Exclusion of currency-risk clauses from unfairness review as reflection of statutory monetary nominalism in consumer mortgage contracts

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care:

1. să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.09.2007:

- art. 1.2 referitor la:

"creditul va fi restituit în aceeaşi valută" raportat la

- art. 9.1 teza a II-a referitor la:

"împrumutatul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale de disponibilităţi, în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă, în ziua operării";

- art. 10.3.9 teza finală referitor la:

"banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor";

- art. 6.1 lit. b) referitor la:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: b) comision de administrare a creditului: 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat", ca urmare a constatării caracterului lor abuziv;

2. să se dispună stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF/RON şi aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit bancar, pentru calculul şi efectuarea plăţilor în temeiul acestuia, a cursului de schimb valutar CHF/RON egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit bancar, precum şi obligarea pârâtei la recalcularea ratelor de rambursare aferente creditului, în funcţie de cursul de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit bancar;

3. să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate ca diferenţă de curs valutar, începând cu data încheierii contractului de credit bancar şi până la rămânerea definitivă a hotărârii; la această sumă, solicită plata dobânzii legale aferente, calculate de la data fiecărei plăţi efectuate şi până la momentul restituirii efective;

4. să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor achitate cu titlu de comision de administrare (administrare a creditului şi administrare a contului curent), începând cu data încheierii contractului de credit bancar şi până la eliminarea acestuia din contractul de credit bancar, la rămânerea definitivă a hotărârii; la această sumă, solicită plata dobânzii legale aferente, calculate de la data fiecărei plăţi efectuate şi până la momentul restituirii efective;

5. să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de marjă a băncii, plătite în mod nelegal, fără nicio justificare sau corespondent în contractul de credit ipotecar, în perioada septembrie 2008 - noiembrie 2010, aşa cum acestea apar identificate în graficul de rambursare şi extrasele de cont din acea perioadă;

6. să se dispună obligarea pârâtei la plata a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de împrumutat, a încheiat cu pârâta B. contractul de credit bancar ipotecar nr. x/10.09.2007, prin care banca i-a acordat suma de 114.000 CHF, echivalentul a 68.181,82 Euro, pentru achiziţionarea apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, bl. M4. Odată cu încheierea contractului de credit bancar, între pârâtă, în calitate de agent escrow, vânzătoare şi reclamantă, în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de depozit escrow nr. 49/10.09.2007, prin care agentul escrow constituie un depozit escrow în sumă totală de 68.181,82 Euro care "reprezintă credit acordat de agentul escrow cumpărătorului, conform contractului de credit bancar ipotecar nr. x/10.09.2007", fondurile existente în acest cont fiind indisponibilizate şi ulterior eliberate şi transferate în contul curent al vânzătorului în termenul stabilit. Urmare încheierii contractului de credit bancar, reclamanta a arătat că a returnat băncii ratele lunare conform graficului de rambursare emis de aceasta, la cursul CHF/RON practicat de bancă în ziua plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 551 din 16 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea abuzivă a clauzei privind perceperea comisionului de administrare cont curent; pârâta a fost obligată să restituie reclamantei sumele încasate, cu titlu de comision de administrare cont curent, de la data încheierii contractului şi până la eliminarea acestuia din contract; de asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală aferentă comisionului de administrare cont curent de la data perceperii acestuia până la data achitării; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a supus controlului judiciar din perspectiva caracterului abuziv clauzele inserate în art. 1.2, art. 9.1 teza a II-a, art. 10.3.9 teza finală, art. 6.1 lit. b) din contractul de credit bancar nr. x din 10 septembrie 2007. S-a solicitat, de asemenea, constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive şi, pe cale de consecinţă, restituirea prestaţiilor executate în temeiul clauzelor desfiinţate (comision de administrare şi marjă), îngheţarea cursului valutar la valoarea existentă la data perfectării contractului, recalcularea ratelor de rambursare a creditului în funcţie de acest curs şi restituirea diferenţelor de curs valutar.

