Currency risk clauses and administrative fees in foreign currency credit contracts: exclusion from abusive clause review via national monetary nominalism norm

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. România S.A. şi Banca Naţională a României, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit încheiat cu pârâta B. România S.A. şi eliminarea acesteia, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, având la bază principiul consacrat de regulamentului valutar, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare în cuantum de 0,15% plătibil lunar, clauză prevăzută în capitolul V "comisioanele şi costurile creditului", la pct. 5.1 lit. c) din convenţia de credit, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 93/13/CEE şi Directiva 87/102/CEE.

La data de 29 iulie 2014 pârâta Banca Naţională a României a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere temeiul de drept, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu referire la obligarea BNR să "adopte măsuri de stabilizare a cursului de schimb franc elveţian/leu în raport şi de gradul de suportabilitate a celor care cumpără această valută pentru restituirea creditelor achiziţionate în franci elveţieni". Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii.

La data de 25 iulie 2014 pârâta B. (România) S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate lipsa calităţii sale procesuale pasive şi să se dispună scoaterea acestei pârâte din cauză. S-a arătat că acţiunea formulată de reclamanta A. este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât B. (România) S.A. - Sucursala Buzău a avut doar calitatea de mandatar al C. S.A., în vederea încheierii contractului de credit nr. x din data de 22 mai 2008. Aşa cum rezultă şi din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei, contractul de credit a fost încheiat între C. S.A. şi d-na A., în calitate de împrumutat.

Reclamanta A. a depus precizări la data de 13 august 2016, în sensul modificării cadrului procesual al raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a C. S.A. şi a arătat că renunţă la pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei Banca Naţională a României.

La data de 8 octombrie 2014 reclamanta a depus precizări privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, arătând că aceasta este inserată în convenţia de credit încheiată de părţi, în capitolul VI "rambursarea" pct. 6.1 din condiţiile speciale raportat la dispoziţiile art. 2.4 din capitolul II "obiectul şi durata contractului de credit":

"împrumutatul va face operaţia de schimb valutar prin contul curent deschis la B. (România) S.A., achitând comisionul de schimb valutar aferent sumei trase. Schimbul valutar se va face la cursul de schimb afişat de B. (România) S.A., la data efectuării schimbului".

Reclamanta s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată, în sensul că a indicat diferenţa de curs achitată de la încheierea contractului şi până la data introducerii acţiunii (18.06.2014), aceasta fiind în cuantum de 103.509,802 RON.

În ceea ce priveşte capătul accesoriu al cererii (stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, respectiv 22 mai 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului), reclamanta a menţionat că potrivit arhivei BNR cursul de schimb era de 1 CHF = 2.271,2 RON.

Privitor la cel de-al treilea capăt de cerere accesoriu (denominarea în moneda naţională), reclamanta a solicitat, în concret, individualizarea în RON a ratei lunare pe care urmează să o achite împrumutatul, prin conversia valutară a creditului efectuată la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimată în convenţie, în funcţie de soluţia dispusă de către instanţă, faţă de primele capete de cerere din acţiune.

Valoarea reprezentând comisionul de administrare este de 7.138,12 CHF, iar echivalentul în RON, la data introducerii acţiunii, este de 25.789,594 RON.

Faţă de dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., a menţionat că au calitate procesuală de pârâţi C. S.A. şi B. România S.A. - Sucursala Buzău.

Cu referire la clauza de risc valutar, reclamanta a arătat că solicită, în principal, să se constate caracterul abuziv al clauzei supuse analizei, iar, în subsidiar, ca argument de apărare secundar, a cerut să fie avute în vedere prerogativele care guvernează teoria impreviziunii.

Prin sentinţa civilă nr. 176/2015 din 20 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cauzei formulate în contradictoriu cu pârâta Banca Naţională a României; s-a disjuns judecata cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâtele C. S.A. şi B. România - Sucursala Buzău şi s-a dispus formarea unui nou dosar cu aceste din urmă părţi, fixându-se termen de judecată la 17 martie 2015, C6, cu citarea părţilor.

