Counter-guarantee payment obligation; interpretation of notice of default transmission requirements in SME financing guarantees

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. (F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N.) a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. (F.R.C.), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate: netemeinicia din punct de vedere convenţional şi legal a deciziei FRC conform adresei nr. x/27.07.2015, înregistrată la F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., sub nr. x/28.07.2015, prin care s-a anulat contragaranţia acordată de FRC în favoarea S.C. A. S.R.L. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP11775/16.05.2012 confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/24.05.2012; să fie obligată pârâta la plata contragaranţiei în sumă de 273.569,87 RON pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea B. S.A. în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/16.05.2012 confirmată cu confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/24.05.2012 beneficiar S.C. A. S.R.L. la care se adaugă dobânda legală, calculată de la 1 iunie 2015 (data la care s-a împlinit termenul de 90 de zile calendaristice prevăzut convenţional, calculat de la data ultimei adrese transmise de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. către F.R.C.) până la data plăţii efective a acestei sume; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, respectiv taxa judiciară de timbru precum şi orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

La data de 2 februarie 2016 reclamantul a depus precizări, prin care a arătat că pct. 1 al petitului cererii de chemare în judecată nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis, ci un aspect ce se doreşte a fi reţinut de către instanţă în cadrul considerentelor hotărârii.

Temeiul juridic de drept substanţial al cererii de chemare în judecată îl constituie art. 1270 din C. civ. (2009), potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Prin sentinţa civilă nr. 3281 din 27 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A.; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 273.569,87 RON, cu titlu de contragaranţie, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 5 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a sumei de 273.569,87 RON; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.340,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că între reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi banca B. în calitate de finanţator s-a perfectat convenţia cadru-plafon de garantare nr. 148/13.09.2011, având ca obiect garantarea de către fond în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor individuale acordate de finanţator beneficiarului IMM, în limita unui plafon de garantare în sumă de 25.000.000 RON, aprobat de fond şi în termenii notificărilor de includere în plafonul de garantare confirmate de fond.

Această convenţie a fost completată şi modificată prin actele adiţionale nr. x şi 2/2012.

Astfel cum rezultă din notificarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP-11775/16.05.2012 şi confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare din data de 24 mai 2012, reclamantul s-a angajat în mod expres, irevocabil şi necondiţionat să plătească, în temeiul prevederilor convenţiei cadru-plafon de garantare nr. 148/13.09.2011, în favoarea finanţatorului banca B. S.A., în termen de 90 zile calendaristice de la primirea cererii de plată, suma reprezentând finanţarea garantată restantă x 65%, valoarea garanţiei fiind de 520.000 RON, valabilă până la 13 iunie 2013 pentru finanţarea acordată. În cadrul notificării de includere în plafonul de garantare şi confirmării notificării de includere analizate figurează, în calitate de beneficiar, S.C. A. S.R.L., acestei societăţi fiindu-i aprobată de către finanţator o facilitate de credit în valoare de 800.000 RON, iar data rambursării finale era 14 mai 2013.

La data de 28 mai 2013 B. a emis înştiinţarea de neplată nr. x privind notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x/16.05.2012 şi confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP-11775/16.05.2012, prin care s-a menţionat 15 mai 2013 ca dată a trecerii integrale la restanţă a finanţării. Înştiinţarea de neplată a fost înregistrată la reclamant sub nr. x/28.05.2013.

S-a depus la dosarul cauzei şi înştiinţarea de neplată nr. x/28.05.2013, emisă de B. S.A., înregistrată la reclamant sub nr. x/31.05.2013.

În cuprinsul referatului de analiză privind aprobarea cererii de plată transmise de B. S.A. înregistrat sub nr. x din 18 decembrie 2013, întocmit de reclamant, s-a menţionat la pct. V faptul că "Banca a transmis, prin fax, înştiinţarea de neplată nr. x/28.05.2013, pentru S.C. A. S.R.L. (notificare de includere în plafonul de garantare nr. x şi confirmare de garantare nr. x), înregistrată cu numărul x/28.05.2013 şi, ulterior, prin poştă, originalul acesteia, înregistrat la fond cu nr. 12871/31.05.2013, în termen de 10 zile lucrătoare de la data trecerii la restanţă".

Totodată, în cadrul referatului s-a menţionat data de 14 mai 2013, drept data trecerii integrale la restanţă a creditului.

