Exclusion of currency risk clauses from unfairness review when reflecting dispositive domestic monetary nominalism rules under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., FFF., HHH., GGG., III., JJJ., KKK., LLL. şi MMM. au chemat în judecată pe pârâta S.C. NNN. S.A., solicitând următoarele:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 punctul 5, clauze inserate în contractul de credit şi eliminarea acestora;

- denominarea creditului în moneda naţională (conversia lui în moneda naţională), în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plăţile între rezidenţi se fac în moneda naţională, la cursul de la data semnării contractului de credit, conform Anexei 1 punctul 6, ca şi consecinţă a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, articolele din C. civ. indicate în cuprinsul cererii, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Reclamanţii au formulat cerere precizatoare, prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii se regăseşte în Anexa 2, fiind indicat şi modul în care s-a ajuns să se determine valoarea respectivă.

Pârâta NNN. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive, arătând că în măsura în care cererea de chemare în judecată ar întruni condiţiile unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, o astfel de acţiune este prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea din data de 1 iulie 2015 tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererilor reclamanţilor şi formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 2 iulie 2015, având ca reclamanţi pe X. şi Y., părţi în contractul de credit nr. x/28.03.2008.

În şedinţa publică din data de 30 septembrie 2015 instanţa de fond a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie ce a fost respinsă ca neîntemeiată faţă de obiectul cauzei, respectiv constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale.

Prin sentinţa civilă nr. 6524/2015 din 20 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii X. şi Y., în contradictoriu cu pârâta NNN. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.2 tezele a II-a şi a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 în convenţia de credit bancar nr. x/28.03.2008; s-a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior, dispunându-se îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit bancar nr. x/28.03.2008, la valoarea de la momentul semnării acestuia, respectiv la valoarea 2,3654 RON/CHF; s-a respins cererea reclamanţilor privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 9.2 teza I din convenţia de credit bancar nr. x/28.03.2008), ca neîntemeiată; s-a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin acţiune reclamanţii X. şi Y. au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 9.2 tezele a II-a şi a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din convenţia de credit bancar nr. x/28.03.2008 încheiată cu pârâta NNN. S.A., convenţie în baza căreia reclamanţii au împrumutat suma de 119.960 CHF.

Art. 9.2 din contract stabileşte că "Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/codebitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la bancă, în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/codebitorul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate".

Potrivit art. 9.3 din contract "Împrumutatul/codebitorul autorizează banca, în mod irevocabil şi necondiţionat, să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi în alte valute deţinute de împrumutat/codebitor la bancă, pe întreaga durată a contractului în vederea plăţii ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform contractului. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni".

Art. 9.4 din contract are următorul conţinut:

"Împrumutatul/codebitorul autorizează banca să facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către împrumutat/codebitor a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni".

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respinsă prin încheierea de şedinţă din 30 septembrie 2015, Tribunalul a reţinut că art. 6 din Legea nr. 193/2000 stabileşte sancţiunea nulităţii absolute pentru ipoteza stipulării în cadrul unui contract a unei clauze abuzive.

S-a arătat că textul de lege foloseşte sintagma cu caracter imperativ "clauzele nu vor produce efecte", spre deosebire de formulele "anulabile" sau "pot fi anulate", caracteristice nulităţii relative. De asemenea, art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege "interzice" comercianţilor stipularea de clauze abuzive.

Instanţa de fond a menţionat faptul că prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual şi contravine bunei-credinţe, prin profitarea de poziţia subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmăreşte un scop ilicit şi/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, şi nu un motiv de nulitate relativă.

Or, prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul, în speţă pârâta, nu urmăreşte doar vicierea consimţământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiţii, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obţinerea unor venituri mai mari profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află şi care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condiţiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziţie economică privilegiată.

Evaluarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale de către instanţă se impune în aceleaşi condiţii în care aceasta se pronunţă asupra existenţei oricărei cauze de nulitate, aplicarea unei sancţiuni implicând întotdeauna o analiză cu privire la întrunirea cerinţelor prevăzute de lege.

Tribunalul a concluzionat în sensul că prevederile Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc doar interesele particulare ale consumatorilor, ci interese generale (protecţia consumatorilor împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic a acestora), având un evident caracter imperativ, iar sancţiunea prevăzută de art. 6 în cazul stipulării de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este nulitatea absolută.

Întrucât sancţiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractul încheiat între consumator şi comerciant este nulitatea absolută, dreptul material la acţiunea în anularea acestei clauze este imprescriptibil, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, articol care stabileşte că "nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie".

În consecinţă, acţiunea reclamanţilor ce are ca obiect declararea nulităţii absolute a clauzelor indicate în cererea de chemare în judecată, este imprescriptibilă extinctiv, neavând relevanţă împrejurarea că aceştia s-au adresat instanţei de judecată după o perioadă mai mare de 3 ani de la data încheierii contractului de credit.

Cu privire la legea aplicabilă în cauză, tribunalul a arătat că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care a intrat în vigoare C. civ. din 2009), astfel încât raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de dispoziţiile din C. civ. de la 1864 şi de Codul comercial, în vigoare la momentul naşterii obligaţiilor, aşa cum prevede art. 6 alin. (2) din C. civ. din 2009, art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. (2009).

S-a reţinut că raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite în baza unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întruneşte toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune şi anume: a fost încheiat între reclamanţi, părţi contractante aflate în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi banca pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor reclamanţilor, astfel că există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă, în fapt, condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de aceasta din urmă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanţii; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamanţii doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), ci posibilitatea efectivă a destinatarului de a influenţa conţinutul şi numărul clauzelor.

Din probele administrate în cauză, nu a rezultat că pârâta a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanţii ar fi avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privinţa contractului care face obiectul prezentei cauze, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din lege.

Tribunalul a reamintit faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În privinţa clauzelor inserate la art. 9.2, 9.3 şi 9.4 din convenţia de credit încheiată de părţi referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, la suportarea riscului valutar doar de una din părţi şi la dreptul pârâtei de a debita conturile reclamanţilor, Tribunalul Bucureşti a constatat că acestea contravin dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

În concret, s-a arătat că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, rezultă din conduita băncii pârâte care a preformulat clauzele inserate la art. 9.2 (teza a II-a, în opinia tribunalului), art. 9.3 şi art. 9.4, în cuprinsul cărora s-a prevăzut o serie de drepturi pentru bancă, fără să existe şi obligaţii corelative.

Prima instanţă a avut în vedere faptul că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impune şi o altă condiţie pentru existenţa unei clauze abuzive, respectiv aceea de a fi contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Buna-credinţă presupune faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Or, în cauză, nesocotind dispoziţiile contractuale prevăzute în contractul încheiat cu reclamanţii, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părţi, pârâta şi-a rezervat dreptul de a "realiza conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenţei lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare . . . . . . . . . .că are dreptul la liberă alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate (art. 9.2 teza a II-a); "împrumutatul/codebitorul autorizează banca, în mod irevocabil şi necondiţionat, să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi în alte valute deţinute de către împrumutat/codebitor la bancă, pe întreaga durată a contractului în vederea plăţii ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror altor sume, inclusiv din executarea silită datorate conform contractului . . . . . . . . . .Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni" (art. 9.3); "împrumutatul/codebitorul autorizează banca să facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar . . . . . . . . . .conversia se face la cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către împrumutat/codebitor a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de afectua aceste operaţiuni" (art. 9.4).

Clauzele contestate încalcă prevederile legale incidente în materie, deoarece nu sunt circumstanţiate elementele care îi acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor reclamanţilor şi nu este indicat un criteriu care să-i dea dreptul băncii să realizeze conversia.

