Refusal to pay guarantee for refinancing credit: invalidity of unilateral eligibility restrictions and accounting discrepancies absent contractual mandate

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 769.199,20 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei la care pârâta s-a obligat faţă de reclamantă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1652 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 1663/2017 din 9 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:

Între reclamanta A. S.A. (în calitate de finanţator) şi pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. s-a încheiat convenţia cadru - plafon de garantare nr. 153 din 26.09.2011, având ca obiect garantarea de către fond, în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil şi necondiţionat a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate de finanţator beneficiarilor IMM, în limita unui plafon de garantare.

Această convenţie a părţilor a fost modificată succesiv prin actele adiţionale nr. x/23.12.2011, nr. y/04.04.2012, nr. z/11.09.2012, nr. w/21.01.2013, nr. t/28.05.2013, nr. s/09.01.2014, nr. q/19.09.2014 şi nr. 8/06.04.2016.

În baza convenţiei nr. 153/2011 a fost emisă de către reclamantă notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x/21.06.2013, prin aceasta reclamanta solicitând includerea în plafonul de garantare a garanţiei în valoare de 770.000 RON pentru finanţarea în valoare de 1.000.000 RON care urma să fie acordată beneficiarului B. S.R.L.

Reclamanta şi beneficiarul garanţiei au încheiat contractul de credit nr. x/26.06.2013 şi contractul de facilitate de credit din 26 iunie 2013, prin care i-a acordat beneficiarului B. S.R.L. o linie de credit revocabilă, în valoare de 1.000.000 RON, pentru refinanţarea liniei de credit pentru capital de lucru de la C. S.A. Diferenţa până la valoarea aprobată de 1.000.000 RON urma să fie utilizată sub formă de capital de lucru pentru activitatea curentă.

La data de 8 august 2013 pârâta a emis confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare, confirmând includerea în plafonul de garantare prevăzut prin convenţia cadru - plafon de garantare nr. 153/26.09.2011 a garanţiei menţionate în notificarea nr. x/21.06.2013.

Prin cererea de plată nr. x din data de 30 decembrie 2013 reclamanta a solicitat pârâtei plata garanţiei în cuantum de 770.000 RON.

Prin adresa nr. x/20.01.2014 pârâta a solicitat clarificări şi documente suplimentare, respectiv declaraţia privind încadrarea în categoria IMM-urilor, respectiv Anexa 6 şi Anexa 7, întocmită de beneficiarul de finanţare la data acordării finanţării fondului, în original. În adresa anterior menţionată s-a arătat că declaraţia întocmită de beneficiarul de finanţare la 20 iunie 2013 nu era în conformitate cu formularul prevăzut în convenţie.

Reclamanta a răspuns acestei adrese prin adresa nr. x/27.01.2014, depusă la dosarul cauzei, împreună cu înscrisul menţionat în cuprinsul acesteia.

La data de 7 aprilie 2013 pârâta a comunicat reclamantei notificarea privind respingerea plăţii garanţiei nr. 9806, prin care s-a arătat că nu a fost aprobată cererea de plată nr. x/30.12.2013, ca urmare a nerespectării de către reclamantă a prevederilor art. 3.1.2. alin. e) din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 153/26.09.2011, modificată şi completată cu actele adiţionale ulterioare.

Pârâta a arătat că banca a solicitat fondului includerea în plafonul de garantare a unei garanţii aferente unei finanţări acordate prin refinanţarea unui alt credit care a beneficiat de o garanţie contragarantată, garanţia solicitată de aceasta nemaiîncadrându-se în criteriile de eligibilitate pentru contragarantare.

Tribunalul Bucureşti a constatat că potrivit art. 3.1.2. lit. e) din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 153/26.09.2011, în cazul refinanţărilor, prin preluarea unor credite de la alte instituţii financiare care beneficiază de garanţia fondului şi sunt contragarantate, finanţatorul nu va include în plafonul de garantare noile garanţii dacă acestea nu mai îndeplinesc criteriile de eligibilitate pentru contragarantare.

În notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x/21.06.2013, transmisă pârâtei, s-a menţionat că destinaţia finanţării este refinanţarea liniei de credit în sumă de 160.000 RON de la C. şi capital de lucru pentru activitatea curentă.

Prin adresa din 18 aprilie 2013 pârâta a informat-o pe reclamantă că urma să acorde contragaranţii noi doar pentru creditele destinate finanţării nevoilor de investiţii ale IMM-urilor.

Conform art. 14.6 alin. (2) din actul adiţional nr. x/11.04.2012, orice modificare a criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare şi/sau a condiţiilor în care se acordă contragaranţiile şi/sau ajutorul de minimis de către Fondul Român de Contragarantare se comunică finanţatorului şi sunt aplicabile începând cu ziua imediat următoare expirării unui termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării.