Cauza a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La data de 31 august 2015 reclamanta A. a depus la dosar cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtelor la:

- restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de administrare, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2% din suma împrumutată, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. V "comisioanele şi costurile creditului", pct. 5.1 lit. b) din contractul de credit;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la secţiunea a IV-a "dobânda" pct. 4.1-4.4;

- stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 4.3, respectiv indicele de referinţă LIBOR la 6 luni plus marja băncii de 3,50% pe an, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă dobândă, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 6 luni plus marja de 3,50% pe an), prevăzută în art. IV pct. 4.3 şi formulele de calcul practicate în mod efectiv de pârâtă, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată, de la data plăţii comisionului şi până la data achitării efective a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 6894/2015 din 8 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. România S.A. - Sucursala Buzău; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. împotriva B. România S.A. - Sucursala Buzău, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. România S.A. - Sucursala Buzau, tribunalul a constatat că este întemeiată, întrucât aceasta nu este parte în contractul de credit ce conţine clauzele al căror caracter abuziv îl invocă reclamanta.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că la data de 22 mai 2008 reclamanta a încheiat cu pârâta C. S.A., prin mandatar B. (România) S.A. contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x, reclamantei fiindu-i acordat un credit ipotecar în valoare de 77.131,26 CHF, în vederea achiziţionării unui imobil.

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a contestat, invocând dispoziţiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la obligaţia de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat şi clauza vizând dobânda, precum şi clauzele contractuale care se referă la comisionul de administrare şi comisionul de acordare.

În analiza acestei acţiuni, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), art. 4 din Legea nr. 193/2000, pct. 1 lit. a) din Anexa aceleiaşi legi.

A apreciat că în speţă analiza clauzelor contestate trebuie să fie făcută iniţial prin prisma verificării incidenţei art. 3 alin. (2) şi, apoi, a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece includerea textelor contractuale atacate în situaţiile enunţate în acest articol (clauză contractuală prevăzută în baza unui act normativ în vigoare, obiect principal al contractului, calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, produse şi servicii oferite în schimb), este de natură să excludă verificarea lor din perspectiva caracterului abuziv, aşa cum acesta este definit de art. 4 alin. (1).

Solicitarea reclamantei privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti pentru următoarele motive:

Stipulaţia contractuală referitoare la obligaţia rambursării ratelor lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul reprezintă preluarea în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat şi la momentul semnării actelor adiţionale.

Textul de lege anterior menţionat este relevant în cauză, deoarece creditul a fost acordat reclamantei şi a fost tras de către aceasta în franci elveţieni, iar contractul prevede rambursarea lui în moneda franc elveţian.

Cum clauzele contractuale criticate de reclamantă, ce stabilesc rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost accesat, reprezintă preluarea unor dispozitii legale, respectiv ale art. 1578 din C. civ. de la 1864, menţinute şi prin art. 2164 din C. civ. (2009), devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 (şi care au transpus art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE), potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", consecinţa fiind aceea a respingerii solicitării de constatare a nulităţii acestor clauze contractuale.

Chiar dacă motivele mai sus prezentate sunt suficiente pentru a conduce la respingerea cererii referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, tribunalul a constatat că în cauză ar fi operat oricum şi excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care stabileşte că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Astfel, atâta timp cât obiectul contractului constă în acordarea de către bancă a unui credit în sumă de 77.131,26 CHF, iar clauzele contestate se referă la rambursarea creditului în moneda CHF, tribunalul a constatat că acestea se referă tocmai la obligaţia principală ce revine împrumutatului şi intră, prin urmare, în noţiunea de obiect principal al contractului, referindu-se la un element esenţial, caracteristic al convenţiei părţilor.

În cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că "ţinând seama şi de caracterul derogatoriu al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi de cerinţa unei interpretări stricte a dispoziţiei respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează" (considerentul 49) şi că, "dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13" (considerentul 50).

