilor se face pe tărâmul dreptului consumaţiei, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţelor naţionale.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care, prin absurd, instanţa de judecată ar constata nulitatea absolută a clauzelor contestate, aceasta tot nu ar avea posibilitatea legală de a dispune modificarea contractului în sensul avut în vedere de către reclamanţi, ci ar trebui să lase acea clauză fără efecte, obiectiv care a fost deja atins prin implementarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Pornind de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă a menţionat că instanţelor de judecată nu le este recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu o altă clauză, competenţa acestora fiind limitată la declararea nulităţii clauzei abuzive, astfel încât părţilor le revine obligaţia de a negocia dobânda.

Principial, în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decelat efectele constatării caracterului abuziv al clauzei, în interpretarea articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 (clauza "nu creează obligaţii pentru consumator"), respectiv:

a) instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia;

b) contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (pct. 65);

Instanţa are posibilitatea legală de a califica o clauză drept abuzivă şi, deci, să constate nulitatea absolută a acesteia, însă nu are prerogativa de a interveni acordul părţilor în sensul modificării unei clauze contractuale.

Mai mult, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

O astfel de dispoziţie este cuprinsă în art. 1255 alin. (2) din C. civ. care prevede că "în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile".

Prin urmare, judecătorul nu ar putea înlocui clauza cu privire la dobândă sau la comisioane, a căror valoare doar a fost apreciată ca abuzivă, iar nu însăşi stipularea clauzelor, pentru că el nu poate opera o adaptare a contractului, aceasta fiind specifică doar acţiunilor întemeiate pe impreviziune (art. 1271 din C. civ.).

Or, ipoteza în cazul impreviziunii este a unei clauze contractuale valabile, dar care, prin schimbarea împrejurărilor de la momentul încheierii contractului, a devenit excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a solicitat instanţei de control judiciar să constate că a pretinde restituirea sumelor pretins excedentare percepute de bancă în temeiul clauzelor care reglementează variabilitatea dobânzii şi comisioanele asociate creditului înseamnă chiar o modificare a contractului de credit în sensul de a considera că părţile au agreat la data semnării contractului de credit o dobândă fixă sau un credit care este acordat fără a se aplica vreun comision, ceea ce este contrar naturii unui împrumut bancar.

În drept, recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La data de 1 octombrie 2018 recurenta-pârâtă C. România S.A. a depus note de şedinţă, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului. Totodată, a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru achitate în stadiul procesual al recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a recalificat calea de atac formulată de pârâta C. România S.A. din apel în recurs şi s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţii A. şi B., invocată de pârâta C. România S.A. Prin aceeaşi încheiere s-a respins cererea formulată de pârâta C. România S.A. privind restituirea taxei judiciare de timbru şi s-au admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. România S.A., stabilindu-se termen de judecată la data de 17 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

La data de 17 septembrie 2019 recurenta-pârâtă a depus la dosar o adresă, prin care a adus la cunoştinţa instanţei de judecată schimbarea denumirii băncii.

Prin încheierea de la termenul din 17 septembrie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursurilor şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, nu poate fi primită.

Clauza inserată la art. 1.3 lit. a) din contract are următorul conţinut:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: a) comisionul de acordare 2179,2 CHF se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat".

Analiza caracterului abuziv al acestei clauze a fost realizată de către instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifice, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzei contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al hotărârii din 3 octombrie 2019, pronunţată în Cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss), în care s-a reţinut că "instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C-143/13, punctul 75).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în cauza anterior menţionată, că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În speţă, instanţa de prim control judiciar a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, care reglementează comisionul de acordare, argumentând, în mod corect, că termenii folosiţi sunt clari în sensul determinării obligaţiei de plată a comisionului de acordare, fiind indicată atât suma datorată cu acest titlu, cât şi scadenţa comisionului de acordare, respectiv data tragerii creditului. Cu alte cuvinte, menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată a cheltuielilor generate de perfectarea convenţiei, respectiv a sumei de 2.179,2 CHF.