Pe cale de consecinţă, adresa nr. x/18.04.2013 era obligatorie pentru reclamantă în ceea ce priveşte condiţiile de acordare a contragaranţiilor, aceasta urmând să se facă doar pentru creditele destinate finanţării nevoilor de investiţii, şi nu, ca în speţă, pentru refinanţarea liniei de credit în sumă de 160.000 RON de la C., pentru care această din urmă bancă primise deja confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 16.07.2012.

Prin urmare, tribunalul a constatat, ţinând seama de dispoziţiile convenţiei nr. 153/26.09.2011 de la art. 3.1.2 lit. e), că reclamanta nu ar fi trebuit să includă în plafonul de garantare garanţia mai sus amintită, deoarece nu mai era eligibilă pentru contragarantare.

Pe de altă parte, prin adresa nr. x/25.07.2014, pârâta a adus la cunoştinţa reclamantei faptul că din verificarea datelor înscrise în bilanţurile contabile transmise odată cu cererea de plată, s-a constatat că există neconcordanţe de preluare a soldurilor finale din bilanţul la 31.12.2011 ca solduri iniţiale în bilanţul încheiat la 31.12.2012.

Prin adresa din 11.09.2014 reclamanta a informat-o pe pârâtă că bilanţul la 31.12.2012, incluzând corecţiile efectuate, a fost depus şi înregistrat de către societatea B. S.R.L. la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova sub nr. x/03.09.2014. De asemenea, anexat adresei de mai sus, s-a transmis către pârâtă şi exemplarul bilanţului modificat.

Tribunalul a mai constatat că informaţiile din bilanţul rectificat nu mai corespunde cu cele din declaraţia IMM dată de beneficiar la 20 iunie 2013, astfel că diferenţa dintre activele totale din bilanţul la 31.12.2012 şi cele din declaraţia IMM este de aproximativ 2.000.000 RON.

Totodată, s-a arătat că potrivit încheierii din 21 octombrie 2013, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013, la aproximativ 4 luni de la emiterea garanţiei de către fond, beneficiarul B. S.R.L. a intrat în insolvenţă.

Faţă de cele anterior expuse, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a verificat cu diligenţă situaţiile financiare pe care beneficiarul i le-a pus la dispoziţie pentru a obţine finanţarea de 1.000.000 RON, motiv pentru care, este unică responsabilă.

S-a concluzionat în sensul că refuzul pârâtei de plată a garanţiei solicitate de reclamantă nu a fost unul nejustificat.

Împrejurarea că garanţia acordată de pârâtă reclamantei este expresă, necondiţionată, irevocabilă, nu justifică concluzia reclamantei, în sensul că această garanţie trebuie acordată în orice condiţii, indiferent de respectarea sau nu de către reclamantă a prevederilor contractului încheiat de părţi.

În cazul nerespectării criteriilor de verificare prevăzute în contract, pârâta este îndreptăţită să refuze plata garanţiei solicitate.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 11.297 RON la fond şi taxa judiciară de timbru în apel.

Prin decizia civilă nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1663/09.05.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., aceasta fiind schimbată, în sensul că s-a admis acţiunea; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei A. S.A. suma de 769.199,2 RON şi suma de 16.945,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (fond şi apel).

Instanţa de prim control judiciar a reţinut, în argumentarea soluţiei pronunţate, următoarele:

În ceea ce priveşte legea aplicabilă actului juridic, cu referire la regulile de interpretare a contractelor, potrivit art. 6 alin. (2) şi (3) din C. civ., reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, precum şi în art. 102 alin. (1) din aceeaşi lege, s-a observat că doar convenţia - cadru dintre părţile în litigiu a fost încheiată sub imperiul C. civ. de la 1864, în timp ce actele adiţionale, de modificare a acesteia, au fost încheiate după intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a noului C. civ.

În acelaşi timp, constituirea garanţiei, în sensul asumării de către intimata-pârâtă a fidejusiunii deduse judecăţii, prin confirmarea de includere în plafonul de garantare din 26 iunie 2013, este guvernată de legea în vigoare la data constituirii acesteia.

Mecanismul garanţiei emise de intimata-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. pentru instrumentul de finanţare contractat de la apelanta-reclamantă, constă în preluarea riscului de neplată de către beneficiarul creditului a obligaţiilor contractuale convenite cu instituţia de credit, în baza convenţiei - cadru modificate prin acte adiţionale, în care erau prevăzute obligaţiile părţilor, valoarea şi modul de plată al comisionului de garantare, calculul şi modalitatea de plată a garanţiei acordate.

Astfel, în cazul neachitării creditului de către beneficiarul acestuia, finanţatorul (în speţă, apelanta-reclamantă A. S.A.) solicită fondului, în calitate de fidejusor, plata garanţiei. La momentul plăţii garanţiei, banca era obligată să pună la dispoziţia fondului mai multe documente, această plată a garanţiei putând fi făcută numai după prezentarea în integralitatea lor, astfel cum părţile s-au obligat prin convenţia - cadru.

