Eligibility of contractual guarantees and penalties for legal set-off in bankruptcy: requirement of certain, liquid, and exigible claims

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. aflată în procedura simplificată a falimentului, reprezentată prin lichidatorul judiciar Casa de Insolvenţă B.., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu consecinţa obligării pârâtei la plata integrală şi imediată a sumei de 316.324,32 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de reclamantă şi neachitate de pârâtă până la data formulării acţiunii, conform situaţiei contabile anexate, după cum urmează: 50.004,49 RON, rest neachitat din contravaloarea facturii fiscale x din 27.11.2012; 30.044,83 RON contravaloarea facturii fiscale x din 18.12.2012; 92.505,00 RON contravaloarea facturii fiscale x din 18.12.2012; 143.770,00 RON contravaloarea facturii fiscale x din 18.12.2012. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 316.324,32 RON, conform ratei dobânzii de referinţă stabilite de Banca Naţională a României, conform O.G. nr. 13/2011.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1020 alin. (3), art. 1164, art. 1170, art. 1272, art. 1350, art. 1470 şi art. 1516 din C. civ. (2009), cu completările şi modificările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.

La data de 31 martie 2016, pârâta C. S.R.L. a formulat în temeiul prevederilor art. 209 C. proc. civ., cerere reconvenţională faţă de reclamanta A. S.R.L. şi întâmpinare, solicitând a se constata că societatea A. S.R.L. datorează pârâtei suma de 320.000 RON reprezentând lucrări decontate de către C. S.R.L. către A. S.R.L. în baza contractului de lucrări 386.1 din 1 octombrie 2009, lucrări care, în realitate, nu au fost executate de către pârâta reconvenţională, iar după acesta a se face aplicarea petitului 4 al acţiunii; a se constata că societatea A. S.R.L. s-a obligat să plătească garanţia de bună execuţie în cuantum de 5% din valoarea contractului 386.1 din 1 octombrie 2009 şi a se face aplicarea petitului 4 al acţiunii,; a se constata că A. S.R.L. s-a obligat la plata penalităţilor de întârziere conform contractului 386.1 din 1 octombrie 2009 penalităţi pe care, de asemenea, reclamanta a solicitat a fi compensate conform petitului:

"în temeiul art. 1616 şi art. 1617 C. civ., a se dispune compensarea legală a sumelor datorate de către A. S.R.L. către reclamantă, până la concurenţa sumelor de bani pe care le solicită A. S.R.L. de la societatea pârâtă prin acţiunea introdusă la Tribunalul Timiş, acţiune ce constituie obiectul prezentului dosar şi obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată".

Prin sentinţa civilă nr. 937 din 28 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. (în faliment), reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 316.324,32 RON, cu dobânzi legale calculate de la data de 11 februarie 2016 şi până în momentul plăţii efective; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

În anul 2012 între părţile în litigiu s-au derulat afaceri comerciale pe parcursul cărora reclamanta A. S.R.L. a emis facturile nr. x/27.11.2012 (pentru suma de 65.036,49 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire a unei capele în localitatea Macea, jud. Arad), nr. 31/18.12.2012 (pentru suma de 30.044,83 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reabilitare a trotuarelor în localitatea Mişca, jud. Arad), nr. 32/18.12.2012 (pentru suma de 92.505 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire a unei capele mortuare în localitatea Macea, jud. Arad) şi nr. 33/18.12.2012 (pentru suma de 143.770 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de amenajare a spaţiilor verzi din localitatea Vladimirescu, jud. Arad).

Societatea pârâtă a recunoscut că datorează reclamantei sumele mai sus arătate atât direct, în cuprinsul extrasului de cont de la dosar, cât şi indirect, prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în cauză.

Astfel, în cuprinsul extrasului de cont expediat de reclamantă pârâtei, care conţine cele 4 facturi anterior arătate, pârâta a menţionat că datorează suma de 316.324,32 RON, extrasul fiind înregistrat în evidenţele sale sub numărul 57/27.01.2015.

În ceea ce priveşte recunoaşterea din întâmpinare şi cererea reconvenţională, aceasta este evidentă, având în vedere că pârâta, după ce solicită instanţei să constate că are, la rândul ei, o creanţă faţă de reclamantă, cere ca aceasta să fie compensată cu cea pretinsă de reclamantă, operaţiune care presupune, prin definiţie, existenţa a două creanţe concurente. De altfel, în cuprinsul înscrisului în discuţie, pârâta nu a invocat, în niciun moment, faptul că nu ar datora sumele din cele patru facturi, ci doar că acestea ar trebui compensate cu datoriile pe care reclamanta le-ar avea către ea.