Toate acestea sunt de natură să îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire la "volabilitatea" monedei, pârâta neadministrând probe conform art. 249 din C. proc. civ., deşi, avea această obligaţie. Această modalitate de exprimare, în opinia tribunalului, face ca respectivele clauzele să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze şi taxe (art. 9.4 din contract) sau devalorizarea monedei CHF era necesară şi proporţională scopului urmărit.

De altfel, Tribunalul a apreciat că pârâta trebuie să îşi asume, în egală măsură, un minim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare, iar nu numai consumatorii, care în cazul de faţă, au suportat exclusiv creşterea cursului valutar.

Tribunalul a considerat că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a clienţilor, întrucât nu există probe la dosar din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanţii, aceştia neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expun în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

Obligaţia de informare a fost nesocotită de banca pârâtă, aceasta, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi Directiva 2008/48/CE, având obligaţia de a atrage atenţia reclamanţilor consumatori asupra riscurilor unei operaţiuni determinate, de a explica riscurile pe care le implică un credit contractat în moneda "exotică" (CHF), de a furniza informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract, obligaţii a căror îndeplinire nu a fost probată.

Prin urmare, s-a constatat că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea reclamanţilor, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte deprecierea cursului valutar. Pârâta a format consumatorilor o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu a prezentat dezavantajele acestui produs.

Clauza contractuală privind efectuarea plăţilor în moneda creditului, cu suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanţi, nu a fost negociată direct cu aceştia, astfel că prima instanţă a constatat caracterul prestabilit al contractului de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la acest contract tipizat, fără să aibă posibilitatea de a influenţa natura lui.

Pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării lor de voinţă, în sensul producerii de efecte juridice, tribunalul a ajuns la concluzia că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării contractului, calcularea ratelor de rambursare şi plata acestora la valoarea respectivă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Instanţa de fond nu a împărtăşit opinia reclamanţilor potrivit căreia suma împrumutată ar trebui să fie restituită în moneda naţională (art. 9.2 teza I din contract), având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, iar, pe de altă parte, prin denominare, s-ar nesocoti dispoziţiile art. 1579 din C. civ. şi cele ale art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Apărarea pârâtei potrivit căreia prin îngheţarea cursului valutar se încalcă principiul nominalismului monetar a fost apreciată de instanţă ca fiind lipsită de fundament legal, deoarece reclamanţii trebuie să restituie, în continuare, împrumutul în moneda contractului (CHF), respectiv "aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri primite".

Pârâta NNN. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei instanţei de fond, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 tezele a II-a şi a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din convenţia de credit bancar nr. x/28.03.2008.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 364/A din 15 februarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. NNN. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6524 din 20 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi X. şi Y., sentinţa apelată fiind schimbată în parte, în sensul că s-a respins în integralitate cererea de chemare în judecată.

În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la critica vizând îndeplinirea de către bancă a obligaţiei de informare asupra riscului de devalorizare a leului în raport cu francul elveţian şi inexistenţa unor practici înşelătoare în relaţia cu consumatorii, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale în vigoare nu îndreptăţesc concluzia potrivit căreia asemenea aspecte ar fi suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

Astfel de elemente pot prezenta relevanţă în cadrul condiţiilor prevăzute de lege pentru diferite acţiuni în justiţie, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanţieze aspecte legate de caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale sau de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Pe cale de consecinţă, luând în considerare limitele învestirii instanţei în prezenta cauză, curtea de apel a constatat că toate aceste susţineri pot fi analizate numai prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.

S-a reţinut că, în speţă, clauzele contestate transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi pe piaţa valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei.

În sensul atribuit de dreptul comunitar, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive. Acestea din urmă sunt menţionate, în mod expres, în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Prin urmare, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun dispoziţii supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Curtea a remarcat faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând aceste argumente în cauza de faţă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

În plus, pot exista contracte de credit care să nu conţină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanţei s-ar raporta chiar la dispoziţia supletivă din dreptul naţional, ceea ce nu poate fi primit.