În speţă, intimata-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi-a asumat obligaţia de garantare în calitate de garant fidejusor în mod expres, irevocabil şi necondiţionat. În relaţia cu banca, intimata-pârâtă avea dreptul să refuze plata garanţiei atunci când cererea de plată nu era însoţită de toate documentele prevăzute expres în contract, când cererea de plată a fost făcută în afara perioadei de valabilitate a garanţiei, când banca nu s-a asigurat de respectarea condiţiilor stipulate în contract, nu s-a plătit comisionul de garantare etc., obligaţia de garanţie a fondului având o existenţă autonomă în raport cu obligaţia garantată.

Curtea a reţinut că, neintervenind niciunul dintre cazurile de exonerare convenite de părţi, nu se justifică respingerea acţiunii.

În primul rând, a observat că nu erau nicidecum excluse creditele de refinanţare potrivit art. 3.1.2 lit. e) din convenţia - cadru nr. 153/2011 (privind condiţiile de garantare pentru finanţator), având în vedere exclusiv destinaţia specială a acestora, ci părţile au prevăzut, cu referire la aceste finanţări prin preluarea unor credite de la alte instituţii financiare care beneficiau de garantarea fondului contragarantată, că finanţatorul nu putea include în plafonul de garantare noile garanţii decât "dacă erau îndeplinite criteriile de eligibilitate pentru contragarantare".

Criteriile de eligibilitate pentru contragarantare erau prevăzute în art. 3.2 din convenţia - cadru, însă nici instanţa de fond şi nici intimata-pârâtă nu au reuşit să particularizeze şi să argumenteze care dintre aceste condiţii nu ar fi fost îndeplinite în cauză.

Concluzia că nu erau exceptate refinanţările care aveau ca destinaţie rambursarea unor credite (indiferent dacă au beneficiat sau nu de garantarea fondului la banca iniţială, împrejurare de care depindea doar procentul de garantare) este susţinută şi de conţinutul adresei pârâtei F.N.G.C.I.M.M. S.A. nr. 13249/05.06.2013.

Potrivit art. 7.3 din contractul-cadru modificat prin actul adiţional nr. x din 28 mai 2013, garanţia intra în vigoare la data confirmării de includere în plafonul de garantare de către intimata-pârâtă şi era valabilă pe durata finanţării, plus 30 de zile calendaristice, calculate de la data scadenţei finale a finanţării garantate prevăzute în notificarea de includere în plafonul de garantare.

La data de 26 iunie 2013 pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a emis confirmarea, în sensul includerii în plafonul de garantare. Notificarea cuprindea menţiunea că societatea beneficiară B. S.R.L. se încadra în prevederile Normei 1/2012 emise de Fondul Român de Contragarantare S.A., fiind indicat procentul de contragarantare, valoarea contragaranţiei, valoarea ajutorului de minimis.

În urma acestei notificări, s-a încheiat între bancă şi beneficiarul finanţării garantate actul adiţional nr. x/28.06.2013 la contractul de facilitate de linie de credit.

După comunicarea către intimata-pârâtă a actului modificator, aceasta a emis la 8 august 2013, încă o confirmare a notificării de includere în plafonul de garantare în condiţiile stipulate (valoarea garanţiei 770.000 RON), angajându-se fondul să plătească în termen de 90 de zile calendaristice în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, în baza convenţiei - cadru nr. 153/2011, suma reprezentând finanţarea garantată restantă x 77%, astfel încât s-a realizat acordul de voinţă al părţilor în litigiu asupra garanţiei.

Potrivit art. 6.3. din convenţia - cadru, garanţia era irevocabilă, în sensul că nicio altă clauză în afara celei referitoare la consecinţele neplăţii la scadenţă a comisionului de garantare nu permitea fondului să anuleze unilateral garanţia.

S-a remarcat că ceea ce a reţinut instanţa de fond ca argument în considerentele soluţiei de respingere a acţiunii, în legătură cu lipsa de diligenţă a finanţatorului (apelanta-reclamantă) în raport cu intrarea în insolvenţă după doar 4 luni a societăţii beneficiare, nu are suport contractual. De altfel, instanţa fondului a făcut o confuzie între criteriile de eligibilitate pentru IMM-uri şi criteriile de contragarantare.

Astfel, responsabilitatea pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate pentru contragarantare, invocată de către intimata-pârâtă drept justificare a refuzului de plată a garanţiei, nu revenea, potrivit convenţiei părţilor, apelantei-reclamante, ci intimatei-pârâte.

În legătură cu criteriile de eligibilitate pentru contragarantare în actul adiţional nr. x s-a prevăzut expres (art. V de modificare a art. 3.2 din convenţia-cadru) că fondului, şi nu băncii finanţatoare îi revenea obligaţia şi responsabilitatea verificării îndeplinirii de către beneficiar a criteriilor de eligibilitate la acordarea contragaranţiei, pe baza documentelor puse la dispoziţie de către bancă.