Aşa fiind, şi observând prevederile art. 1270 din C. civ. (2009), potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, tribunalul a constatat că se impune a fi admisă cererea reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtei la plata sumei de 316,324,32 RON, cu titlu de debit principal.

S-a arătat că art. 1535 alin. (1) din C. civ. prevede că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011 în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii se va plăti dobânda legală, calculată conform art. 3 din acelaşi act normativ.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată asupra sumei arătate anterior începând cu data de 11 februarie 2016, data introducerii acţiunii, şi până la momentul plăţii efective.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată în cauză, Tribunalul Timiş a apreciat că este inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 35 din C. proc. civ., potrivit cărora cererea privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege şi împrejurarea că pârâta C. S.R.L. avea posibilitatea de a promova o acţiune în realizare (o acţiune în pretenţii).

Prin decizia civilă nr. 302/A din 14 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă-reconvenţională S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 937 din 28.10.2016 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.., s-a anulat hotărârea apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

În argumentarea soluţiei pronunţate, Curtea a reţinut că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva pârâtei, solicitând ca aceasta din urmă să fie obligată să îi plătească suma indicată în petitul cererii şi care reprezintă contravaloarea unor facturi emise în derularea raporturilor ce s-au legat, precum şi dobânda penalizatoare aferentă cauzată de neplata la termen a obligaţiei.

Pârâta a preluat iniţiativa procesuală formulând cererea reconvenţională prin care a solicitat instanţei să constate că deţine, la rândul său, o creanţă împotriva reclamantei, creanţă a cărei sursă a indicat-o în expunerea de motive. De asemenea, a cerut să se dispună compensarea sumelor datorate de către cele două societăţi părţi ale litigiului.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Curtea a arătat că apelanta-pârâtă-reclamantă reconvenţional nu a cerut doar să se constate că are, la rândul său, o creanţă împotriva reclamantei, ci a şi invitat instanţa să procedeze la compensarea acestora.

Astfel, a reţinut că prin cererea în realizare reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului.

Chiar dacă plata reprezintă modalitatea principală de stingere a obligaţiilor, compensaţia este tot o modalitate de stingere a acestora, respectiv una alternativă.

În speţă, pârâta a cerut a se opera compensarea creanţelor (cea pretinsă de reclamantă prin cererea principală şi cea afirmată de pârâta reconvenţională prin cererea incidentală), ceea ce înseamnă că aceasta s-a plasat în sfera unei acţiuni în realizare.

Instanţa de apel a mai reţinut că pârâta a pretins şi valorizarea creanţei pe care a cerut instanţei să i-o constate, chiar dacă nu a solicitat ca aceasta să îi fie efectiv plătită de către reclamantă,tinzând la a obţine stingerea datoriei sale prin această modalitate.

Prin urmare, Curtea a apreciat că acţiunea reclamantei reconvenţionale este una în realizarea dreptului, şi nu în constatare, astfel încât nu este justificată soluţia de respingere a acesteia ca fiind inadmisibilă.

Urmare acestei concluzii şi, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtei-reclamante reconvenţional, a anulat hotărârea ce a format obiectul apelului, iar cauza a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru a fi analizate pretenţiile apelantei cu privire la existenţa creanţei şi posibilitatea compensării pe care a cerut-o, prima instanţă urmând să aprecieze cu privire la necesitatea administrării probatoriului solicitat de către pârâta-reclamantă reconvenţională.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, la data de 30 mai 2017.

La data de 1 iulie 2016 Cabinetul Individual de Insolvenţă D. reprezentată prin practician în insolvenţă D., desemnat în calitate de lichidator judiciar al A. S.R.L., a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională formulată de pârâta C. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

După trimiterea spre rejudecare, pârâta C. S.R.L. a depus la dosar note de şedinţă, a fost administrată proba testimonială şi proba cu interogatoriu. De asemenea, a fost depusă la dosar sentinţa civilă nr. 973/19.10.2015, pronunţată de judecătorul sindic, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Arad, iar reclamanta a formulat concluzii scrise.