Totodată, Tribunalul Bucureşti a reţinut că la data de 14 aprilie 2010 între Fondul Român de Contragarantare S.A. şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. s-a perfectat convenţia de contragarantare nr. 1/2010 având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de garant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile schemelor de ajutor de minimis, respectiv Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare şi Norma nr. 2/2010 privind contragarantarea garanţilor acordate pentru sprijinirea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (start-up).

Această convenţie a fost modificată şi completată prin actele adiţionale nr. x/09.08.2010, nr. y/06.09.2010, nr. z/31.01.2011, nr. 4/21.02..2011, nr. 5/19.07.2011, nr. 6/18.09.2011 şi nr. 7/01.03.2012.

În temeiul convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, reclamantul a adresat pârâtei Fondul Român de Contragarantare S.A. cererea de executare nr. x/07.03.2014, prin care a comunicat faptul că la data de 23 ianuarie 2014 a plătit finanţatorului B. S.A. garanţia în valoare de 455.949,79 RON, în temeiul notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP- 11775/16.05.2012, potrivit confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/24.05.2012, beneficiarul fiind S.C. A. S.R.L. pentru care s-a acordat o contragaranţie în temeiul convenţiei nr. 1/14.04.2010. Valoarea plăţii solicitate Fondului Român de Contragarantare S.A., prin cererea de executare menţionată, a fost de 273.569,87 RON.

Prin adresa nr. x/27.07.2015, primită de reclamant la data de 28 iulie 2015 şi înregistrată sub nr. x, pârâta a comunicat reclamantului faptul că a efectuat o nouă analiză a cererii de executare şi că a hotărât respingerea acesteia şi anularea contragaranţiei, întrucât, în opinia sa, nu ar fi îndeplinite prevederile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că F.N.G.C.I.M.M. nu ar fi respectat condiţiile de plată prevăzute la art. 8.4 din convenţia cadru-plafon de garantare nr. 148/2011.

Din susţinerile părţilor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al întâmpinării coroborate cu cele consemnate în procesul-verbal din 19 august 2015, a rezultat că pârâta a interpretat art. 8.4 din convenţia de garantare nr. x/2011, în sensul că transmiterea înştiinţării de neplată în termen de 10 zile vizează atât comunicarea prin fax, cât şi cea prin poştă. Prin urmare, pârâta a apreciat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de executare.

Dezvoltând argumentele care au stat la baza respingerii cererii de executare, pârâta a menţionat, în cadrul întâmpinării, că banca a transmis prin fax înştiinţarea de neplată nr. x/28.05.2016 pentru S.C. A. S.R.L. înregistrată cu adresa nr. x/28.05.2013 şi, ulterior, prin poştă, originalul acestui document, înregistrat la fond cu nr. 12871/31.05.2013, transmiterea prin poştă a înştiinţării de neplată fiind făcută după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de convenţia nr. 148/13.09.2011.

Tribunalul a reţinut că potrivit art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010 Fondul Român de Contragarantare S.A. plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a plătit finanţatorului garanţia în conformitate cu condiţiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanţia contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din convenţia-cadru de garantare.

Potrivit art. 8.4 din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 148/2011 "în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la trecerii la restanţă a întregii finanţări, finanţatorul are obligaţia de a transmite fondului înştiinţarea de neplată, pe formularul prevăzut în anexa nr. 4 la convenţie, prin fax la numărul 021.310.18.57 şi originalul prin poştă. Omisiunea de transmitere sau depăşirea termenului de 10 zile lucrătoare determină încetarea obligaţiei de efectuare a plăţii garanţiei, fără ca finanţatorul să poată face să subziste garanţia prin invocarea transmiterii unui alt document".

Prima instanţă a constatat că banca a respectat prevederile clauzei 8.4 din Convenţia nr. 148/2011, transmiţând înştiinţarea de neplată prin fax la data de 28 mai 2013, cu respectarea termenului de maximum 10 zile lucrătoare de la data trecerii la restanţă a întregii finanţări (14.05.2013).

Pe înştiinţarea de neplată aflată la dosar , în partea de jos a înscrisului depus în copie, figurează data, ora şi numărului faxului (28.05.2013, ora 13:56, număr de fax: 0257.28.52.02).

S-a arătat că termenul convenţional stabilit pe zile lucrătoare se calculează cu excluderea zilelor nelucrătoare (sâmbetele, duminicile şi zilele de sărbătoare legală).