Contragaranţia era un angajament contractual prin care Fondul Român de Contragarantare (FRC) prelua o parte din riscul asumat de intimata-pârâtă la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţia acordată de acesta în favoarea băncilor pentru creditele sau alte instrumente de finanţare contractate de IMM-uri de la acestea.

Condiţiile referitoare la faptul că IMM-ul finanţat nu era în dificultate financiară şi nu era nici subiect al procedurii de insolvenţă erau prevăzute de părţi între criteriile de eligibilitate şi se verificau, potrivit convenţiei părţilor în litigiu de către bancă, pe site-ul Buletinului Procedurii Insolvenţei la data aprobării creditului (26 iunie 2013), condiţie îndeplinită în cauză.

Rezultă că nu putea avea relevanţă intrarea în procedura de insolvenţă a societăţii debitoare B. S.R.L. ulterior (la data de 21 octombrie 2013), sub aspectul unei lipse de diligenţă şi a culpei contractuale a apelantei-reclamante.

De altfel, neîndeplinirea acestei condiţii (art. 3.1.1 lit. a)3) conform actului adiţional nr. x la contractul - cadru, nici nu a fost indicată ca atare pentru justificarea refuzului de plată, astfel cum rezultă din corespondenţa părţilor în litigiu.

Adresa nr. x din 18 aprilie 2013 a fost reţinută eronat ca argument esenţial în considerentele sentinţei Tribunalului Bucureşti pentru concluzia că garanţia creditului nu ar fi fost eligibilă pentru contragarantare şi, deci, refuzul de plată exprimat de intimata-pârâtă ar fi fost întemeiat.

În raport cu conţinutul adresei nr. x din 18 aprilie 2013, instanţa de fond a reţinut că, nefiind un credit destinat nevoilor de investiţii, nu ar fi fost îndeplinite condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

Dispoziţiile art. 14.6 alin. (2) din contractul-cadru, completate prin actul adiţional nr. x, se referă în concret la modificările aduse criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare şi/sau ajutor de minimis de către Fondul Român de Contragarantare, care urmau a se comunica finanţatorului, fiind aplicabile în 5 zile de la comunicare.

Doar adresa intimatei-pârâte către A. S.A. nr. 12895/31.05.2013 conţinea comunicarea unor prevederi cuprinse într-un act adiţional la Convenţia de contragarantare încheiată cu Fondul Român de Contragarantare (FRC), în vigoare de la 1 iunie 2013, dar se referea la beneficiarii consideraţi eligibili pentru acordarea de contragaranţii - IMM-urile pentru care s-a suspendat executarea silită, urmare a eşalonării la plata obligaţiilor fiscale şi la cei neeligibili - beneficiarii cu popriri pe conturile bancare, toate aceste ipoteze nefiind incidente în speţă.

Adresa nr. x/18.04.2013 emisă de către intimata-pârâtă, comunicată apelantei-reclamante, nu avea valoare obligatorie, în temeiul art. 14.6 alin. (2) din contractul-cadru, în forma modificată prin actul adiţional nr. x, în sensul de a aduce modificări contractului-cadru sub aspectul condiţiilor de contragarantare, aşa cum, în mod greşit, a reţinut prima instanţă.

Această adresă nu conţinea comunicarea unor modificări contractuale impuse părţilor în litigiu de către Fondul Român de Contragarantare, ci comunicarea unei decizii unilaterale a intimatei-pârâte cu privire la o limitare a acordării de contragaranţii şi anume în sensul prelungirii/diminuării perioadei de valabilitate şi o diminuare a valorii garanţiei, precum şi acordarea de contragaranţii noi doar pentru creditele destinate finanţării nevoilor de investiţii ale IMM-urilor, care, în raport cu probele administrate, nu poate fi pusă în corelaţie directă cu actul adiţional încheiat cu Fondul Român de Contragarantare.

Neproducând efectele juridice pretinse de intimata-pârâtă, în sensul unei modificări a convenţiei părţilor sub aspectul cerinţelor speciale de contragarantare în legatură cu creditele de refinanţare, adresa intimatei-pârâte din 18 aprilie 2013 nu putea justifica neexecutarea obligaţiei asumate ulterior, în mod expres, prin cele două confirmări de includere în plafonul de garantare în calitate de fidejusor, emise în data de 26 iunie 2013 şi, respectiv 8 august 2013, după o analiză proprie asupra notificării băncii din 21 iunie 2013.

Refuzul de plată a garanţiei pentru motivul că nu puteau fi acceptate decât creditele destinate finanţării nevoilor de investiţii ale IMM-urilor, nu are temei convenţional.

Din moment ce în cuprinsul solicitării de garantare formulate de apelanta-reclamantă se precizase cu claritate destinaţia finanţării garantate de fond, parţial de "refinanţare a liniei de credit de la C. S.A., precum şi capital de lucru pentru activitatea curentă a debitoarei B. S.R.L.", nu ar fi fost necesară o verificare ulterioară a documentelor puse la dispoziţie cu ocazia cererii de plată a garanţiei, pentru lămurirea unui aspect lipsit de echivoc încă de la data asumării obligaţiei de garantare.