Prin sentinţa civilă nr. 150/PI din 2 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 278.878,18 RON către reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. C. S.R.L.; nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut următoarele:

Pretenţiile reclamantei S.C. A. S.R.L. în sumă de 316.324,32 RON se întemeiază pe existenţa facturilor înscrise în extrasul de cont nr. 1 din 5 ianuarie 2015, înregistrat la societatea C. S.R.L. sub nr. x/27.01.2015, înscris prin care pârâta recunoaşte existenţa datoriei în cuantumul arătat.

Pe de altă parte, pârâta pretinde că are, la rândul ei, faţă de reclamantă o creanţă în sumă de 320.000 RON, ca urmare a faptului că reclamanta nu a respectat obligaţiile pe care şi le-a asumat în calitate de subantreprenor de a finaliza lucrările la canalizarea comunei Semlac din judeţul Arad, iar reclamanta a fost nevoită să finalizeze pe propria cheltuială lucrarea angajată faţă de Comuna Semlac.

Societatea reclamantă a intrat în procedura generală de insolvenţă la data de 6 iulie 2015, conform sentinţei nr. 740, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015. Prin această hotărâre judecătorul sindic a fixat termenul pentru depunerea creanţelor la data de 28 august 2015, inclusiv a celor născute în cursul procedurii (încheierea ulterioară din 22 iulie 2015), a fixat termenul limită pentru verificarea creanţelor, întocmirea şi afişarea tabelului preliminar la data de 25 septembrie 2015, modificat prin încheierea ulterioară pentru data de 11 septembrie 2015, a fixat termenul pentru soluţionarea eventualelor contestaţii la 12 octombrie 2015, modificat ulterior pentru data de 25 septembrie 2015. Prin sentinţa nr. 785/22.07.2015 judecătorul sindic a dispus începerea procedurii falimentului faţă de societatea debitoare.

Pretenţiile reciproce ale părţilor, supuse atenţiei instanţei în prezentul dosar au mai făcut obiectul analizei judecătorului sindic.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 973/19.10.2015 s-a reţinut că S.C. C. S.R.L., în calitate de creditoare, a formulat contestaţie la tabelul preliminar şi a susţinut că, în mod nelegal, societatea a fost înscrisă în tabelul preliminar cu suma 0, ca urmare a unei compensări, constatată de lichidatorul judiciar, în temeiul art. 111 din Legea nr. 85/2014.

În cuprinsul acestei contestaţii, pârâta S.C. C. S.R.L. a susţinut că are în total o creanţă de 357.446,14 RON alcătuită din debit în sumă de 37.446,14 RON şi în sumă de 320.000 RON, contravaloarea lucrărilor decontate către S.C. A. S.R.L. şi neexecutate de aceasta. Judecătorul sindic a analizat contestaţia creditoarei şi a respins-o pentru suma de 320.000 RON ca fiind tardivă, reţinând că aceasta a depus cerere de înscriere la masa credală doar pentru suma de 37.446,14 RON.

Pronunţând această hotărâre, judecătorul sindic a reţinut că în urma compensării pretenţiilor reciproce ale părţilor, anume între suma de 37.446,14 RON pretinsă de creditoarea S.C. C. S.R.L. şi suma de 316.324,32 RON pretinsă de debitoarea S.C. A. S.R.L., o parte a datoriei C. către A. a fost stinsă până la concurenţa sumei de 37.446,14 RON, soldul rezultat fiind favorabil debitoarei.

În acest sens, judecătorul sindic a reţinut că prin extrasul de cont C. a recunoscut că are o datorie în sumă de 316.324,32 RON faţă de S.C. A. S.R.L. Pârâta C. contestă totuşi în prezent această recunoaştere, ca fiind făcută de o persoană fără mandat, însă aceste apărări trebuiau, pe de o parte, expuse în faţa judecătorului sindic, iar, pe de altă parte, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată această apărare, de vreme ce persoana care a semnat actul recognitiv a aplicat ştampila societăţii, la care a avut acces tocmai în acest scop, alături de semnătura sa, această situaţie de fapt valorând în faţa terţilor ca fiind mandat. S-a arătat că terţii nu au obligaţia de a efectua cercetări amănunţite pentru verificarea limitelor unui astfel de mandat aparent, o asemenea procedură nefiind firească în raporturile de comerţ, caracterizate prin celeritate. Dimpotrivă, judecătorul sindic a reţinut că însăşi creditoarea a recunoscut că este debitoare faţă de debitoarea din procedură.