Tribunalul a ajuns la concluzia că nu poate fi primită interpretarea pârâtei în sensul că art. 8.4 din Convenţia nr. 148/2011 ar impune ca originalul înştiinţării de neplată să fie transmis, prin poştă, în cadrul aceluiaşi termen de 10 zile lucrătoare.

Conjuncţia "şi" inserată în cuprinsul clauzei analizate nu are rolul de a releva reglementarea unei condiţii cumulative, ci numai de a sublinia existenţa obligaţiei finanţatorului de a transmite şi originalul înştiinţării.

Pârâta este un terţ faţă de contractul nr. x/2011 încheiat între reclamantă şi bancă, iar interpretarea dată de aceasta clauzei 8.4 nu este susţinută de o interpretare similară exprimată de părţile care au participat la încheierea acestei convenţii. Pârâta nu a demonstrat, prin probele administrate în cauză, că voinţa reală a părţilor contractante, cu privire la convenţia nr. 148/2011, a fost aceea ca inclusiv originalul, să fie transmis prin poştă cu respectarea termenului de 10 zile lucrătoare.

Reclamanta a arătat, în mod corect, că scopul înştiinţării de neplată este acela de a informa fondul cu privire la trecerea la restanţă a întregii finanţări garantate, respectiv cu privire la producerea riscului de credit, scop care a fost atins câtă vreme s-a transmis înştiinţarea de neplată, prin fax, înăuntrul termenului de 10 zile lucrătoare.

În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că pârâta nu era îndreptăţită să respingă şi să anuleze cererea de executare formulată de reclamant, astfel încât, în temeiul art. 7.4 din contractul de contragarantare nr. x/2010 şi art. 969 din C. civ. de la 1864, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 237.569,87 RON, cu titlu de contragaranţie, către reclamant.

Având în vedere data încheierii convenţiei pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului (14.04.2010) şi prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, instanţa de fond a reţinut că acest contract este supus dispoziţiilor C. civ. din 1864 în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa (inclusiv modificările şi completările aduse prin actele adiţionale nr. x, 2, 3, 4, 5 şi 6), iar modificările aduse prin actele adiţionale nr. x şi 8 la contractul de contragarantare nr. x/2010 şi convenţia de contragarantare nr. 1/2012 sunt supuse dispoziţiilor Noului C. civ., întrucât momentul perfectării acestora este ulterior datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.).

În raport de principiul reparării integrale a prejudiciului şi, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) pct. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, tribunalul a constatat că se impune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 273.569,87 RON (debitul principal), începând cu data de 5 iunie 2015 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a apreciat că dobânda legală curge de la data de 5 iunie 2015, şi nu de la data de 1 iunie 2015.

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că prin art. II al actului adiţional nr. x la convenţia nr. 1/2012 (în vigoare la data de 1 septembrie 2013) s-a prevăzut că termenul de plată de 90 de zile calendaristice se aplică cererilor de executare a contragaranţiilor transmise de garant, atât în temeiul convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, cât şi al convenţiei de contragarantare nr. 1/2012.

Conform art. I din actul adiţional nr. x/2013 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012, art. 6.5 a fost modificat în sensul că "Termenul de plată a contragaranţiilor este de 90 zile calendaristice de la data primirii cererii de executare, însoţită de toate documentele prevăzute de convenţie. În cazul în care FRC a solicitat completarea cererii de executare/clarificări, termenul de plată se calculează de la data primirii acestora sau de la expirarea termenului de 30 de zile calendaristice prevăzut la art. 6.4 alin. (1)".

Data transmiterii ultimei adrese către Fond prin care au fost făcute clarificări a fost data de 2 aprilie 2015 (adresa nr. x/02.04.2015 invocată în cuprinsul adresei nr. x/27.07.2015 prin care a fost comunicată decizia de respingere a cererii de executare).

Prin urmare, termenul de 90 de zile calendaristice a început să curgă de la data de 2 aprilie 2015, astfel încât obligaţia de plată a contragaranţiei a devenit scadentă la 5 iunie 2015.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului în sensul că decizia de a anula contragaranţia nu are un temei convenţional, tribunalul a constatat că în raporturile dintre părţi pârâta a considerat că decizia de respingere a cererii de executare a contragaranţiei produce efecte juridice, măsura anulării reprezentând, în opinia sa, un efect intern al respingerii cererii de executare a contragaranţiei în sensul de desfiinţare a acesteia, în contextul existenţei obligaţiei în sarcina furnizorilor de ajutor de stat, în temeiul art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, de a emite decizii prin care să se dispună stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate.