În mod evident, în speţa de faţă, obligaţia reclamantei de a rambursa împrumutul acordat în franci elveţieni în aceeaşi monedă descrie o prestaţie fundamentală a contractului, iar nu una secundară, intrând în domeniul obiectului principal al contractului.

Clauzele atacate ce stabilesc restituirea creditului în moneda franc elveţian sunt perfect clare şi inteligibile, neexistând niciun dubiu cu privire la moneda în care urma a fi rambursat creditul.

Cât priveşte variaţia cursului de schimb între moneda naţională şi orice altă monedă străină, aceasta reprezintă un fenomen notoriu, cunoscut de către reclamantă, care a avut şi anterior încheierii contractului experienţa cotidiană a deprecierii monedei naţionale în raport de alte valute, a putut observa inflaţia ce afectează moneda naţională, creşterea preţurilor etc., din această perspectivă neputându-se aprecia nici că reclamanta ar fi fost obligată, prin asumarea obligaţiei de a restitui creditul în moneda în care acesta i-a fost acordat, "să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului", nefiind incidentă nici situaţia descrisă la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Având în vedere că prevederile contractuale ce stabilesc obligaţia de a rambursa creditul în moneda în care a acesta a fost acordat se referă la obiectul principal al contractului şi au caracter inteligibil, s-a constatat incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, consecinţa fiind aceea că dispoziţiile a căror nulitate se solicită sunt excluse de la analiza caracterului abuziv din perspectiva sus-menţionatei legi.

Tribunalul a apreciat, de asemenea, că oricum clauza ce prevede restituirea creditului în moneda în care acesta a fost acordat nu intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 şi pentru motivul că aceasta, ca şi Directiva 93/13, nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual, aceasta nefiind situaţia prevederii contractuale analizate.

Totodată, prima instanţă a considerat că reclamanta a avut posibilitatea să influenţeze natura clauzelor referitoare la moneda în care trebuie să restituie creditul, deoarece aceasta a ales accesarea unui credit în CHF, şi nu un contract în moneda naţională sau în moneda Euro, deşi acestea se aflau în oferta băncii, iar reclamanta ar fi putut opta să încheie un contract în care rambursarea ratelor să se facă în Ron sau Euro.

S-a remarcat faptul că în cauză nu era îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ, clauzele atacate prevăzând în sarcina împrumutatei obligaţia de a restitui ceea ce aceasta a primit, respectiv franci elveţieni.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la revizuirea dobânzii, tribunalul a reţinut că aceasta se referă la preţul contractului.

Prin urmare, pentru a putea trece la evaluarea naturii abuzive a acestei clauze, este necesar să se verifice dacă este sau nu exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Analizând contractul, tribunalul a constatat că potrivit clauzei contestate banca avea dreptul, fără însă a fi obligată, să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR 6M + 3,50% p.a.

A mai constatat că această clauză, referitoare la modul de calcul al dobânzii, este prezentată într-o manieră uşor inteligibilă, fiind limpede că ulterior perioadei de un an, în situaţia în care banca dorea să modifice dobânda putea să o facă doar în funcţie de formula LIBOR CHF la 6 luni la care se adaugă marja fixă a băncii de 3,5%.

Faţă de caracterul clar al clauzei referitoare la dobândă, tribunalul a apreciat că aceasta este exclusă de la analiza caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, s-a constatat că modalitatea de calcul a dobânzii, în situaţia în care banca optează pentru modificarea ei este în concordanţă cu prevederile legale în materie, calculându-se în funcţie de indicele LIBOR CHF la care se adaugă marja fixă.

Prima instanţă a reţinut că modificarea ratei dobânzii în funcţie de indicele LIBOR CHF reprezintă o motivaţie întemeiată şi care, în mod evident, nu depinde de voinţa unilaterală a băncii, fiind astfel îndeplinite exigenţele de la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora un furnizor de servicii financiare poate să-şi rezerve dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Referitor la clauzele ce vizează comisionul de administrare lunar, tribunalul a constatat că acestea nu sunt abuzive, deoarece se referă la preţul contractului, banca pârâtă prestând reclamantei servicii în schimbul perceperii lui, respectiv servicii de administrare a creditului.