Prin urmare, în urma compensării celor două sume a rezultat că pârâta S.C. C. S.R.L. are o datorie în sumă de 278.878,18 RON faţă de reclamanta S.C. A. S.R.L., motiv pentru care, tribunalul a admis, în parte acţiunea principală.

În ceea ce priveşte pretenţiile pârâtei S.C. C. S.R.L. pentru suma de 320.000 RON, tot judecătorul sindic a reţinut prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii".

De asemenea, judecătorul sindic a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că nerespectarea termenului procedural în care un drept poate fi exercitat are drept sancţiune decăderea din exerciţiul acestuia.

Judecătorul sindic a apreciat contestaţia şi neîntemeiată, reţinând că în vederea compensării cu pretenţiile debitoarei, creditoarea trebuia să indice în cererea de depunere a creanţei, pe lângă suma de 37.446,14 RON, şi suma de 320.000 RON, însă nu a făcut-o.

A mai reţinut că această creanţă nu îndeplineşte condiţia de a fi o creanţă rezultată din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, conform art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, deoarece creditoarea nu a făcut demersuri pentru a cuantifica şi a refactura către debitoare aceste sume, astfel încât nu există nici dovada acceptării lor în vreun fel.

Hotărârea pronunţată de judecătorul sindic asupra contestaţiei creditoarei S.C. C. S.R.L. a rămas definitivă, astfel că se bucură de putere de lucru judecat cu privire la chestiunile de fapt şi de drept soluţionate.

Mai mult, Tribunalul Timiş a constatat că pretenţiile din cererea reconvenţională, fie ele privitoare la debitul principal de 320.000 RON, fie cu privire la sume reprezentând garanţie de bună execuţie sau daune moratorii, nu mai pot fi solicitate după deschiderea procedurii insolvenţei decât în faţa judecătorului sindic, iar nu în procedura de drept comun la care are însă acces debitoarea pentru valorificarea creanţelor sale.

Împotriva sentinţei civile nr. 150/PI din 2 februarie 2018 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, iar, în temeiul art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., schimbarea în totalitate a hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive a reclamantei, întrucât a operat compensaţia legală, ca mijloc de stingere a obligaţiilor.

La data de 4 iunie 2018 reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D., a formulat apel incident, solicitând respingerea apelului promovat de pârâta S.C. C. S.R.L. şi admiterea apelului incident, cu consecinţa modificării sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente sumei admise de prima instanţă, respectiv 278.878,18 RON.

Prin decizia civilă nr. 749/A din 20 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca tardiv formulat apelul incident formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. împotriva sentinţei civile nr. 150/PI din 2 februarie 2018 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă; s-a respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, fără cheltuieli de judecată.

Apelul principal formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. a fost respins pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat, la rândul său, că nu s-a dovedit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei afirmate de pârâtă, ca fiind de natură a putea fi compensată cu creanţa reclamantei, deoarece nu sunt întemeiate susţinerile apelantei-pârâte, potrivit cărora sumele pretinse derivă din contractul de execuţie încheiat între părţi, nr. 386.1/01.10.2009, respectiv art. 12 pct. 1 şi art. 17 pct. 3.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit executarea necorespunzătoare a lucrărilor asumate prin contract, având în vedere că la dosarul de fond a fost depus procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/16.12.2014, încheiat între comuna Semlac, S.C. C. S.R.L. şi S.C. E. S.A., în cuprinsul căruia se arată că, în urma constatărilor făcute, comisia de recepţie propune admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor şi îşi motivează propunerea făcută prin aceea că lucrările au fost executate conform proiectului şi caietelor de sarcini.

S-a arătat că la dosarul de fond au fost depuse mai multe adrese din care rezultă că datorită precipitaţiilor abundente, în ultima perioadă, în anumite zone, pe reţeaua de canalizare pământul s-a aşezat formând şanţuri adânci, adrese care au fost emise de comuna Semlac către S.C. C. S.R.L., iar la dosar se află o adresă emisă de pârâta S.C. C. S.R.L. către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care se menţionează că S.C. A. S.R.L. nu a luat măsuri pentru remedierea problemelor apărute, deşi lucrările au fost decontate, astfel că se vor lua măsuri pentru remedierea problemelor, iar contravaloarea lucrărilor, va fi facturată către S.C. A. S.R.L., urmând să se compenseze cu facturile neachitate.