Curtea a mai subliniat că, deşi nu se face vreo referire la contragaranţie ca în prima confirmare din data de 26 iunie 2013, intimata-pârâtă a emis la 8 august 2013 o reconfirmare a notificării de includere în plafonul de garantare, în aceleaşi condiţii.

Cu alte cuvinte, deşi susţine că ar fi introdus anumite criterii proprii de selecţie, în care nu s-ar fi încadrat şi creditul beneficiarei B. S.R.L., intimata-pârâtă a dat curs solicitării băncii, asumându-şi obligaţia de garantare.

Instanţa de apel a înlăturat argumentul intimatei-pârâte, potrivit căruia societatea B. S.R.L. ar fi beneficiat anterior de un ajutor de minimis, ceea ce ar justifica refuzul de plată a garanţiei.

Sub aspectul îndeplinirii obligaţiei de diligenţă a băncii, Curtea a reţinut că s-a efectuat verificarea declaraţiei pe proprie răspundere a beneficiarului finanţării garantate, potrivit convenţiei părţilor, prin consultarea informaţiilor prezentate de Fondul Român de Contragarantare.

A mai reţinut că prin art. 3.2 lit. d) din convenţia - cadru s-a stabilit doar limita maximă, adică echivalentul a 200.000 euro, limită stabilită prin cumularea cu valoarea ajutorului de minimis solicitat ulterior sub formă de contragaranţie (condiţie introdusă prin actul adiţional nr. 3), care nu putea fi depăşită într-o perioadă de 3 ani fiscali.

S-a constatat că această condiţie era îndeplinită în cauză, întrucât valoarea ajutorului de minimis de care beneficiase anterior societatea B. S.R.L. era de numai 6.388,74 euro, nefiind depăşite limitele de contragarantare preconizate.

De asemenea, Curtea a arătat că, într-adevăr, caracterul irevocabil al garanţiei nu presupunea plata de către intimata-pârâtă în orice condiţii, ci doar atunci când apelanta-reclamantă şi-ar fi îndeplinit integral obligaţiile asumate prin convenţia încheiată de părţile în litigiu.

Astfel, potrivit contractului-cadru, cât timp banca nu a transmis toate documentele ce trebuie să însoţească cererea de plată, fondul avea dreptul să invoce excepţia de neexecutare, în temeiul art. 1556 din C. civ., fiind suspendată plata, dar pentru o perioadă determinată. Dispoziţiile art. 9.3 alin. (3) din convenţia-cadru stipulau că termenul de plată a garanţiei nu curgea cât timp finanţatorul nu a transmis toate documentele prevăzute la art. 9.2.

În cauză, lipsurile semnalate de intimata-pârâtă la data de 30 decembrie 2013, au fost complinite de bancă la 27 ianuarie 2014, în termenul acordat, neputând justifica excepţia de neexecutare invocată prin întâmpinare.

În acelaşi timp, prin notificarea din 7 aprilie 2014, apelanta-reclamantă a fost informată asupra refuzului de plată şi, nicidecum, pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 9.2, în legătură cu o pretinsă nerespectare a obligaţiei de a depune documentaţia completă, aşa cum se susţine de către intimata-pârâtă în apel, ci pentru neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare.

Nici din adresa emisă de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. la 25 iulie 2014, ce conţine răspunsul la obiecţiunile apelantei-reclamante faţă de refuzul de plată, nu s-ar putea desprinde o altă concluzie. În cuprinsul acestei adrese se menţionează că s-au semnalat neconcordanţe între bilanţurile din 2011 şi 2012, precum şi faptul că acestea nu sunt avizate potrivit Ordinului MFP nr. 3055/2009. Prin urmare, nu se invocă nedepunerea documentelor, ci anumite neregularităţi ale acestora.

Intimata-pârâtă a invocat în justificarea respingerii cererii de plată şi dispoziţiile clauzei de la art. 9.2. alin. (1) lit. e) din convenţia-cadru nr. 153/2011, în sensul că situaţiile financiare încheiate de beneficiar din 31 decembrie 2011 şi 31 decembrie 2012 ar prezenta necorelări.

Referitor la formularele de bilanţ ale beneficiarului finanţării prezentate de bancă, în vederea plăţii garanţiei, potrivit capitolului 9 din convenţia-cadru, s-a reţinut că, în realitate, erau depuse ataşat documentaţiei aferente cererii de plată, în vederea verificării de către intimata-pârâtă a condiţiilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a)1), a2) şi f), la data aprobării finanţării garantate.

Eventualele neconcordanţe constatate în cuprinsul acestor bilanţuri depuse odată cu cererea de plată ar fi putut justifica refuzul intimatei-pârâte de executare a obligatiei asumate numai în măsura în care criteriile de eligibilitate, astfel cum erau descrise în contractul-cadru nu ar fi fost îndeplinite, ceea ce nu era cazul în speţă, concluziile primei instanţe fiind eronate.