S-a arătat că respectiva clauză are caracter clar atât în ceea ce priveşte scopul pentru care este perceput, cât şi modul de calcul, acesta fiind concordant cu dispoziţiile legale în materie, astfel încât este exclusă de la analiza caracterului abuziv conform dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la comisionul de acordare în valoare de 1.542,63 euro, tribunalul a constatat, pe de o parte, că face parte din preţul contractului şi este clar atât sub aspectul scopului pentru care e perceput, acesta rezultând din chiar denumirea lui, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de calcul şi cuantumul lui.

De asemenea, tribunalul a apreciat că acesta nu este apt să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Apelanta-reclamantă A. a formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată.

La data de 17 martie 2017 judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-186/2016 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apelul fiind repus pe rol la 19 ianuarie 2018.

Prin decizia civilă nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul formulat în contradictoriu cu B. România S.A. - Sucursala Buzău, pentru lipsa calităţii procesuale pasive în calea de atac; s-a respins în rest apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 6894/08.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat; apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.139,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimata-pârâtă C. S.A.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire la cele două comisioane, s-a arătat că este corectă aprecierea tribunalului, în sensul că intră sub incidenţa excluderilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, mai exact, cea menţionată de ipoteza a doua din acest articol.

S-a observat că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Reţinându-se corect cea de-a doua teză a articolului anterior menţionat, Tribunalul Bucureşti a analizat în mod corespunzător caracterul inteligibil al clauzelor.

După cum rezultă chiar din denumire, comisionul de administrare priveşte efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul rambursării creditului, verificări ale situaţiei creditului, notificări, etc. În analiza comisionului de administrare nu se poate face abstracţie de faptul că durata creditului este de 360 luni (30 ani) perioadă în care se pot efectua diverse operaţiuni/verificări care implică o reală contraprestaţie din partea creditorului.

Comisionul de acordare vizează operaţiunile necesare vărsării sumelor de bani în contul clientului, operaţiunile efectuate în vederea încheierii contractului, etc.

Instanţa nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru operaţiunile de acordare/administrare a creditului, ci dacă clauza este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Astfel, s-a reţinut că în cuprinsul contractului se precizează suma sau modul de calcul, mecanismul fiind clar şi precis indicat, în sensul că a fost prezentat distinct consumatorului, iar acesta a putut prevedea exact cuantumul sumei percepute iniţial (pentru comisionul de acordare) şi lunar (pentru cel de administrare), astfel încât nu a fost pus în situaţia de a nu înţelege consecinţele juridice ale clauzelor contractuale.

Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu există o obligaţie legală în sensul includerii în contract a definirii comisioanelor şi nici a motivelor pentru care acestea sunt percepute, mai ales în situaţia în care concluziile privind scopul şi contraprestaţia se impun cu evidenţă.

Având în vedere aprecierea existenţei unui serviciu bancar efectiv prestat în executarea contractului, exprimarea fiind clară, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu trebuie analizate aceste clauze şi din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De altfel, prin O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de administrare a fost permis, legea neimpunând să existe de plano explicaţii pentru perceperea sa. Deşi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu era în vigoare la data încheierii actului, nu se poate ignora faptul că, la nivel legislativ, un astfel de comision a fost permis ulterior şi se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte.

Curtea a mai arătat că, urmărind înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF cu obligaţia de restituire a creditului în RON, apelanta-reclamantă a solicitat intervenţia instanţei de judecată pentru a modifica anumite clauze contractule, însă o asemenea cerere, nu poate fi primită.