Tribunalul a procedat la analizarea clauzelor contractuale menţionate în raport de prevederile Legii nr. 193/2000, forma în vigoare anterior modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 367/2007, ale C. civ. de la 1864, în completare, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., ale Legii nr. 190/1999, precum şi ale celorlalte acte normative invocate în cauză de părţi, varianta în vigoare la data perfectării contractului.

Prin art. 1.2 din contractul de credit este instituită obligaţia reclamantei de a restitui creditul în aceeaşi valută.

Pentru creditul acordat împrumutatul datora un comision de administrare a creditului de 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat (art. 6.1 lit. b) care se achită din credit la data primei utilizări.

Conform art. 7 pct. 1 lit. a) din contract împrumutatul datora o dobândă fixă de 4,5% pentru primul an din perioada de creditare, după care plătea dobânda variabilă a băncii, care este revizuibilă pe 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă Libor la 3 luni.

Prin art. 9.1 teza a II-a s-a stabilit că "împrumutatul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale de disponibilităţi, în moneda contractului, la cursul practicat de bancă, în ziua operării".

Art. 10.3.9 teza finală stipulează că "banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor".

În privinţa caracterului negociat al clauzelor contractului de credit, punct de plecare în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, tribunalul a avut în vedere că dispoziţiile legale din legislaţia specială internă (art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000) instituie prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară; sarcina probei aparţine, prin urmare, în exclusivitate profesionistului.

A apreciat că în ceea ce priveşte negocierea reclamanta trebuie să dovedească numai aspectul de fapt vecin şi conex cu faptul probatoriu şi anume calitatea de consumator (aspect necontestat în cauză) şi caracterul de contract preformulat al contractului de credit.

S-a arătat că art. 358 din C. proc. civ. sancţionează lipsa părţii de la administrarea interogatoriului, permiţând instanţei să aprecieze această împrejurare fie ca o mărturisire deplină, fie ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. Chiar şi în această ultimă ipoteză tribunalul a considerat însă că alegerea ofertei bancare a pârâtei şi încheierea contractului de credit, nu constituie elemente suficiente pentru a se considera dovedită negocierea clauzelor contractuale, deoarece negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege moneda creditului, de a citi (studia şi analiza) condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică posibilitatea acordată acestuia de a influenţa efectiv conţinutul clauzelor.

Modul de formulare a interogatoriului propus de bancă a evidenţiat pasivitatea consumatorului (întrebarea nr. 4) care, într-adevăr, nu poate fi imputată băncii, însă art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 obligă banca să facă dovada posibilităţii reale a reclamantei de a determina conţinutul contractului, respectiv că oricare dintre clauzele contractuale criticate ar fi putut fi modificate.

Prima instanţă a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei.

Totodată, a constatat că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului, întrucât legea are în vedere clauzele care sunt de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar în cauza dedusă judecăţii dezechilibrul nu este, astfel cum invocă reclamanta, consecinţa obligaţiei de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat, ci este determinat de fluctuaţia cursului valutar, variaţie independentă de voinţa sau posibilităţile de anticipare ale pârâtei.

Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă reclamantei, nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de textul legal, deoarece raportarea nu se poate realiza la situaţiile concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor la data perfectării contractului.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din cauza C-414/11 (Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya), instanţa de fond a apreciat că, având în vedere contractarea unui credit în CHF şi virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanta ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român şi în piaţa financiară.

Referitor la condiţia inserării clauzelor cu rea-credinţă, în contextul în care acordarea creditelor în CHF era legală, simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică, în mod necesar, cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată, revenind reclamantei obligaţia de a dovedi că, în cauza de faţă, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă de faptul că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi că a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite. Cum însă, nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens, tribunalul a ajuns la concluzia că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei privind reaua-credinţă a pârâtei.