Neindicarea în mod explicit a contraprestaţiei băncii nu reprezintă un element esenţial pentru reţinerea automată a caracterului abuziv al clauzei, atât timp cât denumirea comisionului în sine, coroborată cu împrejurarea că acesta reprezintă costul unor prestaţii anterioare încheierii contractului, constituie o justificare rezonabilă a lipsei unei definiţii contractuale a noţiunii, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Critica recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia nu poate fi apreciată ca având un caracter inteligibil această clauză, în condiţiile în care cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutaţii au obligaţia de a-l achita, fără a fi indicat şi motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care acest comision are scopul să le acopere, nu este fondată.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru evident şi contrar bunei-credinţe, în defavoarea acestora, prin plata acestui comision.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat soluţia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la cursul de la data semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Potrivit clauzei inserate la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/10.01.2008, reclamanţii B. şi A. s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-şi procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaţilor doar în situaţia în care aceştia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Criticile subsumate de recurenţii-reclamanţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 10 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziţia legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului al treisprezecelea, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a confirmat acest aspect în Cauza C-92/11, fiind stabilite următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, s-a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Clauzele contestate care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, aceste prevederi contractuale reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Faţă de cele anterior expuse, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât clauzele referitoare la riscul valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor instituite de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Referitor la calea extraordinară de atac exercitată de pârâta D. S.A., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială şi a clauzelor cuprinse în art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/10.01.2008 în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei băncii şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului, ca urmare a întrunirii cerinţelor privind lipsa dovezii negocierii convenţiei şi dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, faptul că instanţa de apel a făcut o analiză greşită a dispoziţiei cuprinse la pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit căruia "nu sunt considerate abuzive clauzele în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată", apreciind că această prevedere legală de excepţie nu pune nicio condiţie cu privire la necesitatea de a exista în contract motivul întemeiat, ci doar ca respectiva motivaţie să existe. Prin urmare, consideră că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în special pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, ar fi dovedit că este suficient ca împrejurarea ce constituie motivul întemeiat să existe în momentul modificării marjei, deoarece abia în acel moment banca putea explica factorii concreţi care i-au afectat structura de venituri şi posibilităţile de menţinere a marjelor iniţiale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat clauzele contractuale inserate la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 privind dobânda variabilă şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, stabilind că prin poziţia sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzelor, atâta timp cât mecanismul de determinare a dobânzii variabile nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (paragraful 41 din Hotărârea pronunţată în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În cuprinsul Hotărârii din data de 21 martie 2013, pronunţată în cauza C-92/11 (RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV), anterior menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (paragraful 49).

S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (paragraful 50), precum şi că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (paragraful 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), vânzătorul, în cazul de faţă banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul. Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator, suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, banca era obligată să informeze consumatorul, la momentul încheierii contractului, cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii.

Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţilor şi/sau a condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzelor înscrise în art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, acestea creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul împrumutaţilor, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 din perspectiva imposibilităţii modificării contractului de credit, restituirea unor sume echivalând cu modificarea acestuia. În acest sens, s-a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, recurenta-pârâtă arătând că instanţa de judecată nu poate modifica contractul de credit, chiar dacă executarea devine mai oneroasă decât ceea ce anticipase una dintre părţi.

Răspunzând printr-un considerent comun acestei critici, Înalta Curte constată că instanţa nu a intervenit în raporturile contractuale dintre părţi, ci, în acord cu dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului în vigoare la momentul încheierii contractului, care impuneau furnizorilor de servicii financiare redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc şi care să permită înţelegerea lor de către un consumator mediu, precum şi cu respectarea prevederilor art. 969 din C. civ. de la 1864, a reţinut că pentru a fi clar şi inteligibil formulate clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili.

Reţinând că nu a fost prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contract, iar ca efect al acestei constatări, a statuat că se impune restituirea sumelor de bani încasate în plus, cu titlu de dobândă contractuală, pentru intervalul de timp cuprins între 21.05.2009 - 19.09.2010.

Întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de părţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1558A din 5 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.