În acest sens, s-a menţionat faptul că nici reglementarea specială - legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze contractuale, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerţ internaţional, ca şi în noul C. civ. - exempli gratia art. 1271, însă, în primul caz, impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume aceea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părţi, ceea ce impune adaptarea contractului.

În plus, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv - hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamantă.

În consecinţă, Curtea a verificat dacă se impune a fi constatată nulitatea clauzelor contractuale contestate de apelanta-reclamantă, prin prisma Legii nr. 193/2000, fără, însă, a putea dispune vreo modificare a acestora.

Cât priveşte analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, s-a mai observat că în speţă nu este incidentă situaţia de fapt şi raţionamentul juridic reţinut în cauza Kasler în legătură cu această situaţie de fapt.

Instanţa de apel a constatat că este vorba despre o situaţie de fapt diferită, întrucât Cauza Kasler avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinţi şi o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei.

În acest context, împrumutatul era ţinut să suporte diferenţele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

În cazul contractului dedus judecăţii, apelanta-reclamantă a contractat creditul în CHF, i-a fost virată în cont suma exprimată în CHF şi are obligaţia de a achita ratele tot în CHF, având totodată posibilitatea de a-şi procura liber această valută. Posibilitatea intimatei-pârâte de a converti ea însăşi, la propriul curs, sumele existente în conturile împrumutaţilor intervine doar în situaţia în care aceasta nu are în contul CHF sumele necesare achitării ratelor şi, prin urmare, nu este de natură a atinge libertatea de opţiune în procurarea sumelor necesare. Astfel, nu se poate reţine că intimata-pârâtă impune apelantei-reclamante suportarea unor diferenţe de curs valutar, astfel cum afirmă aceasta.

Mai mult, în prezenta cauză se contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială a împrumutatului de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare diferite la vânzare şi la cumpărare.

Nu au fost primite nici criticile privind neexcluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

S-a reţinut incidenţa Cauzei C-186/2013, Curtea constatând că prima instanţă a soluţionat în mod corespunzător acest petit.

Prin hotărârea pronunţată la data de 20 septembrie 2017, fiind sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de faţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele din prezenta cauză.

Având de verificat, în primul rând, dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern, Curtea a constatat că acestea transpun în convenţie principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 din C. civ. de la 1864, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti.

Această normă este una dispozitivă supletivă, însă nici prin hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc şi nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele dispozitive supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În cauza de faţă, prevederile contractuale contestate (în special art. 6.1 din convenţie) nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelantei-reclamante să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit, în mod expres, să înlăture incidenţa normei din C. civ. sau acelui contract în care părţile au convenit, în mod indirect, derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor.

În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau art. 2.164 alin. (2) din C. civ. (2009).

În atare situaţie, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc), precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, astfel încât respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia că nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece atâta timp cât instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc.

Împotriva deciziei civile nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16 martie 2018.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, normele de drept material incidente, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Astfel, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată au fost contestate două comisioane ce se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cercetării sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului prin raportare la preţ, ca parte a obiectului contractului, avându-se în vedere că acestea nu sunt suficient de clare, nu sunt exprimate într-un limbaj inteligibil şi dau posibilitatea intimatei-pârâte să le interpreteze în interes propriu, creând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Comisionul de acordare în cuantum de 2,00% şi comisionul de administrare de 0,15% aplicat la soldul lunar al creditului nu priveşte obiectul principul al contractului, prin aceasta înţelegându-se prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare îl caracterizează.

Recurenta-reclamantă a menţionat faptul că aceste comisioane nu pot fi apreciate ca intrând în sfera obiectului principal la contractului, ci constituie costuri diferite de împrumutul acordat şi dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului.

A precizat că prestaţiile referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare nu sunt esenţiale pentru un contract de credit bancar, atâta timp cât există bănci care nu le percep şi, mai mult, chiar aceeaşi bancă nu solicită întotdeauna aceste tipuri de comisioane.

Autoarea căii de atac a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a interpretat greşit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, reţinând că perceperea comisionului de acordare şi, implicit, a comisionului de administrare a fost permisă de legiuitor.