Se impunea, în acest sens, o interpretare coordonată a clauzelor contractuale, astfel încât aprecierea acestor documente ataşate cererii de plată, în temeiul art. 9.2, şi-ar fi dovedit relevanţa în raport cu criteriile de eligibilitate de la art. 3.1.1.

Astfel, simplele neconcordanţe semnalate în cuprinsul acestor documente contabile nu constituiau un argument întemeiat decât în măsura în care induceau concluzia, în urma verificării de către fond, că nu erau întrunite condiţiile de eligibilitate enumerate expres în cuprinsul convenţiei-cadru.

Curtea a reţinut că, în raport cu clauzele contractuale, pierderea a mai mult de 1/2 din capitalul social în ultimii 2 ani ori un sfert din acest capital în ultimele 12 luni (lit. a)1), în cazul unei societăţi în care asociaţii sunt ţinuţi nelimitat pentru datoriile întreprinderii, pierderea a mai mult de 1/2 din capitalul propriu în ultimii 2 ani şi mai mult de un sfert în decursul ultimelor 12 luni (lit. a)2), ori împrejurarea dacă în ultimii 2 ani financiari încheiaţi IMM-ul înregistra capitaluri proprii pozitive (lit. f), erau toate ipoteze descrise în contract despre care nici intimata-pârâtă nu le susţine incidenţa.

În acelaşi timp, corectarea bilanţurilor înregistrate era permisă potrivit reglementărilor contabile, necuprinzând o modificare, ci o evidenţiere a unor corecturi în situaţia financiară a anului următor.

Instanţa de apel a concluzionat în sensul că intimata-pârâtă, în calitate de fidejusor, a confirmat finanţatoarei constituirea şi includerea garanţiei individuale în plafonul de garantare aprobat şi s-a angajat să onoreze obligaţiile asumate, astfel încât acţiunea prin care se solicitase obligarea la plata garanţiei era întemeiată, nefiind formulate obiecţiuni asupra cuantumului sumei pretinse.

Prin urmare, intimata-pârâtă era obligată să îi plătească finanţatorului restanţa contractuală reprezentând soldul garanţiei aferente finanţării garantate (769.199,2 RON), nefiind incidente niciuna dintre excepţiile care, potrivit convenţiei părţilor, ar fi justificat refuzul de plată.

Împotriva deciziei civile nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 22 august 2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

A susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 969, art. 970, art. 977-982 şi art. 1073 din C. civ. de la 1864, art. 1170, art. 1266-1268, art. 1270, art. 1272 şi art. 1517 din C. civ. (2009), precum şi Ordinul MFP nr. 3055/2009, pct. 23 şi 44, în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor.

Cu titlu prealabil, s-a arătat că procedura de acordare a garanţiei este prevăzută la art. 7.1 din convenţie şi constă în verificarea de către bancă a beneficiarului, pe baza criteriilor de eligibilitate pentru garantare şi contragarantare, prevăzute în capitolul 3 al convenţiei, urmată de întocmirea notificării de includere în plafon şi transmiterea acesteia către fond printr-o aplicaţie informatică, însoţită de un singur document şi anume declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului privind eligibilitatea la contragarantare. Data de referinţă a verificărilor este data aprobării creditului, pe care banca o menţionează la pct. 10 din notificare.

Faptul că verificările se fac de către bancă rezultă clar din menţiunea de la pct. 2.2 şi din paragraful final al notificării de includere în plafon, potrivit căreia banca declară că beneficiarul respectă criteriile de eligibilitate prevăzute la capitolul 3 din convenţie şi că a analizat şi aprobat documentaţia de finanţare conform normelor proprii, cu respectarea regulilor de prudenţă impuse de cerinţele activităţii şi a criteriilor de eligibilitate prevăzute la capitolul 3.1 din convenţie.

În termen de 3 zile de la primirea notificării de includere în plafon fondul emite confirmarea de garantare sau respingerea acesteia şi o transmite băncii prin aplicaţia informatică.

Convenţia nu prevede că la emiterea confirmării de garantare trebuie să fie efectuate verificări.

Prin urmare, confirmarea se emite pe riscul băncii, iar realitatea datelor notificate se verifică doar la momentul cererii de plată, în condiţiile art. 9.3 din convenţie.

La momentul cererii de plată banca trimite fondului contractul de credit cu actele adiţionale, referatul de aprobare a creditului, situaţiile financiare ale beneficiarului şi celelalte documente prevăzute de art. 9.2 din convenţie.

Recurenta-pârâtă a relevat faptul că abia la acest moment intră în posesia tuturor documentelor privind beneficiarul şi creditul garantat, pe care le analizează şi aprobă sau respinge cererea de plată.