Instanţa de apel a constatat că această adresă a fost emisă la data de 23 mai 2014, însă nu s-a făcut dovada că s-a procedat efectiv la facturarea către reclamantă a lucrărilor de remediere, pentru a se putea face dovada întinderii creanţei şi nu s-a dovedit ce valoare au avut lucrările de remediere.

Având în vedere că încă din anul 2014 se pretinde că existau lucrări efectuate necorespunzător, Curtea a apreciat că nu se justifică în niciun fel împrejurarea că apelanta-pârâtă nu a solicitat aceste sume în cuprinsul unei declaraţii de creanţă, după ce s-a deschis procedura insolvenţei împotriva reclamantei.

Prin urmare, s-a constatat că pârâta nu deţine o creanţă aptă de a fi compensată cu o creanţă reciprocă a reclamantei, deoarece nu s-a dovedit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei sale, nu s-a cuantificat şi refacturat către S.C. A. S.R.L. suma pretinsă cu titlu de creanţă, ci ea este raportată la dispoziţiile generice ale contractului care este un contract-cadru, acesta neputând face prin sine însuşi dovada întinderii creanţei.

Aşa fiind, Curtea a concluzionat în sensul că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1617 din C. civ. pentru a putea opera compensaţia legală.

Împotriva deciziei civile nr. 749/A din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta C. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 20 februarie 2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. au fost formulate următoarele critici:

Instanţa de apel nu a perceput cu exactitate natura şi dimensiunea raportului juridic dedus judecăţii, astfel că a denaturat complet motivele de apel formulate de pârâtă, iar motivarea respingerii lor este contradictorie şi străină de natura cauzei.

Este eronată aprecierea instanţei de apel, în sensul că nu s-a dovedit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei invocate de pârâtă, cu motivarea că din probele administrate nu a rezultat că s-a procedat efectiv la facturarea către reclamantă a lucrărilor de remediere, pentru a se putea face dovada întinderii creanţei şi nu s-a probat valoarea lucrărilor de remediere.

În apel, pârâta nu a solicitat să se reţină, cu titlu de creanţă, suma de aproximativ 320.000 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere, ci o sumă determinată pe baza contractului (clauza de 5% şi, respectiv de 7%) ce reprezintă garanţia de bună execuţie şi penalităţile.

Însuşindu-şi raţionamentul primei instanţe, pârâta nu a contestat respingerea cererii reconvenţionale, ci a cerut să se reţină apărările dezvoltate prin întâmpinarea formulată la cererea introductivă.

Întrucât nu avea posibilitatea să invoce compensarea judiciară, pârâta a pretins că poate opera compensarea legală, dar nu cu referire la creanţa principală decurgând din lucrările de remediere (aproximativ 320.000 RON), ci cu referire la creanţe marginale decurgând din neîndeplinirea de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a obligaţiei de constituire a garanţiei şi din întârzierile în executarea contractului de execuţie.

Aceste creanţe marginale sunt distincte de creanţa principală şi nu trebuie facturate, întrucât au ca sursă însăşi voinţa părţilor, aşa cum rezultă din contract, fiind determinabile prin aplicarea unui procent asupra valorii contractului.

Pentru a determina acest tip de creanţă nu era necesar să se cunoască valoarea lucrărilor de remediere, din moment ce aceste lucrări nu au făcut obiectul apelului şi nu puteau să intre în analiza instanţei de apel, ci trebuia doar să se verifice contractul şi să se procedeze la un calcul simplu (facilitat şi de expertiza extrajudiciară depusă la dosar).

Verificarea contractului ar fi permis să se observe că potrivit art. 13 reclamanta s-a obligat să constituie o garanţie de bună execuţie în cuantum de 5% din valoarea contractului. Această clauză trebuie interpretată ca fiind esenţială (executarea contractului începe după constituirea garanţiei de bună execuţie - art. 7.1 din contract) şi necesară tocmai pentru a acoperi cheltuielile la care ar putea fi expusă societatea pârâtă, urmare a unei executări necorespunzătoare a obiectului contractului.

De asemenea, dintr-o verificare minimală a contractului ar fi rezultat că potrivit art. 12.1 în cazul în care, din vina sa exclusivă, executantul nu reuşeşte să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, atunci beneficiarul este îndreptăţit de a deduce din preţul contractului, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,1% din preţul contractului, pentru fiecare zi de întârziere în îndeplinirea contractului, fără ca valoarea penalizărilor aplicate să poată depăşi 7% din preţul contractului.