În acest sens, a învederat că începând cu anul 2010 prin textul de lege anterior evocat s-a stabilit că pentru analiza dosarului se poate percepe un comision în sumă fixă, şi nu procentuală, strict privitor la comisionul de acordare.

Or, în contractul de credit analizat s-a prevăzut perceperea de către profesionist a unui comision de acordare în valoare procentuală de 2% din suma împrumutată.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că legislaţia română permite preceperea comisioanelor în discuţie, cu referire la faptul că prin art. 95 din Legea nr. 288/2010 legiuitorul a stabilit expres că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractelor în derulare, în speţă fiind analizate clauze inserate într-un contract de credit încheiat în anul 2008.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei transparenţei.

Referitor la existenţa unei "contraprestaţii specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de acordare şi comisionul de administrare, recurenta a menţionat că este obligatoriu a fi calificată de către intimata-pârâtă, necesitatea perceperii prin arătarea contraprestaţiei.

Perceperea comisionului de acordare şi a celui de administrare de către creditor, fără să ofere în schimb o contraprestaţie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 din C. civ. de la 1864.

Din interpretarea conţinutului clauzei contractuale privind comisionul de acordare de 2,00%, achitat la data tragerii creditului din limita creditului, şi al clauzei contractuale privind comisionul de administrare aplicat lunar în cuantum de 0,15%, se poate observa că banca pârâtă nu a definit în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziţia debitorilor prin perceprea unor sume cu titlu de comision de acordare şi de administrare.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene obligaţia de transparenţă fiind strâns legată de obligaţia de informare.

Recurenta-reclamantă susţine că pârâta a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului.

S-a arătat că, în cauză, comisioanele percepute nu a fost definite expres în niciuna dintre clauzele contractului de credit.

În opinia recurentei, perceperea de către bancă a acestor comisioane doar pentru punerea la dispoziţie a creditului şi pentru anumite servicii prestate lunar care pot fi acoperite din sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală, este nejustificată, avându-se în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

Având în vedere echivocul ce caracterizează clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare, determinat de lipsa de transparenţă cu privire la prestaţia băncii în schimbul acestora, recurenta a conchis în sensul că nu poate fi reţinută de către instanţă ca fiind suplinită condiţia referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate.

O altă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţa de prim control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar doar sub un singur aspect şi anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate.

A arătat că este fără echivoc caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/2017 (punctul 37).

Recurenta apreciază că principiul nominalismului, aşa cum este reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate şi că în interpretarea art. 1578 din codul anterior menţionat trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

În ceea ce priveşte contractele de credit, recurenta consideră că poate fi vorba despre ipoteza nominalismului dacă suma împrumutată a fost deblocată efectiv în moneda creditului, prevăzându-se şi că obligaţiile împrumutului vor fi îndeplinite în aceeaşi monedă.

Instanţa de apel a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă forma principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme, excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, în opinia recurentei-reclamante, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

În raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică cu prevalenţă normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Chestiunea clauzelor abuzive se manifestă, în mod preferenţial, în categoria contractelor de consum. În acest domeniu, Legea nr. 193/2000 trebuie completată cu prevederile Codului consumului şi numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigenţele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislaţiei speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispoziţiile din dreptul comun să servească drept reper în situaţiile în care legea specială nu conţine statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislaţiei speciale sunt:

a) lipsa negocierii;

b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului;

c) încălcarea exigenţelor bunei-credinţe;

d) toate celelalte circumstanţe relevante (natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toate circumstanţele care au determinat încheierea contractului şi anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înţeleagă natura reală a tranzacţiei).

Instanţa avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În materia dreptului consumului, obligaţia de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligaţiilor legale explicite.

Obligaţia generală de bună-credinţă are o semnificaţie având o greutate însemnată în raporturile dintre profesionişti şi consumatori, iar obligaţia ce incumbă profesionistului, potrivit legii speciale, justifică "exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control/cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice".