Împotriva sentinţei primei instanţe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat apel, solicitând admiterea acestuia şi respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2326 A din 13 decembrie 2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3281/27.05.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Sub aspectul criticilor referitoare la transmiterea înştiinţării de neplată potrivit dispoziţiilor art. 8.4 din contract, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că tribunalul, în mod corect, a reţinut că, banca a respectat prevederile clauzei 8.4 din Convenţia nr. 148/2011, transmiţând prin fax la data de 28 mai 2013 înştiinţarea de neplată în termen de maximum 10 zile lucrătoare de la data trecerii la restanţă a întregii finanţări (14.05.2013). Astfel, s-a arătat că pe înştiinţarea de neplată aflată la fila x, volumul I, depusă în copie, în partea de jos a înscrisului figurează data, ora şi numărul faxului (28.05.2013, ora 13:56, nr. fax 0257.28.52.02).

Prin urmare, câtă vreme înştiinţarea de neplată recepţionată de apelantă se referea, în mod explicit, la x/16.05.2012 din 28 mai 2013, prima instanţă a reţinut corect că transmiterea, prin fax, a condus la identificarea creditului, ulterior fiind trimisă şi în original înştiinţarea de neplată.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) C. civ. scopul înştiinţării de neplată este reprezentat de informarea fondului cu privire la trecerea la restanţă a întregii finanţări garantate, respectiv cu privire la producerea riscului de credit, iar acest scop a fost atins prin transmiterea faxului conţinând înştiinţarea de neplată, cu respectarea termenului de 10 zile lucrătoare.

Instanţa de prim control judiciar a conchis în sensul că apelanta-pârâtă este un terţ faţă de contractul nr. x/2011 încheiat între reclamant şi bancă, iar interpretarea dată de aceasta clauzei 8.4 nu este susţinută de interpretarea exprimată de părţile care au participat la încheierea acestei convenţii.

Împotriva deciziei civile nr. 2326A din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 20 septembrie 2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel nu a respectat normele de procedură prevăzute la art. 5 şi art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu s-a pronunţat asupra argumentelor invocate prin cererea de apel. Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a respectat aceste norme de procedură, întrucât a refuzat să se pronunţe cu privire la dobânda legală, în sensul de a decide care dintre dispoziţiile legale invocate este aplicabilă pretenţiei referitoare la dobânda legală penalizatoare.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel nu a motivat respingerea argumentelor esenţiale invocate de pârâtă, cu referire la faptul că prin semnarea Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 reclamantul din prezenta cauză a acceptat explicit ca pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. să evalueze respectarea condiţiilor de plată a garanţiei din Convenţia nr. 148/2011 şi să decidă asupra plăţii contragaranţiei pe baza rezultatelor acestei evaluări. S-a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1269 din C. civ., conform cărora în caz de dubiu clauza trebuie interpretată în favoarea pârâtei care se obligă la plata contragaranţiei.

Recurenta-pârâtă consideră că obligarea sa la plata contragaranţiei încalcă prevederile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, întrucât va trebui să suporte riscul operaţional al intimatului-reclamant, contrar prevederilor art. 7.1 din aceeaşi convenţie.

În susţinerea motivului de recurs ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a invocat faptul că instanţa de apel a interpretat, contrar voinţei părţilor, prevederile art. 8.4 din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 148/13.09.2011 care au un rol determinant în soluţionarea litigiului.

Sub acest aspect, a menţionat că înştiinţarea de neplată trebuie să fie transmisă prin fax şi originalul prin poştă, cu respectarea termenului de 10 zile lucrătoare, în caz contrar intervenind încetarea obligaţiei de efectuare a plăţii garanţiei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1266 alin. (2) din C. civ., cu referire la art. 8.4 din convenţia cadru, deoarece s-a ignorat obligativitatea transmiterii şi în original a înştiinţării de neplată.

În acest sens, a învederat că scopul contractului a fost şi de a reglementa riguros momentul de debut al etapei de analiză a cererii de plată, iar practica statornicită între părţi este contrară celei presupuse de instanţă.

Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin punctul de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a arătat că recurenta-pârâtă nu formulează critici concrete cu privire la legalitatea hotărârii instanţei de apel, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost interpretate probele administrate.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen la data de 8 decembrie 2020 pentru judecata pe fond a căii de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Critica recurentei întemeiată pe aceste dispoziţii procedurale, cu referire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 din C. proc. civ. care reglementează atât liberul acces la justiţie, cât şi anumite îndatoriri în sarcina judecătorului şi a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, este doar formal invocată, fără a se indica în mod concret în ce ar consta aceste încălcări procedurale.