Conform art. 17.3 din contract, în cazul în care executantul (reclamanta) nu execută lucrările de remediere a neconformităţilor constatate, beneficiarul (pârâta) este îndreptăţit să angajeze şi să plătească alte persoane care să le execute. Cheltuielile aferente acestor lucrări vor fi recuperate de la executant sau reţinute/retrase din sumele cuvenite acestuia sau din garanţia de bună execuţie.

Cum clauzele trebuie interpretate în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela de a nu putea produce niciunul (art. 1268 alin. (3) din C. civ.), rezultă că, în ipoteza în care executantul nu a respectat obligaţia de constituire a garanţiei de bună execuţie, beneficiarul trebuie să fie deţinătorul unui remediu efectiv, prin recunoaşterea dreptului de a opune executantului sumele determinabile conform clauzei de garanţie, atunci când intervine necesitatea remedierii unor lucrări executate necorespunzător.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a respins apelul uzând de o motivare contradictorie şi străină pricinii, cât timp s-a referit la contravaloarea lucrărilor de remediere, iar pârâta a avut în vedere contravaloarea garanţiei de bună execuţie şi a penalităţilor de întârziere.

În aceeaşi logică, nu îşi găsesc o justificare raţională menţiunile referitoare la nesolicitarea sumelor reprezentând lucrările de remediere în cuprinsul unei declaraţii de creanţă, după ce s-a deschis procedura insolvenţei.

În opinia recurentei, nedepunerea unei declaraţii de creanţă nu înseamnă că a pierdut beneficiul de a se apăra atunci când este confruntată cu o creanţă, prin invocarea tuturor apărărilor apte să conducă la paralizarea respectivei creanţe, sens în care au fost evocate dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Prin urmare, recurenta a susţinut că va opera compensarea legală, independent de formularea unei cereri în pretenţii sau de admisibilitatea unei cereri reconvenţionale.

Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că nu s-a dovedit executarea necorespunzătoare a lucrărilor asumate prin contractul nr. x/01.10.2009, deşi prima instanţă a administrat un probatoriu consistent ce dovedeşte exact contrariul.

Referindu-se la procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/16.12.2014, autoarea căii de atac a susţinut că acesta a fost reţinut eronat în favoarea reclamantei.

Astfel, a relevat faptul că procesul-verbal anterior menţionat a fost încheiat între pârâtă şi beneficiarul investiţiei, Comuna Semlac, ulterior remedierii tuturor lucrărilor de către C. S.R.L. şi terţe societăţi contractate în acest scop de societatea pârâtă, aşa cum rezultă din vastul probatoriu administrat în faţa primei instanţe.

Recurenta-pârâtă apreciază că procesul-verbal nr. x/16.12.2014 face dovada faptului că lucrările au fost recepţionate numai ulterior remedierii neconformităţilor, remedieri ce au căzut în sarcina A. S.R.L., însă aceasta nu le-a executat, neîndeplinindu-şi astfel obligaţiile contractuale.

A conchis în sensul că a avut loc o executare necorespunzătoare a contractului, aptă să conducă la activarea clauzei de bună garanţie (art. 13.1) şi de penalităţi (art. 12.1).

Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale ce definesc creanţa certă, prin faptul că a apreciat contractul părţilor ca fiind unul cadru, care nu poate face prin sine însuşi dovada întinderii creanţei.

În opinia recurentei-pârâte, faţă de textele de lege invocate (art. 663 C. proc. civ., art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 şi art. 953 C. proc. civ.), este fără dubiu faptul că certitudinea creanţei se referă la existenţa sa neîndoielnică prin raportare la înscrisul constatator al creanţei.

Or, în speţă, creanţa pârâtei este prevăzută expres în contract (art. 12.1 şi art. 13.1), contractul fiind un instrument legal perfect valabil pentru constatarea acesteia.

Recurenta consideră că nu este vorba despre un contract-cadru vag şi cu dispoziţii generice, cât timp acesta conţine clauze clare şi precise apte să disciplineze relaţia dintre părţi, sens în care s-a referit la faptul că au înscrise în contract clauze pentru constituirea unei garanţii de bună execuţie aptă să acopere cheltuielile cu lucrările de remediere, precum şi clauze privind penalităţile pentru întârzierea în executare a lucrărilor.