S-a reţinut că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar în materia împrumutului de consumaţie. Clauza contractuală inserată în art. 1.2 prevede rambursarea creditului în CHF şi constituie astfel o aplicare a prevederilor legale potrivit cărora cel împrumutat trebuie să restituie întocmai suma împrumutată, respectiv chiar principiul de drept civil consacrat prin prevederile anterior invocate, aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, deoarece contractul de credit reprezintă o varietate a împrumutului de consumaţie de drept comun.

Câtă vreme principiul nominalismului monetar este reglementat legal nu poate fi considerată ilicită achitarea ratelor în moneda creditului accesat (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia. Totodată, s-a observat că nici legislaţia specială din materia drepturilor consumatorului şi nici jurisprudenţa comunitară nu conţin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

Prin urmare, în considerarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nu poate constitui obiectul verificării instanţei, din perspectiva caracterului abuziv, clauza care prevede rambursarea creditului în CHF, ca obligaţie a consumatorului.

Tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantei potrivit cărora la data perfectării contractului de credit existau dispoziţii în Norma BNR nr. 17/2003 care excludeau asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, având în vedere că normele invocate vizează organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit.

În acest sens, a reţinut că actul are în vedere riscurile semnificative definite ca fiind "riscuri cu impact însemnat asupra situaţiei patrimoniale şi/sau reputaţionale a instituţiilor de credit", prin urmare, riscul băncii de a nu mai putea recupera creditul acordat şi măsurile menite să diminueze acest risc, iar nu interdicţia de asumare a riscului operaţiunii de creditare de către consumator, cum susţine reclamanta.

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii în cauza de faţă, tribunalul a constatat că raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de dispoziţiile C. civ. de la 1864, iar nu de cele ale C. civ. din 2009, că deşi vechiul C. civ. nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, ea a cunoscut o consacrare doctrinară şi jurisprudenţială, motiv pentru care, nu poate fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală.

Cu toate acestea, s-a reţinut că nu se poate da curs solicitării reclamantei de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, deoarece ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar, consacrat în mod legal.

De altfel, nici nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamantă, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanta nu tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau o clauză contractuală nu o legitimează în acest sens.

Mai mult, în condiţiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor o astfel de măsură ar contraveni principiului de drept consacrat pe cale legală prin art. 969 din C. civ. de la 1864, conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Cu privire la obligaţia de a suporta eventualele diferenţe de curs valutar conform art. 9.1. teza a II-a şi art. 10.3.9. teza a II-a din contract, prima instanţă a constatat că ipoteza clauzelor respective este aceea că împrumutatul nu are în cont sume suficiente în moneda creditului pentru acoperirea ratei lunare, situaţie în care banca are dreptul de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii. A apreciat că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ câtă vreme reclamanta este liberă să procure valuta respectivă, nu este condiţionată să o achiziţioneze de la pârâtă şi are obligaţia de a alimenta conturile cu sumele necesare plăţii ratelor creditului.

Referitor la clauza care reglementează obligaţia reclamantei de a achita băncii un comision de administrare (art. 6 pct. 1 lit. b) instanţa de fond a constatat că acest comision era datorat o singură dată, la momentul utilizării creditului şi conţinea criterii de determinare a cuantumului său.

Clauza în discuţie are o redactare clară şi inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenţi sau echivoci, cuprinzând cifre sau procente exprimate matematic, simplu şi concis.

Deşi nu este definit în contract comisionul de administrare, în sensul că nu sunt menţionate detaliat serviciile efectuate de bancă care justifică acest cost, tribunalul a apreciat că nici nu erau necesare astfel de definiţii, atâta timp cât legislaţia din materia drepturilor consumatorului, în vigoare la data perfectării contractului, nu impunea profesionistului să enumere toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului.

Pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lor, s-a apreciat că nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, şi anume acordarea sau administrarea creditului.

Prin urmare, la data încheierii contractului, consumatorul trebuia să cunoască componenţa şi valoarea ratei lunare, întinderea reală a obligaţiei de plată pe care şi-a asumat-o.