Pe de altă parte, recurenta nu indică acea critică din apel asupra căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat, de vreme ce soluţionarea capătului de cerere privind dobânda, cu caracter accesoriu în raport de cererea principală, privind obligaţia de plată a sumei datorate cu titlu de contragaranţie, a fost soluţionat de prima instanţă, care a argumentat în fapt şi în drept o atare soluţie.

Aşadar, în condiţiile în care nu se identifică o critică propriu-zisă din apel asupra căreia să nu se fi pronunţat, recurenta nu poate pretinde instanţei de recurs să analizeze soluţia pronunţată asupra dobânzii de către prima instanţă.

De altfel, argumentele instanţei de apel privind aprecierea ca nefondat a apelului pârâtei nu cuprind vreo încălcare a celor două principii fundamentele ce guvernează procesul civil, ceea ce conduce la concluzia că o atare critică este nefondată.

Totodată, trebuie avut în vedere caracterul vag, general, formal al acestei critici, caracterizat prin aceea că nu se dezvoltă un raţionament convingător cu privire la aptitudinea acestor argumente necercetate de a schimba soluţia pronunţată.

Contrar susţinerilor expuse în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a răspuns argumentat tuturor criticilor din cererea de apel, arătându-se de o manieră coerentă şi judicioasă considerentele de fapt şi de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel, întrucât aceasta nu a motivat respingerea argumentelor esenţiale invocate de pârâtă, cu referire la faptul că prin semnarea Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 reclamantul din prezenta cauză a acceptat explicit ca pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. să evalueze respectarea condiţiilor de plată a garanţiei din Convenţia nr. 148/2011 şi să decidă asupra plăţii contragaranţiei pe baza rezultatelor acestei evaluări.

Înalta Curte reaminteşte părţilor faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, şi nu o chestiune de cantitate.

În egală măsură, reţine că trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv pe cea de a da dezlegare fiecărui motiv de critică formulat, şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit, fiind esenţial ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerinţă care se constată a fi îndeplinită în cauză.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţă, recurenta-pârâtă, deşi invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanţa de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor, aduce în fapt, o singură critică de esenţă care vizează faptul că instanţa de apel a interpretat, contrar voinţei părţilor, prevederile art. 8.4 din convenţia cadru - plafon de garantare nr. 148/13.09.2011 care au un rol determinant în soluţionarea litigiului, apreciindu-se că refuzul plăţii de către Fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenţionale, fiind justificat.

Aşadar, recurenta-pârâtă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în convenţia părţilor nr. 148/13.09.2011, că intimatul-reclamant şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile asumate, refuzul de plată al recurentei-pârâte fiind nejustificat, nerezultând din dezvoltarea argumentelor prezentate de parte în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce ar consta "nesocotirea" de către instanţa de apel a prevederilor legale invocate formal de către recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1266 şi art. 1269 din C. civ. (2009) se reţine că acestea instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanţă, întregul silogism juridic având la bază conţinutul Convenţiei nr. 148/2011.

Motivul de recurs care sancţiona hotărârea pronunţată de către instanţă prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în speţă a convenţiei cadru - plafon de garantare nr. 148/2011, ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voinţa părţilor exprimată prin contract, nu a mai fost menţinut în cadrul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest cod, eliminând şi ipoteza lipsei de temei legal.

Instanţelor de fond le incumbă obligaţia de a interpreta, deopotrivă, legea şi actele juridice.

În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esenţial al instanţei de recurs.

În speţă, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au determinat corect înţelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuinţaţi de către părţi sunt clari şi neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înţeles, acela care rezultă în mod firesc şi nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reţinut ca atare de cele două instanţe de fond.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte sensul clauzei stipulate la art. 8.4 din Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 148/2011 şi înţelesul, interpretarea pe care au dat-o cele două instanţe devolutive, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greşită, scapă de sub cenzura Înaltei Curţi.

Cât priveşte "nesocotirea" prevederilor legale invocate de recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greşită a acestora de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că aceasta constituie premisa falsă a unei soluţii eronate.

În speţă însă, instanţa de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege şi nici nu a calificat greşit situaţia de fapt, comparativ cu exigenţele normelor de drept.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 2326 A din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.