Cu privire la eligibilitatea la contragarantare a creditului, în cuprinsul cererii de apel s-a arătat că prin actul adiţional nr. x/11.04.2012 la convenţie a fost introdus alin. (2) al art. 14.6, care prevede că "orice modificare a criteriilor de eligibilitate pentru contragarantare şi/sau a condiţiilor în care se acordă contragaranţiile şi/sau ajutorul de minimis de către Fondul Român de Contragarantare (FRC) se comunică finanţatorului şi sunt aplicabile începând cu ziua imediat următoare expirării unui termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării".

În speţă, prin adresa nr. x/18.04.2013 reclamanta A. S.A. a fost informată cu privire la acordarea de contragaranţii noi doar pentru creditele destinate finanţării nevoilor de investiţii ale IMM-urilor.

Din contractul de credit nr. x/26.06.2013, transmis de bancă odată cu cererea de plată, a rezultat că destinaţia creditului nu era finanţarea unor investiţii şi, prin urmare, finanţarea nu era eligibilă pentru contragarantare.

Recurenta-pârâtă apreciază că au fost aplicate greşit dispoziţiile legale referitoare la forţa obligatorie a contractului şi interpretarea acestuia, instanţa de apel ajungând la concluzia că responsabilitatea pentru verificarea eligibilităţii creditului pentru contragarantare ar reveni în întregime fondului.

În opinia recurentei, concluzia instanţei de apel este incorectă, întrucât convenţia părţilor nu prevede verificarea acestui aspect în etapa emiterii confirmării de garantare, iar clauzele actului adiţional nr. x vizează doar eligibilitatea beneficiarului, şi nu a creditului, nefiind aşadar incidente în speţă.

Prin aplicarea greşită a aceloraşi dispoziţii legale instanţa de apel a considerat că adresa nr. x/18.04.2013 nu are valoare obligatorie în temeiul art. 14.6 alin. (2) din convenţie, cu toate că aceasta se referea la modificarea criteriilor de eligibilitate privind creditele care pot fi contragarantate.

Instanţa de apel nu a luat în considerare împrejurarea că finanţatorul prin fapta sa a cauzat mărirea riscului de credit al Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A., care nu mai poate solicita rambursarea contragaranţiei aferente de la Fondul Român de Contragarantare, având în vedere că acesta din urmă suportă o parte din riscul tranzacţiei, doar cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor şi condiţiilor de eligibilitate pentru contragarantare.

În accepţiunea recurentei, exonerarea totală de răspundere a băncii pentru includerea în plafonul de garantare a unei garanţii contragarantate aferente unui credit neeligibil, în condiţiile în care aceasta cunoştea ce credite sunt eligibile pentru contragarantare, reprezintă o aplicare eronată a dispoziţiilor legale referitoare la executarea contractului cu diligenţa unui bun proprietar, în mod echitabil şi cu bună-credinţă.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că obligarea sa la plată încalcă dispoziţiile art. 1073 din C. civ. de la 1864 şi art. 1517 din C. civ. (2009), având în vedere că refuzul plăţii garanţiei se datorează faptei băncii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimata-reclamantă a încălcat prevederilor art. 9.2. alin. (1) lit. e) din convenţia nr. 153/2011, în sensul că nu a verificat cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar situaţiile financiare ale beneficiarului.

În acest sens, s-a arătat că bilanţurile contabile încheiate de beneficiarul de finanţare la data de 31.12.2011 şi la data de 13.12.2012 prezintă neconcordanţe semnificative, acestea fiind întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, potrivit cărora:

"Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent".

Potrivit pct. 23 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru a putea fi luate în considerare de utilizatori situaţiile financiare trebuie să fie credibile. Informaţia este utilă doar dacă este credibilă, adică dacă utilizatorii pot avea încredere că reprezintă corect ceea ce şi-a propus să reprezinte sau ceea ce se aşteaptă, în mod rezonabil, să reprezinte.

Aceste cerinţe nu sunt respectate de situaţiile financiare prezentate de bancă, motiv pentru care, acestea nu pot fi avute în vedere pentru dovedirea faptului că beneficiarul îndeplineşte criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)3) şi f) din convenţie.

Convenţia părţilor prevede că plata garanţiei se face dacă situaţiile financiare dovedesc eligibilitatea beneficiarului, nu şi faptul că fondul trebuie să plătească în caz de dubiu asupra acestui aspect esenţial al contractului.

Recurenta susţine că banca este cea care trebuie să facă dovada certă a faptului că beneficiarul este eligibil pentru a avea dreptul la plată. Respectarea principiului intangibilităţii bilanţului este o cerinţă accesibilă băncii, care presupune verificarea regularităţii formale a situaţiilor financiare, prin urmare, o minimă diligenţă.

Susţinerile instanţei de apel potrivit cărora neconcordanţele din situaţiile financiare nu ar justifica refuzul de plată a garanţiei sunt contrare pct. 23 şi 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, precum şi dispoziţiilor legale privind executarea cu bună-credinţă şi în mod echitabil a contractelor.

O condiţie minimă a bunei-credinţe este prezentarea de documente legale la cererea de plată. Aceasta implică diligenţa de a observa că situaţiile financiare îndeplinesc cerinţele de regularitate formală din legislaţia aplicabilă.