În cauza de faţă, reclamanta nu a contestat faptul că la data perfectării contractului a primit graficul de rambursare în cuprinsul căruia era evidenţiată suma de plată aferentă fiecărei luni, defalcată în rată şi dobândă, astfel încât instanţa a apreciat că aceasta a avut posibilitatea să cunoască întinderea reală a obligaţiei de plată pe care şi-a asumat-o, inclusiv cu privire la plata, o singură dată, a valorii de 1% din suma împrumutată pentru acordarea/administrarea creditului.

În ceea ce priveşte perceperea unei marje a băncii în perioada cuprinsă între septembrie 2008 şi noiembrie 2010, tribunalul a constatat, cu prioritate, că nu este învestit să analizeze, din perspectiva caracterului abuziv, clauza care reglementează dobânda contractuală.

A reţinut însă că prin clauza inserată în contractul de credit, la art. 7 pct. 1 lit. a), nu se stabileşte o formulă de calcul care să includă o marjă procentuală a băncii şi că nici graficul de rambursare eliberat la data perfectării contractului nu evidenţiază un astfel de element perceput distinct de către bancă. Din extrasele de cont depuse la dosar de către reclamantă rezultă că dacă până la scadenţa din 21.08.2008 inclusiv, plăţile erau defalcate în "rambursare principal scadent" şi "rambursare dobândă scadentă", începând cu scadenţa din 22.09.2008 se adaugă acestora, până în noiembrie 2010 şi "rambursare marjă scadentă"; momentul coincide cu expirarea duratei de un an în care se stabilise perceperea unei dobânzi în procent fix; prin urmare, trecerea la dobânda variabilă aduce o majorare a valorii dobânzii contractuale şi, potrivit clauzei contractuale, o altă formulă de calcul raportată la indicele Libor la 3 luni, care, astfel cum a arătat şi pârâta prin răspunsul la interogatoriul administrat de reclamantă, includea şi o marjă de profitabilitate. Fiind ţinută să analizeze cererea în limitele cu care a fost învestită, conform principiului disponibilităţii, instanţa de fond a constatat că nu se poate pronunţa, din perspectiva cerinţelor impuse de legea nr. 193/2000, asupra clauzei care reglementează dobânda variabilă.

Câtă vreme clauzele contractuale criticate au fost apreciate de instanţa de judecată ca fiind legale, având caracter accesoriu, s-au respins ca neîntemeiate pretenţiile reclamantei de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare/administrare, diferenţă curs valutar, marjă percepută nelegal.

Referitor la capătul de cerere vizând perceperea unui comision de administrare cont curent, Tribunalul Bucureşti a constatat că, sub această denumire, în extrasele de cont sunt evidenţiate diverse sume percepute reclamantei pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit.

Deşi pârâta a susţinut că nu percepe aceste sume de bani în temeiul contractului de credit, ci în baza unui alt contract, deoarece contul respectiv nu este un cont ataşat strict creditului ca să fie scutit de comisioane, cât timp prin el titularul derulează şi alte operaţiuni financiare decât depuneri şi plăţi doar pentru ratele de credit, instanţa a reţinut că aceasta nu a dovedit în cauză susţinerile respective, prin depunerea la dosar a contractului de cont curent invocat; mai mult, din extrasele de cont depuse la dosar de reclamantă a rezultat că singurele operaţiuni efectuate privesc plata creditului contractat la data de 10 septembrie 2007.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind perceperea comisionului de administrare cont curent şi, în considerarea principiului restitutio in integrum, în baza căruia tot ce s-a prestat în temeiul cauzei nule trebuie restituit, a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de comision de administrare cont curent de la data încheierii contractului şi până la eliminarea acestuia din contract.

Având în vedere că obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute abuziv are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a lipsei de folosinţă asupra capitalului în perioada cuprinsă între momentul plăţilor nedatorate şi momentul restituirii sumelor încasate cu titlu de comision de administrare cont, instanţa a admis şi cererea accesorie formulată de reclamantă şi a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente comisionului de administrare cont curent de la data perceperii acestuia la data achitării.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia nr. 1971/2018 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 551/16.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Curtea a constatat că sentinţa atacată respectă, în principiu, exigenţele procedurale privind motivarea prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât tribunalul a indicat raţiunile pe care şi-a întemeiat soluţia, grupând şi sintetizând argumentele reclamantei într-o formă coerentă şi inteligibilă, prin raportare la instituţiile de drept puse în discuţie.