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că acea clauză de indexare, care vizează strict moneda de plată, este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce priveşte moneda de cont - valuta, excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 îşi mai pot găsi utilitatea juridică în prezent, faţă de împrejurarea că textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale preţioase, iar în speţă este vorba de o monedă discreţionară.

Din considerentele hotărârii pronunţate în Cauza Andriciuc rezultă că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului, obligaţie conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului.

În accepţiunea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, transparenţa în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecinţele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar şi predicţii legate de volatilitatea cursului.

Or, predicţiile legate de volatilitatea cursului ţin exclusiv de portofoliul profesionistului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist, aşa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-şi păstreze proporţia agreată de părţi pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicţiile avute în vedere.

Consumatorul trebuie să cunoască şi să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obţine veniturile curente. Numai în aceste condiţii o clauză referitoare la riscul valutar în ce priveşte moneda de plată ar putea fi calificată drept clară şi inteligibilă.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că pârâta avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele şi inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanţatorului de a estima la data încheierii convenţiei dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Valorizarea judiciară a obligaţiei împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut.

În acest sens, s-a arătat că nu este echitabil ori moral ca din jocul fluctuaţiei monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestaţiei sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilităţii consumatorului a rămas neschimbată.

Recurenta consideră că atâta timp cât nu este vorba de un risc natural asumat şi nici de un risc convenţional care să fi fost constituit, în mod legal, în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenţia judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanţele date, fixarea valorii obligaţiei exprimate în valută, pe toată durata contractului în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicţie la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare şi a valorii finale a obligaţiei. Acest factor i-a permis debitorului să evalueze limitele maxime ale resurselor financiare pe care va trebui să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în monedă străină pentru achitarea ratelor de credit şi stingerea împrumutului.

Deşi convenţia de credit este un contract cu executare succesivă, restituirea pretenţiilor este admisibilă şi nu reprezintă o excepţie de la efectul retroactiv şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale anterior denunţate ca fiind abuzive, instanţa de judecată are obligaţia de a dispune şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca fiind o plată nedatorată.

Faptul că recurenta-reclamantă şi-a asumat obligaţia de a restitui creditul în rate, conform graficului de rambursare, nu înlătură obligaţia de restituire a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Faţă de aceste argumente, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării pe fond a cererii de apel, să se admită apelul sub toate capetele de cerere, cu consecinţa constatării ca fiind întrunite cumulativ condiţiile implementate de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a arătat că reclamanta a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele acestuia fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanţa naţională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cu privire la care s-a solicitat să se constate că au un asemenea caracter, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Intimatele-pârâte C. S.A. şi B. România S.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de instanţa de apel, inclusiv în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. România S.A. De asemenea, intimatele-pârâte au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 4 iunie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 4 iunie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 31 octombrie 2019 recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 14 ianuarie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi recurs.

Prin încheierea de la termenul din 14 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La data de 7 septembrie 2020 intimatele-pârâte C. S.A. şi B. România S.A. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, solicitând fixarea unui termen de judecată în vederea continuării judecăţii, întrucât a fost soluţionată cauza C-81/19 ce s-a aflat pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 11 septembrie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a achita un comision de acordare în valoare de 1.542,63 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, precum şi un comision de administrare lunar în procent de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

Recurenta a invocat faptul că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei transparenţei.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că aceste comisioane nu pot fi apreciate ca intrând în sfera obiectului principal la contractului, ci constituie costuri diferite de împrumutul acordat şi dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului, fiind necesară clarificarea clauzelor prin arătarea contraprestaţiei pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumelor de bani cu titlu de comision de acordare şi de administrare.

Având în vedere echivocul ce caracterizează clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare, determinat de lipsa de transparenţă cu privire la prestaţia băncii în schimbul acestora, recurenta a conchis în sensul că nu poate fi reţinută de către instanţă ca fiind suplinită condiţia referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate.