Referitor la faptul că banca a trimis situaţiile financiare rectificate, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că lipsurile ar fi fost complinite, deşi între datele din situaţiile financiare pentru anul 2012 şi cele din declaraţia beneficiarului privind încadrarea în categoria IMM existau diferenţe de aproximativ 2 milioane RON la indicatorul active totale.

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile legale privind interpretarea contractelor, deoarece a considerat că banca şi-ar fi îndeplinit obligaţiile. De asemenea, au fost aplicate eronat dispoziţiile art. 1556 din C. civ. (2009), instanţa de apel apreciind că excepţia de neexecutare a contractului nu se justifică, deşi lipsurile privind documentele nu au fost remediate.

În fine, recurenta-pârâtă a precizat că soluţia dată de instanţa de apel legitimează conduita intimatei-reclamante de a invoca propria turpitudine în executarea contractului pentru a primi plata, deşi obligaţiile asumate erau în controlul acesteia şi puteau fi îndeplinite cu diligenţe minime. Principiul forţei obligatorii a contractului trebuie aplicat ca atare, nefiind acceptabilă golirea sa de conţinut, prin interpretări care ajung să modifice cauza pentru care convenţia a fost încheiată în forma asumată în mod clar de intimată.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat să se constate că apărările formulate de intimata-reclamantă sunt neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

La data de 2 iunie 2020 recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a arătat că achiesează la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen la data de 8 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă critică decizia civilă nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Deşi invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanţa de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor, autoarea căii de atac aduce în fapt, o singură critică de esenţă care vizează conţinutul declaraţiilor fiscale ataşate cererii formulate de bancă şi neconcordanţa acestora cu dispoziţiile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 (în sensul ca soldul final al bilanţului să corespundă cu soldul de început al bilanţului pe anul următor).

Recurenta-pârâtă a susţinut că interpretarea convenţiei de către instanţa de apel s-a făcut altfel decât potrivit înţelegerii explicite a părţilor or, refuzul plăţii de către fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenţionale, fiind justificat.

Aşadar, recurenta-pârâtă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în convenţia părţilor nr. 153/2011, că intimata-reclamantă şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile asumate, refuzul de plată al garanţiei fiind nejustificat, nerezultând din dezvoltarea argumentelor aduse de recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ce ar consta "nesocotirea" de către instanţa de apel a prevederilor legale invocate formal în cuprinsul cererii de recurs.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale ale art. 1266, art. 1267 şi art. 1269 din C. civ. (2009) instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanţă, întregul silogism juridic având la bază conţinutul convenţiei nr. 153/2011.

Motivul de recurs care sancţiona hotărârea pronunţată de instanţă prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în speţă a convenţiei cadru - plafon de garantare nr. 153/2011, ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voinţa părţilor exprimată prin contract, nu a mai fost menţinut în cadrul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest cod, eliminând şi ipoteza lipsei de temei legal.

Instanţelor de fond le incumbă obligaţia de a interpreta, deopotrivă, legea şi actele juridice.

În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esenţial al instanţei de recurs.

În speţă, instanţa de apel a determinat corect înţelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuinţaţi de către părţi sunt clari şi neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înţeles, acela care rezultă în mod firesc şi nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reţinut ca atare de către instanţa de prim control judiciar.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte sensul clauzei stipulate în convenţie la art. 9.2 alin. (1) lit. e) şi înţelesul, interpretarea pe care a dat-o instanţa de apel, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greşită, scapă de sub cenzura Înaltei Curţi.

Cât priveşte "nesocotirea" prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greşită a acestora de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că aceasta constituie premisa falsă a unei soluţii eronate.

În speţă însă, instanţa de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege şi nici nu a calificat greşit situaţia de fapt, comparativ cu exigenţele normelor de drept.

Instanţa de apel a constatat corect că în speţă nu se poate face vorbire despre o încălcare a dispoziţiilor pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, în sensul că bilanţurile pe 2010 şi 2011 ale beneficiarului debitor B. S.R.L. nu corespund cu bilanţurile de închidere ale exerciţiului financiar precedent, întrucât prevederile contractuale, respectiv clauza stipulată la art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborată cu art. 3.1.1 din convenţia - cadru nr. 153/2011, nu fac referire la Ordinul MFP nr. 3055/2009 şi nu impun reclamantei-intimate obligaţia de a verifica acest aspect, mai ales în contextul în care cele două bilanţuri anexate cererii de plată poartă viza organelor financiare ale statului. Aceasta face ca motivaţia refuzului de plată al pârâtei-recurente să nu fie întemeiată în raport de clauzele contractuale invocate chiar de către recurentă, interpretarea dată de parte acestor clauze adăugând la contract.

Prin urmare, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, în cauză, refuzul recurentei-pârâte de a efectua plata solicitată de către intimata-reclamantă, în raport de convenţia părţilor, este nejustificat.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 770A/2019 din 6 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.