S-a arătat că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000, care transpun în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Curtea a reţinut că instanţa naţională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului şi a finalităţii directivei europene, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie. Referitor la noţiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

b) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului;

c) nu este respectată cerinţa bunei-credinţe;

Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale au fost avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE), respectiv:

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului;

- toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde;

Referitor la prima condiţie, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate, tribunalul a reţinut că este îndeplinită această condiţie, întrucât banca nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor contractuale contestate.

În ceea ce priveşte cea de-a doua şi a treia condiţie, instanţa de apel a arătat că acestea au fost explicate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu referire la cauza C-226/12 (Constructora Principado S.A.) şi cauza C-415/11 (Mohamed Aziz).

Raportând consideraţiile din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la situaţia din speţă, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi a relei-credinţe pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la restituirea împrumutului în moneda creditului.

Astfel, Curtea a reţinut că susţinerile reclamantei potrivit cărora banca a cunoscut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de ea în detrimentul consumatorilor, în lipsa unor minime dovezi în acest sens, nu pot fi socotite ca probate.

Afirmaţiile reclamantei în sensul promovării de către bancă a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare (fără dovezi certe ale unei asemenea atitudini frauduloase din partea băncii), nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative (nu a promovat agresiv un produs ori nu a prezentat o realitate distorsionată relativ la un anumit produs de creditare).

Instanţa de prim control judiciar a considerat că apelanta-reclamantă era cea care trebuia să dovedească faptul că banca a avut cunoştinţă de împrejurarea că va urma o apreciere a cursului CHF, pentru a se putea angaja răspunderea obiectivă a pârâtei, independent de culpa acesteia.

Pe de altă parte însă, Curtea a subliniat că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale.

Cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de informare a consumatorului, cu referire la cele statuate şi în Cauza C-186/16 (Andriciuc), s-a observat că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, chiar în condiţiile constatării neîndeplinirii obligaţiei de informare corectă şi completă a consumatorului, hotărârea apelată nu este susceptibilă de reformare, mai ales în condiţiile în care consecinţele neinformării nu au condus de plano la nulitatea, ca abuzive, a unor clauze, iar principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil limitează instanţa la soluţionarea acelor capete de cerere ce au făcut obiectul judecăţii.

Analizând considerentele hotărârii pronunţate în Cauza Andriciuc, Curtea a apreciat că deşi la o primă analiză s-ar putea reţine că s-a statuat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene că sunt îndeplinite condiţiile pentru a considera că, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, clauzele contractuale referitoare la riscul valutar sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în realitate, faţă de neîndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la consecinţele modificării cursului valutar asupra ratelor ce urmau a fi achitate de consumator, o atare excludere este atenuată parţial, deoarece însăşi Curtea lasă la latitudinea instanţei naţionale stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererii de apel rezultă că scopul urmărit de apelanta-reclamantă este eliminarea riscului valutar din sarcina sa prin îngheţarea cursului LEU/CHF la momentul semnării contractului de credit şi înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia de restituire a acestuia în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării creditului.

Or, prevederile contractuale referitoare la riscul valutar contestate de apelanta-reclamantă sunt cele care stipulează că restituirea creditului se face conform graficului de rambursare, respectiv în moneda în care a fost acordat (CHF) şi că valoarea ratei lunare poate suferi modificări, în sensul majorării, ca urmare a materializării riscului valutar, ceea ce reprezintă, în principiu, o reflectare a dispoziţiilor art. 1 578 din C. civ. de la 1864. Cu alte cuvinte, potrivit contractului, rambursarea creditului se va face conform graficului de rambursare, respectiv în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, existând astfel posibilitatea majorării ratei lunare ca urmare a materializării riscului valutar, reprezentând devalorizarea monedei naţionale în raport cu valuta creditului.