Aşa cum s-a arătat anterior, în cauza de faţă, clauzele din contractul de credit contestate transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva OOO. S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Pe cale de consecinţă, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanţă argumentele reclamanţilor referitoare la nerespectarea de către banca pârâtă a obligaţiei de informare, de avertizare a consumatorilor şi, respectiv de inducere în eroare a acestora prin prezentarea monedei CHF ca fiind sigură, întrucât sunt legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor. Pentru acelaşi motiv, nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe.

Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speţă, deoarece în materia contractului de împrumut de consumaţie, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiile cursului valutar să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.

Prin urmare, obligaţia reclamanţilor de a restitui suma împrumutată în CHF are suport legal, fluctuaţia monetară fiind integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate. Aşa fiind, în lipsa unei stipulaţii contrare, riscul creşterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiaşi monede este suportat de creditor.

S-a reţinut şi faptul că, împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, reclamanţii şi-au asumat, implicit, riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului, astfel încât teoria impreviziunii nu poate fi aplicabilă în cauză.

De altfel, aplicarea teoriei impreviziunii în sensul indicat de către reclamanţi - convertirea creditului în RON la cursul de schimb CHF/leu de la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului - ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, cu consecinţa suportării exclusiv de către bancă a diferenţei de curs, ca urmare a aprecierii monedei CHF.

Or, raţiunea acestei teorii este aceea de a restabili echilibrul contractual, şi nu de a direcţiona consecinţele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea cocontractantă.

De asemenea, Curtea a reţinut că prin formularea capătului de cerere referitor la îngheţarea cursului de schimb, se solicită instanţei o intervenţie nepermisă în contract, cu consecinţa modificării convenţiei părţilor în ceea ce priveşte obiectul său, situaţie care pune în discuţie toate elementele esenţiale convenite de părţi, respectiv moneda contractului, dobânda aferentă şi perioada de rambursare. Aceste elemente creează un tot unitar, pe piaţa bancară moneda creditului influenţând nivelul dobânzilor şi al comisioanelor, precum şi perioada de rambursare.

Din această perspectivă, intervenţia în mecanismul contractual, solicitată de reclamanţi, fără a se realiza o analiză obiectivă a impactului unei asemenea intervenţii, ar rupe echilibrul contractual în defavoarea băncii, care a încheiat contractul de credit în considerarea monedei CHF, ceea ce a condus, la momentul semnării contractului, la acordarea unor condiţii mai avantajoase pentru împrumutaţi faţă de alte produse financiare existente pe piaţă.

Având în vedere că executarea obligaţiei reclamanţilor de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, Curtea a ajuns la concluzia că nu există temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligaţiei de plată a creditului în RON la cursul de schimb de la data încheierii convenţiei dintre părţi, acest capăt de cerere fiind neîntemeiat.

Totodată, s-a arătat că acordarea creditelor în valută nu a fost şi nu este interzisă de lege, astfel cum rezultă din prevederile Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Naţională a României.

Pe de altă parte, nu există nicio dispoziţie legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON şi stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.

Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanţii X. şi Y. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În principal, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel a reţinut greşit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar şi că există motive contradictorii, în sensul că acţiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispoziţiile legii speciale, dar şi principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicţie din punct de vedere juridic.

Recurenţii consideră că principiului nominalismului monetar ar fi fost aplicabil dacă acţiunea era întemeiată pe dispoziţiile de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Cum, în cauză, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, consecinţa declarării acelor clauze ca fiind abuzive este nulitatea absolută.

Deşi, acţiunea formulată de reclamanţi cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar s-a fundamentat aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa nu a analizat, din perspectiva hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva OOO. S.A., niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie un temei pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a băncii prin transpunere la contractul în discuţie.

S-a făcut trimitere la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 (Andriciuc vs. PPP.), potrivit cărora banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în monedă străină, îl au asupra ratelor împrumutului.

Pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile.

În cauza menţionată anterior, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi că îi va reveni instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

În speţă, instanţa de apel a făcut o analiză inexactă a principiului nominalismului monetar.

Astfel, s-a reţinut că reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să ţină seama de faptul că, în esenţă, aceştia nu au încasat CHF, ci RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, recurenţii-reclamanţi apreciază că obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar, clauzele respective nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

S-a arătat că în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, în condiţiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţele au dreptul să examineze, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care s-a făcut trimitere în memoriul de recurs (C-484/08 şi C-241/98), caracterul abuziv al clauzelor privind preţul contractului, chiar dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi, cu atât mai mult, au acest drept atunci când acele clauze nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, deoarece în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, recurenţii-reclamanţi susţin că trebuie să se analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", însă această analiză trebuie să fie făcută din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie să se ţină cont de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune.

Împrejurarea că banca i-a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că le-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a negociat clauzele respective.

Clauza privind efectuarea plăţilor în moneda creditului, cu suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi nu a fost negociată direct cu aceştia, astfel că instanţa de apel trebuia să constate caracterul prestabilit al contractului de credit, contract care a fost impus consumatorilor.

Pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă, în sensul producerii de efecte juridice, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit, la valoarea de la data încheierii şi semnării acesteia, plata ratelor de rambursare urmând să se facă la valoarea respectivă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, clauzele contestate trebuie să fie analizate prin raportare la dispoziţiile art. 966-970 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora părţile au obligaţia să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe durata executării acestuia.

Întrucât nu se poate înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Or, instanţa de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil şi clar al clauzei din convenţie în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului de credit.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă NNN. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 13 iulie 2018 recurenţii-reclamanţi X. şi Y. au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ., coroborat cu decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea fiind respinsă prin încheierea din 26 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 26 februarie 2019 s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă NNN. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii X. şi Y., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 16 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 16 aprilie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 10 iunie 2019 recurenţii-reclamanţi au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 12 noiembrie 2019, cu citarea părţilor pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi pentru recurs.

Ulterior, termenul de judecată din 12 noiembrie 2019 a fost preschimbat, din oficiu, la data de 5 noiembrie 2019.

Prin încheierea de la termenul din 5 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi X. şi Y. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica circumstanţiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a reţinut greşit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar şi că există motive contradictorii, în sensul că acţiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispoziţiile legii speciale, dar şi principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicţie din punct de vedere juridic.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susţinerilor recurenţilor, raţionamentul logico-juridic expus de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reţinut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, faţă de natura contractului încheiat de reclamanţii X. şi Y. cu pârâta NNN. S.A. (împrumut de consumaţie cu dobândă).

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenţii nu sunt mulţumiţi de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reţine că nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamanţii din prezenta cauză au încasat suma împrumutată în RON, şi nu în franci elveţieni, atâta timp cât creditul a fost contractat în moneda străină.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat soluţia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă NNN. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6524 din 20 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-au respins ca nefondate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 teza a II-a şi teza a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit bancar nr. x/28.03.2008, capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,3654 RON/CHF, precum şi capătul de cerere privind încasarea ratelor corespunzătoare convenţiei de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenţiei (28.03.2008) şi până la terminarea perioadei de contractare.

Potrivit acestor clauze, reclamanţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-şi procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaţilor doar în situaţia în care aceştia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Susţinerile recurenţilor pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziţia legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Acest aspect a fost confirmat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11, fiind stabilite următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, NNN. şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva QQQ. S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, s-a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Clauzele contestate care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, aceste prevederi contractuale reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Referirile făcute în cuprinsul cererii de recurs la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kasler (C-26/13) nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece este vorba despre o situaţie diferită de cea a reclamanţilor X. şi Y..

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât clauzele contestate sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor instituite de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii X. şi Y. împotriva deciziei civile nr. 364/A din 15 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.