Aceste critici ale recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul de lege anterior enunţat, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200, care transpune art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţele anterioare ar fi apreciat că fac parte din noţiunea de preţ al contractului cele două comisioane, respectiv cel de acordare şi cel de administrare.

Din lecturarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de prim control judiciar a validat raţionamentul tribunalului, în sensul că a apreciat că respectivele clauze contractuale intră sub incidenţa excluderilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, mai exact, cea menţionată de ipoteza a doua a textului de lege precitat.

Astfel, instanţele anterioare au observat că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Prin această hotărâre preliminară au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi de administrare, argumentând corect că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a celor două comisioane s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar.

Astfel, s-a arătat că în contract se indică, în mod clar, suma percepută iniţial, cu titlu de comision de acordare, şi lunar, cu titlu de comision de administrare, astfel încât nu se poate considera că împrumutatul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţiile ce îi incumbă.

Cu alte cuvinte, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte.

Instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi de administrare şi a reţinut că termenii folosiţi sunt clari în sensul determinării obligaţiei de plată a acestor comisioane şi în privinţa modalităţii de calcul, ceea ce conduce la concluzia unei corecte informări a consumatorului cu privire la obligaţiile de plată asumate în baza convenţiei de credit.

Prin urmare, va fi înlăturată critica recurentei-reclamante potrivit căreia nu pot fi apreciate ca având un caracter inteligibil aceste clauze, în condiţiile în care cuprind doar cuantumul comisioanelor pe care împrumutatul are obligaţia de a le achita, fără a fi indicat şi motivul pentru care sunt percepute de către bancă sau serviciile prestate de bancă, pe care aceste comisioane au scopul să le acopere.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante prin care a invocat faptul că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În realitate, instanţa de apel a reţinut corect că acest act normativ nu este aplicabil, întrucât nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat, însă nu se poate ignora că, la nivel legislativ, un astfel de comision a fost permis ulterior. Prin urmare, a apreciat că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte.

O altă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţa de prim control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar doar sub un singur aspect şi anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Recurenta-reclamantă a susţinut că principiul nominalismului, aşa cum este reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate şi că în interpretarea art. 1578 din codul anterior menţionat trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc. Autoarea căii de atac consideră că poate fi vorba despre ipoteza nominalismului dacă suma împrumutată a fost deblocată efectiv în moneda creditului, prevăzându-se şi că obligaţiile împrumutului vor fi îndeplinite în aceeaşi monedă.

Instanţa de apel a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă forma principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme, excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, în opinia recurentei-reclamante, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Aceste critici pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Motivele de nelegalitate invocate de către recurentă sunt îndreptate împotriva deciziei pronunţate în apel prin care s-a păstrat hotărârea primei instanţe de respingere a capătului de cerere vizând constatarea caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 6.1 din contractul de credit, în temeiul Legii nr. 193/2000, precum şi a celorlalte capete de cerere referitoare la stabilizarea (îngheţarea) cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului şi la denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Contractul de facilitate de credit şi de garanţie în discuţie a fost încheiat la data de 22 mai 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Potrivit clauzei inserate în capitolul VI "rambursarea", la pct. 6.1 din contractul de credit, părţile au convenit că "Rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul. Rambursările se vor face lunar, în rate ce includ principalul, dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare, în conformitate cu graficul de rambursare care este parte integrantă din prezentul contract şi va fi anexat la prezentul contract la data efectuării primei trageri din credit".

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa supremă reţine că, în contractul de credit analizat, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 6.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului al treisprezecelea, "formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăseşte în decizia preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit că:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 6.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru motivul că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie să fie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Recurenta-reclamantă a mai invocat faptul că nu a fost informată cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în moneda CHF şi că este vorba despre un contract standard, neavând posibilitatea de a influenţa acest contract.

Înalta Curte constată că asemenea susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante A., în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1.662,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 1.662,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.