Chiar dacă deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian este un aspect extrinsec şi ulterior perfectării convenţiei de credit, asupra căruia banca susţine că nu a avut niciun control, în calitatea sa de profesionist, banca avea obligaţia să explice consumatorului care ar putea fi consecinţele majorării cursului valutar, iar acesta, după informarea corectă, completă şi loială din partea cocontractantului profesionist, să îşi asume în cunoştinţă de cauză atare consecinţe.

Faptul că banca este un profesionist în domeniul financiar-bancar implică nu neapărat cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, dar impune acesteia obligaţia de a informa consumatorul despre această posibilitate, iar în lipsa unei astfel de informări, loialitatea băncii este atenuată în raporturile contractuale cu consumatorul.

Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi ale art. 1578 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că potrivit contractului de credit bancar, principala obligaţie a băncii este de a pune la dispoziţie suma împrumutată, în timp ce principala obligaţie a consumatorului este de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. De principiu, între aceste obligaţii ar fi trebuit să existe o relaţie de echilibru, dată de situaţia juridică corectă în care ambele părţi ar fi trebuit să se afle.

Recurenta consideră că, în analiza dezechilibrului semnificativ, se impune a se verifica modul în care profesionistul a acţionat, consumatorul fiind pus în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte adevărata întindere a riscurilor asociate.

În acest sens, a apreciat că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea sa, în calitate de consumatoare, a fost indus prin raportarea sumei contractate la moneda CHF, monedă care:

i) nu era cunoscută reclamantei la momentul încheierii contractului de credit bancar, neavând niciun fel de informaţii cu privire la stabilitatea acesteia, evoluţia anterioară, accesibilitatea din perspectiva obţinerii în vederea achitării ratelor lunare;

ii) nu era utilizată ca instrument de plată sau ca element de referinţă în contractele încheiate pe teritoriul României, fiind de notorietate că, la momentul anului 2007, singurele valute utilizate pentru efectuarea de plăţi erau, în afara monedei naţionale, Euro şi USD;

De altfel, deşi în contractul de credit bancar s-a menţionat acordarea unui credit de 114.000 CHF, această valoare a fost transpusă şi în moneda Euro, la paritatea B. de la momentul semnării contractului, respectiv 68.181,82 Euro.

Suma în Euro, şi nu în CHF, a reprezentat fondurile escrow depuse de bancă, în calitate de agent escrow, în contul de depozit escrow al vânzătorului. Aceste fonduri determinate în moneda Euro urmau a fi eliberate şi transferate în contul curent al vânzătorului, la împlinirea termenului stabilit.

Conform art. 1.1 din contractul de depozit escrow, obiectul acestuia îl reprezintă constituirea de către agentul escrow (în speţă pârâta - B. S.A.) a unui depozit escrow în sumă totală de 68.181,82 Euro ce reprezintă credit acordat de agentul escrow cumpărătorului (în speţă - reclamanta), conform contractului de credit bancar ipotecar nr. x din 10.09.2007.

Prin urmare, valuta CHF menţionată în contract nu a constituit moneda efectivă în care s-a acordat creditul, ci doar un etalon de determinare valorică a sumei în Euro acordate în realitate, la paritatea stabilită de intimata-pârâtă la momentul acordării creditului, precum şi de determinare a ratelor lunare de restituire.

În atare condiţii, recurenta a menţionat că nu se poate da efectivitate principiului nominalismului monetar, instanţa de apel aplicând, în mod greşit, prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Recurenta a mai susţinut că în caz de fluctuaţie a "preţului monedelor", împrumuturile contractate în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie în "specia aflătoare în curs", respectiv în RON.

Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că este interzisă transpunerea plăţii ratelor creditului în RON, întrucât s-ar opune principiul nominalismului.

iii) a fost prezentată de bancă drept cea mai stabilă monedă, la adăpost de fluctuaţii, prin raportare la referinţele făcute de bancă la statul elveţian;

iv) a fost prezentată de bancă drept element care, la acelaşi rating, îi permitea reclamantei să se împrumute mai mult decât s-ar fi "calificat" în cazul în care moneda contractului ar fi fost Ron, Euro sau USD;

v) se găsea pe piaţa din România într-o cantitate insuficientă, fapt care a condus inevitabil la o explozie a cursului, ca urmare a numărului mare de contracte încheiate în această monedă;

Ca atare, punerea în piaţă a produselor de creditare în CHF în împrejurările economice arătate făcea ca, la momentul semnării contractului de credit bancar, evoluţia cursului valutar să fie perfect previzibilă din perspectiva băncii şi, în acelaşi timp, imposibil de anticipat de către reclamantă, pe baza nivelului de cunoaştere şi înţelegere a unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat.

În considerarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, autoarea căii de atac apreciază că drepturile sale, ca şi consumatoare, au fost încălcate de către intimata-pârâtă, prin:

i) nesocotirea obligaţiei precontractuale de informare/consiliere;

ii) reclama deceptivă în favoarea promovării unor produse de creditare defectuoase, prezentate însă ca fiind cea mai bună opţiune de contractare pe piaţă;

iii) inserarea în cuprinsul contractului de credit bancar a clauzelor abuzive privind suportarea de către reclamantă a riscurilor/efectelor fluctuaţiilor de curs de schimb valutar;

Instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, preluând considerentele primei instanţe care recunoaşte că negocierea unui contract implică posibilitatea acordată acestuia de a influenţa efectiv conţinutul clauzelor. Mai mult, instanţa de fond a reţinut că banca nu a prezentat (...), din proprie iniţiativă, anterior semnării contractului, un proiect al convenţiei ce urma să se încheie, nu i-a comunicat faptul că avea posibilitatea să negocieze clauzele contractului preformulat, constatând că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei.

Contractarea acestui tip de credit pe baza informaţiilor primite din partea băncii s-a realizat pornind de la premise false, iar acea aparentă "selecţie" sau "opţiune" a reclamantei, ca şi consumatoare, a fost rezultatul unui comportament abuziv, neonest al băncii, fără reala posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei acestuia.

Recurenta-reclamantă a făcut referire la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii), instanţa europeană statuând în sensul că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală; în acest sens, prin informaţii suficiente se înţelege cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului (considerentele 48-49 din hotărâre).

În speţă, informarea din partea băncii a lipsit cu desăvârşire, aspect recunoscut de instanţa de apel - în lipsa unei astfel de informări, loialitatea băncii este atenuată în raporturile cu consumatorul, dar şi de instanţa fondului - nu s-a prezentat anterior semnării proiectul de convenţie ce urma să se încheie, fără a se da consumatorului posibilitatea de a influenta conţinutul clauzelor acesteia sau de a le negocia în vreun fel.

Pe de altă parte, conceptul de "bună credinţă" în înţelesul Directivei 93/13/CEE şi, implicit, al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 beneficiază de o accepţiune specială, explicitată de jurisprundenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (cauza C-415/11 Mohamed Aziz - hotărârea din 14.03.2013, considerentul 69).

În opinia recurentei-reclamante, este inadmisibil a se reţine că, în lipsa unei informări corecte şi complete din partea băncii pârâte, ar fi acceptat o clauză care să determine în realitate o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt (după aproape 2 ani) de la momentul semnării contractului de credit bancar (încheiat pe o perioadă de 372 luni).

Sub acest aspect, a insistat asupra caracterului preformulat al contractului de credit bancar reţinut chiar de către instanţele anterioare.

Având în vedere situaţia de inferioritate în care s-a aflat, recurenta a făcut trimitere la articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, potrivit căruia clauzele abuzive nu creează obligaţii pentru consumator, urmărindu-se să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile părţilor un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre acestea.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a susţinut că în pofida motivelor prezentate în prima parte a considerentelor deciziei, dar înainte de a se pronunţa în sensul respingerii apelului ca nefondat, instanţa de apel a reţinut două motive care, odată expuse, ar fi reprezentat motive în sprijinul apelului formulat, nu în sensul respingerii acestuia.