În plus, conform art. 663 din C. proc. civ., creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui, condiţie îndeplinită în speţă, prin menţionarea în cuprinsul contractului a unui procent (5% şi, respectiv 7%).

Prin urmare, creanţa este perfect determinabilă prin raportare la valoarea totală a contractului, astfel încât nu se poate susţine, în mod legal, că întinderea acesteia nu s-ar putea stabili din cauza dispoziţiilor generice ale contractului.

Concluzionând, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a arătat că apelul său a fost respins, în mod greşit, de către instanţa de apel, aceasta ignorând aplicarea dispoziţiilor art. 1617 din C. civ., care permiteau compensarea legală a creanţei pârâtei cu cea a reclamantei S.C. A. S.R.L.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă D. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. S.R.L. şi s-a fixat termen la data de 8 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica circumstanţiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel a respins apelul uzând de o motivare contradictorie şi străină pricinii, atâta timp cât s-a referit la contravaloarea lucrărilor de remediere, iar pârâta a avut în vedere contravaloarea garanţiei de bună execuţie şi a penalităţilor de întârziere. De asemenea, recurenta a susţinut că nu îşi găsesc o justificare raţională menţiunile referitoare la nesolicitarea sumelor reprezentând lucrările de remediere în cuprinsul unei declaraţii de creanţă, după ce s-a deschis procedura insolvenţei.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susţinerilor recurentei, raţionamentul logico-juridic expus de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât aceasta a constatat, în mod corect, că nu s-a dovedit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei afirmate de pârâtă, ca fiind de natură a putea fi compensată cu creanţa reclamantei, reţinând că sunt neîntemeiate susţinerile pârâtei potrivit cărora, sumele pretinse derivă din contractul de execuţie încheiat între părţi, nr. 386.1/01.10.2009, respectiv art. 12 pct. 1 şi art. 17 pct. 3, atâta timp cât nu a rezultat, din probatoriul administrat, că reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi executat în mod necorespunzător lucrările asumate prin contract.

Soluţia dată în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulţumită de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reţine că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive străine de natura cauzei.

De altfel, ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Împrejurarea că, ataşat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă reconstituie starea de fapt într-o manieră proprie, nu reprezintă o chestiune care să intre în sfera analizei legalităţii deciziei, ci reprezintă o solicitare implicită de reevaluare a fondului, a stării de fapt, ceea ce, în cazul recursului în casaţie, este inadmisibil.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă readuce în discuţie probatoriul administrat, în încercarea de a stabili o altă situaţie de fapt, susţinând că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că nu s-a dovedit executarea necorespunzătoare a lucrărilor asumate de reclamantă prin contractul nr. x/01.10.2009, deşi prima instanţă a administrat un probatoriu consistent ce dovedeşte exact contrariul.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale ce definesc creanţa certă, apreciind că părţile au încheiat un contract cadru care nu poate face prin sine însuşi dovada întinderii creanţei.

În accepţiunea recurentei-pârâte, creanţa este perfect determinabilă prin raportare la valoarea totală a contractului, astfel încât nu se poate susţine, în mod legal, că întinderea acesteia nu s-ar putea stabili din cauza dispoziţiilor generice ale contractului.

Prin urmare, a susţinut că apelul său a fost respins, în mod greşit, de către instanţa de apel, aceasta ignorând aplicarea dispoziţiilor art. 1617 din C. civ., care permiteau compensarea legală a creanţei pârâtei cu cea a reclamantei S.C. A. S.R.L.

Ipoteza normativă invocată de recurentă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Sub aparenţa unei critici de nelegalitate ce vizează pretinsa ignorare a dispoziţiilor legale care reglementează compensaţia legală, recurenta-pârâtă a reluat practic susţinerile din cererea de apel, a reiterat argumentele şi probele din care apreciază că rezultă neîndeplinirea obligaţiilor asumate de intimata-reclamantă prin contractul de prestări servicii şi a criticat modul în care instanţele de fond au interpretat şi valorificat aceste probe.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, criticile legate de modul de administrare sau interpretare a probelor ori faţă de modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 din C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că instanţa de apel, ca şi prima instanţă au reţinut, prin valorificarea probatoriului administrat, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ. pentru a putea opera compensaţia legală.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă hotărârii instanţei de apel sunt nefondate şi că soluţia pronunţată este corectă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 749/A din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.