Recurenta-reclamantă consideră că motivele expuse de către instanţa de fond, la pagina 10 din hotărârea atacată, ar fi condus, în mod normal, la constatarea îndeplinirii celei de-a treia cerinţe prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv cea referitoare la reaua-credinţă a băncii în raporturile contractuale cu reclamanta, în calitate de consumator/client.

De asemenea, a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a respins apelul formulat, fără a motiva în vreun fel soluţia pronunţată în privinţa:

- capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare a creditului şi obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, în modalitatea indicată în preambul;

- capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumelor plătite cu titlu de marjă a băncii;

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, ca inadmisibil. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-au respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii recursului invocate de intimata-pârâtă B. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile redate de recurentă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greşită a deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-186/16 şi a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, aşa cum a fost explicitat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanţa europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în ceea priveşte clauzele contractuale referitoare la riscul valutar, respectiv aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 1578 din C. civ. de la 1864, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar nr. x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 10 septembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru motivul că acele clauze sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Recurenta a mai invocat faptul că nu a fost informată cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune contractarea unui împrumut în moneda CHF şi că este vorba despre un contract de adeziune, neavând posibilitatea de a negocia clauzele contractuale.

Înalta Curte constată că asemenea susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cu privire la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât s-au reţinut două motive care, odată expuse, ar fi reprezentat motive în sprijinul apelului formulat, nu în sensul respingerii acestuia.

Critica este nefondată.

Instanţa supremă reţine că ipoteza cuprinsă în acest motiv de casare se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele hotărârii instanţei de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează, în mod corespunzător, soluţia cuprinsă în dispozitiv, respectiv aceea de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe.

Va fi înlăturată şi critica adusă deciziei instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a respins apelul formulat, fără a motiva în vreun fel soluţia pronunţată în privinţa capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei ce vizează comisionul de administrare a creditului şi obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, în modalitatea indicată în preambul, precum şi a capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata sumelor plătite cu titlu de marjă a băncii.

Cu privire la comisionul de administrare a creditului se constată că Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat o soluţie favorabilă reclamantei, întrucât s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei privind perceperea comisionului de administrare cont curent, iar pârâta a fost obligată să restituie reclamantei sumele încasate, cu titlu de comision de administrare cont curent, de la data încheierii contractului şi până la eliminarea acestuia din contract.

Critica prezentată la punctul (3) din cererea de apel vizează tocmai acest comision de administrare, întrucât apelanta se referă la faptul că este abuzivă clauza "prin prisma prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care lipseşte indicarea contraprestaţiei băncii care să justifice achitarea unor sume de-a lungul perioadei de creditare (...)".

Atâta timp cât reclamanta nu a înţeles să supună analizei instanţei de apel critici referitoare la comisionul de administrare a creditului prevăzut la art. 6 pct. 1 lit. b), respectiv cel de 1% flat calculat asupra sumei creditului contractat, care a fost achitat din credit la data efectuării primei utilizări, în mod corect şi legal, Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat hotărârea pe acest aspect.

Aşadar, critica de nelegalitate referitoare la acest comision este şi lipsită de interes, în condiţiile în care prin sentinţa de fond s-a constatat nulitatea acestei clauze şi s-a dispus în consecinţă restituirea sumelor încasate cu acest titlu, iar instanţa de apel a menţinut hotărârea sub acest aspect.

Totodată, se reţine că instanţa de prim control judiciar nu avea obligaţia să răspundă în considerentele hotărârii criticii referitoare la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumelor plătite cu titlu de marjă a băncii, întrucât nu există o marjă determinată prin contractul încheiat de părţi, în funcţie de care se calculează dobânda contractuală.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1971/2018 din 15 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.